Prea tineri bolnavi de cancer

In ultima vreme ma gandesc tot mai des si mai mult la cancer.


Am mai scris aici despre Tatiana, colega mea de facultate ce a murit primavara asta. Nu cred ca o sa o uit vreodata si inca regret imens ca nu am ajutat-o, cu orice, cand a avut nevoie de ajutor. Nu am stiut ca are nevoie de ajutor, dintr-un motiv stupid, nu imi mai verificam adresa de mail pe care cineva ne-a scris, noua, colegilor ei, despre boala ei si nevoia ei de ajutor... Cand a lipsit cateva luni de la scoala si apoi a revenit, acoperindu-si mereu capul cu o esarfa, am banuit ceva insa am reufzat sa cred ca o boala asa grava precum cancerul si chimio- sau radio-terapia sunt cele din cauza carora a lipsit si pentru care isi acoperea mereu capul. Nici nu am intrebat-o nimic despre asta, ca sa ma scutesc de griji si constientizarea unor asemenea realitati. Cand si-a revenit si ii crescuse si parul si era asa vesela si plina de viata ca intotdeauna am intrat si mai adanc in negare - n-am vrut sa cred ca asa ceva era posibil.


Cand am terminat facultatea am auzit despre un alt coleg ce a murit, pare-se, de leucemie. Mi-aduc aminte de el, era un baiat ceva mai sarac cu duhul, cu care multe dintre colegele mele erau rautacioase - pentru ca isi manifesta nevoia de afectiune intr-un mod cam ciudat, social inadecvat, ce starnea oarece revolta dar si amuzament in randul fetelor. M-am straduit mereu sa nu fiu rautacioasa cu el dar cred ca nu m-am putut abtine nici eu intotdeauna, nu-mi amintesc precis dar sigur am mai cedat si eu tentatiei de a "face misto" de el. La un moment dat a lipsit cateva luni de la scoala si, atunci cand a revenit, a fost intrebat de profesori de ce a lipsit. Mi-aduc aminte cum i-a explicat unuia dintre ei ca a avut o anemie si de asta a lipsit si indignarea persoanei respective si chiar si a mea - cum adica sa lipsesti atatea luni din cauza ca ai avut o banala anemie? L-am banuit ca minte sau ca nu stie ce a avut. Cred acum ca el insusi nu stia ce are, probabil lui i-au spus ca e vorba de o simpla anemie. Si apoi am aflat si eu, om rau si prost, ca anemia lui era o leucemie si ca a murit. Cred ca avea doar 22 de ani.


Ieri a murit Gabi,  un tanar de 26 de ani,  pe care l-am cunoscut acum mai multi ani, cu care m-am intalnit, am vorbit... De cancer a murit - tumoră pe creier. Nici nu imi gasesc cuvintele. Nu pot sa cred, pur si simplu. Sunt inca in negare. Astept inca, sper inca sa fie o gluma foarte proasta si sa apara Gabi razand iar eu sa rasuflu usurata si sa il cert, sa-i zic "bai, asta e ideea ta de gluma!?! da-o incolo de treaba!!!". Il stiu drept un om glumet, sugubat, ma agat in mod absurd de asta. Imi pare rau, enorm de rau, pentru tineretea lui curmata, pentru viata pe care nu a putut sa o traiasca, ma gandesc la suferinta celor apropiati lui...Mi-aduc aminte de el si de interactiunile mele cu el...si nu pot sa mi-l imaginez mort, nu vreau sa accept asta. Cum sa moara? Imi vine sa plang si-astept inca sa ne spuna ca a fost o gluma, ca nu a murit dupa doua saptamani de cand a aflat ca are o tumora pe creier, dupa operatii, coma...ce-o fi fost in sufletul lui, saracul? Cum e posibil asa ceva!?? O sa accept probabil ca a murit si-o sa incerc sa ma consolez si in cazul lui cu gandul ca a trecut spre o alta viata, una vesnica, infinit de intensa, luminoasa si preaplina de bucuria vietii pure, nestavilite. Asa vreau sa imi imaginez viata aceasta noua, a lui Gabi, a Tatianei, a lui Dorin.


Si cei trei nu sunt singurii care sunt bolnavi de cancer la asemenea varste, si risca sa moara si mor...nu, sunt asa de multi!!! Despre unii ajungem sa stim, altii mor uitati, nestiuti, cu durerea lor imensa, cu tragedia lor despre care nu stim si nu ne pasa. 


Si sunt speriata. Pentru ca, iata, i se poate intampla oricui. Tineretea nu mai e deloc garantul sanatatii. Sigur, alta data mureau oamenii tineri de la o raceala. Dar am crezut cu tarie si naivitate pana la 20 si ceva de ani ca vremurile astea au trecut si tineretea e ferita acum, viata oamenilor tineri e protejata acum de asemenea pericole. Dar nu, tot mai multi dintre noi mor in floarea varstei...Si dintre cei mici, striviti inainte sa fi trait. Culmea e ca nu mi se pare traiul pe lumea asta nici usor, nici grozav de frumos, nici lumea asta cea mai buna, din contra. Dar imi pare asa de rau pentru cei ce mor tineri, imi pare asa de rau pentru viata lor curmata, simt si-n mine o forta vitala, o pofta de viata, o chemare catre a trai cat mai mult, cat mai mult, cat mai intens, vesnic daca se poate. Si vreau sa ma bucur de cei dragi, vreau sa am copii ce sa imi duca mai departe viata asta trupeasca, vreau sa fac ceva in viata asta, chiar de-o fi o desertaciune de fapt, in perspectiva mortii. Sunt sigura ca asta isi doreau si ei, asta au simtit si ei...


Si sunt indignata, sunt foarte revoltata. De ce trebuie sa fie supravietuirea un concurs de popularitate? Unii pot sa se trateze, altii ba, depinde cat de multi oameni pot sa mobilizeze si cati bani pot oamenii mobilizati sa doneze. Un tratament ce sa iti dea sansa la viata costa, costa enorm de mult. De ce viata oamenilor este acum masurata in bani, de ce este cancerul pentru unii, cei ce vand medicamentele si tratamentele,  o afacere extrem de profitabila!?!...
Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca in pace pe Gabi, pe Tatiana, pe Dorin...si sper din tot sufletul ca cei ce mor astfel trec spre o alta viata, una infinit mai buna, una vesnica...

Un început

Dragă blogule,

Am revenit.

Visez: cărți, mere, lumină de toamnă, frunze colorate, haine călduroase și frig, ceai băut din cești frumoase, aer tare de munte, autobuze în dimineți luminoase, timp împreună cu Radu, timp al nostru, fotografii, un loc la geam în sala de lectură de la facultate...și altele. 

Am intrat la doctorat. Poate, cândva, mă voi numi "doctor în sociologie". 

Mai mult, niște studenți mi se vor adresa, un semestru cel putin, cu "doamna profesoară" și vor vorbi despre mine zicându-mi "profa". Nici nu-mi vine să cred. Și-apoi, după atâtea luni de relativă izolare să țin seminarii în fața unei adunări de vreo 30 de tinerei de 19 ani...brr. În plus, acum îmi fac griji ca vor ajunge cândva studenții mei la blogul ăsta și vor citi ce am mai scris pe aici și ce voi mai scrie între timp și vor crede/zice cine știe ce... :) Simt nevoia să mă cenzurez.

În rest, între tot soiul de griji și probleme, mă simt bine. Am poftă să citesc, romane sau cărți pentru doctorat. Am poftă să mă ascund într-un colț, într-o pătură sau în niște haine calduroase, să beau ceai aproape fierbinte și să citesc. Am pofta să fotografiez oameni, să îi revăd pe toți cei cu care nu m-am văzut în perioada asta, să fotografiez frunzulițe, să petrec cât mai mult timp împreuna cu Radu. Și sunt pătrunsă de entuziasm, nu știu pentru ce precis, poate pentru orice. 

Aiurea

E trecut de unu' jumate - ba de-acum e chiar două, sunt tânără și neliniștită și nu am somn. Aș aprecia un somnifer sau un pahar cu vin. Sau trei căni cu lapte și cu pâine.

M-am uitat până acum vreo jumătate de oră la un film, Atonement se cheamă. M-a făcut să mă gândesc la bunicii mei și m-am mirat că șirul de întâmplări care a dus la apariția mea chiar s-a petrecut. Timpul a trecut și bunicii mei au murit iar eu sunt aici într-o dispoziție nu așa grozavă, azi, 19 iunie 2011, pentru că...nu știu pentru că și pentru ce și cum de. Trebuie să fac patul, cred că principalul motiv pentru care încă scriu aici e acela că mi-e lene să mă ridic să fac patul. 

Am vrut să citesc acum vreo lună romanul după care a fost făcut filmul, l-am luat de la bibliotecă dar nu m-am mai apucat să îl citesc fiindcă m-am reprofilat pe cărțoaie de sociologie, iertați-mi augmentativul. Pe care le citesc în pas de melc, închisă în casa care nu mi-e dragă mai deloc și muribundă de urât sau adormindă de monotonie-plictiseala (din când în când). 

Dar nu ies în lume să mă întâlnesc cu oamenii, fiindcă mă tem că astfel o sa îmi pierd prea mult timp când mie oricum îmi ia atât de mult timp să citesc ceea ce ar trebui să citesc. Distanțele din orașul ăsta mi se par tot mai mari în vreme ce timpul trece pe nesimțite. Stau fără vâsle și busolă într-o barcă în mijlocul unui ocean sau deosebit de captivată de o pânză de păianjen. Și visez, fiindcă nu știu ce să fac mai bun în timpul ăsta,  și mă entuziasmează mai ales ideea de legătură siropoasă, ca să nu o numesc frumos. Îmi doresc mai ales să trăiesc povești siropoase cu absentul consort, marele absent al serii, preocupat în genere cu orice altceva, de voie dar și de nevoie, trebuie să recunoaștem.

M-am tot preocupat cu chestiuni demne de a fi comunicate lumii, spre exemplu am tot vrut să scriu pe aici câte ceva despre femei, feminism, relații și muncă și problemele umanității. Bleah.

Aș prefera să îmi fie somn și să fiu liniștită, să fiu mai puțin plină de emoții negative care mă țin trează. 

Citesc romane

Citesc romane. Cu mare spor. 

Când eram mai mică nu-mi plăcea să stau într-un loc și să citesc. Preferam oricând să ies afară, în mica mea lume, la joacă. Singurele chestii pe care le citeam cu plăcere, interes și oarece spor erau basmele. Prin liceu sau către liceu am descoperit că e plăcut totuși să citești - însă eram așa de tânără și neliniștită încât nu aveam starea necesară pentru citit. Nu mă puteam liniști, eram prea ocupată cu diverse emoții și sentimente copleșitoare. În facultate a fost în mare, cam aceeași poveste. Plus că am început să citesc cărți "de specialitate", așa că nu prea mai aveam cine știe ce energie pentru romane. 

Nu sunt tocmai genul care nu a citit mai nimic la viața lui. Nu, am citit câte ceva până acum. Ruși mai ales. Sunt mare amatoare de Dostoievski, Cehov si Turgheniev. Și-am mai citit și altele. Dar până anul ăsta vreo zece romane citite pe an a fost, în genere, limita mea superioară. 

În toată vremea asta, până să termin facultatea, până să mă angajez, părinții mi-au tot spus și amintit că timpul liber de care dispun pentru a citi romane este limitat și foarte limitat în viața asta și se epuizează treptat, fiind din ce în ce mai puțin și tinzând spre deloc și ioc pe măsură ce o să înaintez în vârstă și angajamente - muncă, familie proprie, viață de om mare. 

Nu am fost niciodată foarte convinsă de ce mi-au spus sau nu m-am lăsat impresionată foarte tare de ideea asta. Dar, de fapt, au mai curând dreptate părinții mei, cam asta e regula pentru majoritatea dintre noi. Numai că eu vreau să fac excepție de la regula asta. Situația excepțională mi-o permite. Sunt un om fără loc de munca de un an aproape împlinit. Și pe parcursul ultimelor 4-5 luni am descoperit că dispun de timp din belșug, de o foame extraordinară de a participa emoțional și mental la experiențe de viață din cele mai diverse, de dramul de liniște interioară necesar pentru a mă concentra și-a mă lăsa absorbită de-o carte și de o bibliotecă la doi pași aproximativi de blocul unde locuiesc. Și-am început să citesc romane. Mă captivează, mă pierd în ele și se transformă într-un soi de viciu. Îmi plac atât de mult. 

Întotdeauna mi-a plăcut într-un fel sau altul și m-a atras puternic să pot pătrunde în mintea, în sufletul, în viețile și adâncimile oamenilor. Nici nu știu de ce, nu mă pot abține, e o înclinație naturală, de foarte multe ori nici nu trebuie să fac eforturi pentru asta, fiindcă empatizez ușor și puternic. Mi se întâmplă și să simt pur și simplu felul de a fi al unui om pornind de la o oarece interacțiune cu el, privindu-i îndelung chipul, spre exemplu. Și asta îmi astâmpără o foame interioară constantă. Simt nevoia să și ajut, alin, îngrijesc, vindec, bucur - dar asta e altă poveste. Așa că, în noua mea situație de femeie ce a dobândit un dram de liniște și petrece lungi-lungi ore singură într-o odaie, savurez experiențele de viață ale altor oameni citind romane.  Și e grozav. 

O să îmi propun să citesc vreo 50, să zicem, anul ăsta. Din decembrie încoace am citit 16 și văd că am din ce în ce mai mult spor - așa că nu e un obiectiv chiar nerealist, zic eu. În ultima săptămână am citit trei romane ce însumează vreo 1200 de pagini. Și utimele 600 le-am citit de joi seară până as'noapte (vineri) la 1, complet captivată și transportată. Și fericită. Pentru mine asta e o mare realizare. E o etapă nouă și captivantă a vieții mele. 

Poate-ar trebui să mă apuc să scriu și recenzii pe aici. 

Mai sunt multe de spus dar mi-am amintit că trebuie să merg până la poștă, înainte de a găti ceva pentru prânz.

Doamna publicistă-n devenire

...Un titlu foarte nou și ciudat pentru mine.

Am vrut să mă dau rotundă cu asta de-acum ceva mai multă vreme însă nu prea am avut avânt pentru scris în ultima vreme - articolul meu dintâi, la care am migălit mai multe săptămâni, până mi s-a făcut lehamite de el, a fost publicat. Joia trecută am fost foarte bucuroasă să-l descopăr în revista găsită în cutia poștală (sunt bucuroasa posesoare a unui abonament pe un an). M-am bucurat, m-am simțit mai bine. 

Așadar, dacă vreți să citiți un articol despre ce presupunea și însemna (sau, uneori, poate, mai presupune și mai înseamnă) întemeierea unei gospodării țărănești tradiționale, puteți să căutați numărul curent al revistei Satul la Muzeul Național al Satului "Dimitrie Gusti" în București, Complexul Muzeal ASTRA din Sibiu, librăria Șt. O. Iosif din Brașov, librăriile Humanitas și Cărturești, magazinele Relay și Inmedio din țară.  Nu știu în ce tiraj se tipărește revista așa că nu știu în ce măsură o sa fie disponibilă în toate locurile astea.  

Sper să am energia și hotărârea necesare pentru a scrie în continuare despre subiectele care mă pasionează, subiecte nedreptățite, despre care puțini mai scriu azi. 

Până una alta, sunt foarte emoționată de ideea de a fi scris ceva ce se află într-o publicație care se vinde în Muzeul Național al Satului. 

Despre vreme și alte nimicuri

Ziua nu se anunța prea rea de dimineață. Dar uite ca pe măsură ce timpul trece și ziua se apropie de sfârșit mă încearca tot soiul de stări. Zilele trecute am trăit impresia că a venit vara. Ieri după masă, obosită după ce am umblat prin lume jumătate de zi, am trăit senzația ca sunt într-o vacanță de vară, impresie amplificată de un guguștiuc ce cânta nu știu pe unde. Nu știu de ce guguștiucii îmi amintesc de vacanțele de vară. Cred ca era unul undeva prin curte la bunica și cânta în după-amiezile de vară pe care mi le petreceam singură prin curte, în vreme ce toată lumea dormea de prânz în casă. Unele lucruri și unii oameni cu care am avut de-a face în viața mea s-au imprimat cumva în mine  mai mult decât altele sa alții. Și revin mereu în viața mea prin visele mele, mai ales. Sau prin adâncurile în care mă scufund uneori, unde trecutul, cel emoțional mai ales, continuă să trăiască. Mă pot și vizualiza înotând undeva într-un adânc, întâlnindu-mă cu oameni și lucruri, un vis cu o tentă vag albastră. 

Mă afectează vremea de azi. Câteva zile la rând am ieșit din bârlogul meu și-am cutreierat prin lumea scăldată în multă-multă lumină și prea multă căldură. Cumva vremea asta mă îmbia să ies și să trăiesc pe uscat, undeva unde lumina nu e albastră. Am simțit că am ieșit din bârlog după o lungă iarnă și era destul de bine, deși am obosit după atâția stimuli ce m-au bombardat în lumea cea mare zilele astea. Și mă gândeam ieri că am nevoie totuși de ceva vreme în colțul meu liniștit, cum necum, în bârlog. Dar of, parcă s-a întors iar iarna cu întunericul ei. Sunt confuză. Mă simt împinsă înapoi în adâncurile mele în care limitele timpului și spațiului nu sunt foarte clare. 

Îmi amintesc mai ales de adolescență. Cum m-am adâncit în ea în anul în care am terminat clasa a opta și am intrat la liceu, cum am rămas brusc fără vasta  majoritate a relațiilor stabilite cu colegele de clasă și fetele de la bloc. Cum m-am adâncit în mine. În ce ape tulburi înotam. Oricum, în liceu mi-am făcut prietenele cele noi, prietenele cele bune, cu care am putut în sfârșit să împărtășesc ceva mai mult.

Umblam împreună cu mioriticul meu prin oraș și de fapt umblam prin viața mea interioară agitată. Nu observam mai nimic în jur, purtam dialoguri interioare în principal. Îmi plimbam prin lume corpul cu înfățișare de băiețoi, cu pantalonii mei trei sferturi extra-largi asortați cu diverse bluze lălâi de cele mai multe ori. Sau cu cine știe ce alte haine, alese cu completă nepricepere. Nu știu cum reușeam să îndur atâtă muzică, atâta hardcore și altele, în urechile mele cu sensibilitățile mele acute. De fapt am îndurat până spre vreo 18 ani când am simțit că dacă mai trag puțin de corzile mele sensibile o să plesnesc, că dacă mă mai agit emoțional încă puțin o să se întâmple nu știu ce. Și-am lăsat-o mai moale cu muzicile cel puțin. Acum când îi spun cuiva că trei sferturi sau mai mult din viața mea am ascultat rock - si rock supărat mai ales - stârnesc mirări și mai că mă mir și eu. Oricum, mă uit la mine cum eram eu, așa, hipersensibilicoasă, iute plângătoare, cu ochelarii mei de diverse soiuri și hainele mele în care speram să mă ascund nu să mă afișez. Îmi și văd fața rotundo-ovală, părul meu mai mereu neîngrijit, șaten deschis ce a fost cândva blond, moaca mea de copil păstrată până în ziua de azi, dinții mei mici din care se vedeau vreo doi din față din când în când, când râdeam sau zâmbeam, cu gura mea încadrată de obrajii plini și rotunzi. În spatele ochelarilor ochii mei deveneau mult mai mici, tot mai mici, fiindca aveam dioptrii tot mai mari. Îmi amintesc vremea în care nu mai vedeam și nu aveam ochelari și toate vremurile acelea intermediare în care îmi crescuseră dioptriile, nu-mi schimbasem ochelarii și nu mai vedeam mare lucru în jur. Totul intra în ceață. Nici în ziua de azi nu observ mai nimic pe stradă. Trebuie să îmi propun în mod conștient și continuu să mă uit în jur. De-asta fac și fotografii, printre altele. Mă uimesc mereu tot soiul de detalii pe care le observ într-un moment când, pentru prima dată, îmi îndrept atenția asupra lucrurilor din jur, deși am mai trecut pe lângă ele de o mie de ori. 

Am fost mereu un copil cuminte. Eu aveam viața mea interioară suficient de stimulantă ca să nu mai simt nevoia să mă avânt în lumea largă încercând să experimentez chestii noi. De fapt, mă consuma propria mea viață interioară. Până să termin liceul m-am apucat sa îl citesc, cu fascinație maximă, pe Carl Gustav Jung, mă fascinau propriile vise și transformări interioare, scriam poezii de neînțeles, dicteuri automate cred că le zice, tone de bilețele către prietenele mele și scrisori pe hârtie sau virtuale către bărboși, desenam și pictam imagini și portrete care reflectau interiorul meu, purtam dialoguri interioare nesfârșite, iubeam cu intensitate strașnică și groaznică și sufeream din tot soiul de motive mai mult decât credeam că pot duce. În facultate traseul meu nu a fost cu mult diferit.

Și din toate motivele de mai sus, mă izbeam pe vremuri din când în când de lumea altcuiva, în care nu aveam loc, în care nu mi se făcea loc, în care nu știam cum să pătrund, din care păream probabil prea picată din altă lume. 

Aș vrea să pot povesti mai multe pe blogul ăsta, lucruri care poate ar interesa mai mult pe cineva oarecare, un public mai larg,  fapte, fapte pe care să le fi făcut eu în lumea largă. Mă gândesc că astea ar interesa mai mult. Ceva acțiune. Dar uite că nu prea am ce povesti. Poate ar trebui să mă apuc să inventez și să trăiesc niște ficțiuni. O să mi se publice articolul în revista cea adevărață și frumoasă. Mă simt mai bine acum. Am muncit prea mult la el și mi se părea că nu e bun de nimic. Și eu la fel.

Momentan mă afectează și romanul pe care îl citesc. Și vremea asta posomorâtă. Ascult Deftones și muzica asta îmi amintește puternic de adolescență și-ar fi mai bine să nu o mai ascult. Îmi vine să mă răstorn aici pe canapea, să îmi pun pătura în cap și să încerc să  revin la un echilibru. Nu știu despre ce altceva să scriu. Nu trăiesc mare lucru, nu fac mare lucru, mă trăiesc pe mine. Am fost la Brașov în weekend, am fost încântată să ies să explorez lumea. O să pun aici niște fotografii. Uneori îmi vine să gust cât mai mult din lumea largă dar adevărul e că nervii mei se îndind prea tare și cutia mea de rezonanță vibrează prea mult în contact cu oamenii și lucrurile. Și unele și unii rămân mereu în mine, îi întâlnesc înotând în adâncuri albăstrii și uneori mișcările mele în preajma lor tulbură apa. Pot să și văd mâlul cum se ridică și îmi tulbură adâncurile.

Gata, un ditamai articolul despre vremea urâtă și despre faptul că de fapt nu fac nimic demn de interes sau demn de a fi scris. 

Plantele, vrabiuțele și undele electromagnetice

Mă mir și mă întreb de ce plantele conțin atât de multe substanțe benefice corpului omenesc. Înțeleg că avem aceleași componente chimice în mare și că suntem în cea mai mare parte carbon. Dar cum de există atâta armonie între om și plante? Cum de sunt plantele adevărate leacuri pentru bolile unui organism așa de complex cum e al nostru? Există atâtea moduri în care putem fi bolnavi și atâtea plante ce nu oferă musai substitute ale substanțelor din organismul nostru ci stimulează organismul în cine știe ce fel să se vindece, să producă el însuși substanțele de care are nevoie sau acționează altfel, în fel și chip... De ce sunt cum sunt și nu altfel? Asta mă miră mai ales: de ce sunt cum sunt și nu altfel, de ce sunt potrivite pentru noi? Că doar nu era obligatoriu într-un univers în care posibilitățile de a combina materia puteau fi foarte vaste, combinațiile si rezultatele puteau fi altele. Dar nu au fost așa. Lumea e populată cu anumite plante cu care avem o legătură tainică. Cu care suntem într-o tainică armonie.

Apoi mă mir și mă întreb ce soi de Dumnezeu ar fi putut pune la cale vrăbiuțele. 

Nu în ultimul rând, citesc o scriere de-a lui Constantin Noica. Printre altele, am citit tocmai despre verbul "a rosti". Despre cum a rosti înseamnă a spune cu voce tare, a emite unde sonore și înseamnă și a rândui, a pune ordine, a scoate lumea din haosul primordial, din ape. Rostirea este corespondentul românesc al logosului creator. Și spune Noica la un moment dat ceva despre undele electromagnetice care sunt un substitut al undelor sonore pentru omul creator. Și iată, mirările și întrebările mele de om neștiutor dar curios și-au găsit o părticiă de răspuns. Întotdeauna m-am mirat cum poate un casetofon să redea muzica înregistrată pe benzile electromagnetice. Sau cum  orice lucru bazat pe unde electromagnetice capătă într-un fel, când are un suport material sau trece printr-un filtru material, expresie în realitate. Brusc, mi-am dat seama că undele electromagnetice sunt și ele niște unde, nu? Sunt ca undele sonore. Iata, puterea undelor este puterea rostirii! Sigur, nimeni nu aude liniile de cod pe care niște prea harnici programatori le scriu undeva, ele însă devin unde electromagnetice și prin rostirea acestora se nasc intregi lumi virtuale. În mintea mea, deși e ciudat și probabil nu tocmai rațional, încape acum ideea că trebuie să existe și o anumită muzicalitate a lumilor ăstora al căror rost este dat de undele electromagnetice. Pentru ca acolo unde exista un rost trebuie să existe și muzică, o anumită legitate matematică a undelor, creatoare de armonie. Muzica, un alt motiv de mirare pentru mine. Si undele electromagnetice. Ce sunt undele electromagnetice? De ce există magnetismul, polaritatea și atracția magnetică? De ce există unde electromagnetice? Ce forță misterioasă mânuim? Până și noi emitem unde electromagnetice. Și creierul nostru are undele lui proprii, alfa, beta, gama...și delta cred. Sau poate altfel numite. 

Probabil tocmai rostirile astea tăcute, neauzite, sunt de cea mai mare importanță. De aceea există isihasmul și isihaștii - cei care caută liniștea.  

Ce lume ciudată, misterioasă, minunată și miraculoasă avem. 

Est și Vest

De multe ori aș vrea să scriu despre anumite subiecte, în mintea mea se deruleaza șirul de idei și-apoi, ca și cum aș fi satisfăcută cu articolul din mintea mea, nu mai simt nevoia să și scriu despre un lucru sau altul. Așa s-a întâmplat și cu o idee de articol despre o diferență importantă între Est și Vest, pe care aș fi vrut să-l scriu la puțin timp după ce Radu meu s-a întors dintr-o călătorie de serviciu în China. Ieri seară însă, citind dintr-un manual de utilizare pentru propria persoană, cum îmi place să-l numesc (anume dintr-o carte ce se numește  "The highly sensitive person - Hot to thrive when the world overwhelms you"), am dat de rezultatul unei cercetări ce-mi confirmă ideile despre deosebirea aceasta importantă între Vest și Est și-am decis că acum e vremea să scriu despre ceea ce mă preocupă. 

Pe scurt, cineva a avut ideea de a studia, în paralel, un număr de copii din China și un număr de copii din Canada, pentru a vedea modul în care sensibilitatea și timiditatea influențează relațiile dintre copiii cu aceste caracteristici și ceilalți copii. Se pare că este un fapt știut de antropologi acela că fiecare cultură are un model ideal dominant al personalității, spre care educatorii (părinți, profesori, ș.a.) ghidează dezvoltarea copiilor. Conformitatea cu acest model este social răsplătită iar abaterea de la model este într-un fel sau altul sancționată. În lumina acestei teorii, cercetătorii respectivi au descoperit că în Canada cea Vestică sensibilitatea si timiditatea erau sancționare de copii, iar cei ce erau posesorii unor astfel de trăsături erau izolați, nu erau preferați pentru relațiile de prietenie și nici pentru joacă. În schimb, în China, cei timizi și sensibili erau preferați pentru legăturile de prietenie și pentru joacă. In China, de altfel, există o relație de sinonimie între ideea de timiditate-comportament reținut și cea de bună creștere iar sensibilitatea este percepută ca fiind calitatea de a avea o bună înțelegere a lucrurilor. Autoarea cărții vorbește aproape continuu despre faptul că în Statele Unite cei hipersensibili au de regulă dificultăți destul de mari în ceea ce privește integrarea lor socială, simțindu-se în cele din urmă anormali, fiind lipsiți de stimă de sine și având șanse mai mici de a reuși să obțină afirmarea și confirmarea în societate. Se realizează un soi de "selecție a personalităților" iar personalitățile apropiate de modelul ideal ajung să predomine și să domine. 

Citind despre studiul ăsta mi-am amintit de impresia lui Radu că cei din China, colegii lui chinezi, sunt în genere timizi și modești, reținuți în a se afirma. Discutând despre lucrul ăsta la întoarcerea lui ne-am amintit despre ceea ce ne transmit cei din Occident în genere, despre cum ni se pare nouă că îi poți recunoaște aproape imediat pe stradă, fiindcă au ceva aparte în felul de-a se purta prin lume, o siguranța de sine, o atitudine plină de sentimentul de demnitate personală. Să însumăm așadar trăsăturile încurajate  întru dezvoltare în Vest: nivel redus al sensibilității (asociat de regulă cu lipsa de empatie), încredere în forțele proprii și în demnitatea personală (asociate de regulă cu nevoia de putere) și, în consecință o atitudine expansivă și îndrăzneață. Așadar, iată o deosebire fundamentală între estici și vestici... 
 Istoria lumii a început să aibă înțelesuri suplimentare în lumina gândurilor ăstora. Mie mi-e destul de clar că în istorie încurajarea dezvoltării cu precădere a unui astfel de tip de personalitate (sau ale anumitor laturi ale personalității) este cât se poate de reală și de eficientă, că societățile alcătuite astfel au fost în genere mai dornice de afirmare și mai competitive, că sunt mai puțin capabile să înțeleagă alte culturi și modele culturale și de ce și acestea sunt valoroase, că expansivitatea și insensibilitatea s-au putut transforma foarte ușor în expansionism, brutalitate și dorința de a impune propriul model cultural. Desigur, au fost și sunt și popoarele orientale agresive și/sau expansive însă nu în stilul și în halul celor din Vest. Exploratori, conquistadori, colonialism, eroi civilizatori, imperii, imperialism, mercantilism, industrializare, capitalism, modernizare, naționalism, iar mult colonialism și imperialism, iar eroi civilizatori, cursa înarmărilor, războaie mondiale, totalitarism, nazism, holocaust. Și altele. Pe cealaltă parte, drept răspuns la capitalism al unora cu vise de putere mai mari decât cele de echitate, egalitate și echilibru, comunism. Care, în loc să fie o desființare a "luptei de clasă", devine în cele mai urâte forme o formă de democid. Sigur, clar, au și esticii păcatele lor, destule...
Mă supără foarte tare, pe lângă altele, formele subtile de agresiune și agresivitate, agresiunile culturale și cucerirea culturală. Când vrei să faci lumea asta a ta fără să faci măcel e suficient de cele mai multe ori să-l faci pe celălalt să fie la fel ca tine, să-l faci să-și deschidă porțile către tine și mesajele tale, să te prezinți cât mai frumos, să-l faci să te admire și să vrea să devină ca tine. Apoi poți să-l și ajuți să devină fix ca tine și împreună să fiți mai puternici și să cuceriți...o bucată mai mare din piață. Si din viața oamenilor. 
Să revin la personalitate... E de-ajuns să vă amintiți ce vi și ni se comunică mereu ca fiind personalitatea ideală. Omul "self-assured", "outgoing" și puternic ce ni se prezintă drept model atât de des devine încet-încet idealul comun al tuturor. De unde vine acest ideal? Din Vest, pe o cale sau alta, corespunzând unui model cultural modern-occidental (fiindcă, undeva-cândva, modernitatea a devenit sinonimă cu occidentul, sau occidentalitatea, dacă există așa un cuvânt). Haidem să fim moderni, să credem în mai mult, mai repede, în progres, în modernizare. Vestul eroilor civilizatori, progres-modernizare-dezvoltare. Schimbare-schimbare-schimbare, trebuie să devenim alții, nu contează ce pierdem pe drum. Nu ne disprețuim noi poporul și istoria fiindcă nu am avut aproape niciodată vreo aroganță și mai ales una expansionistă? Nu admirăm realizările magnifice ale omului Vestic și nu ne dorim să pășim și noi cu aceeași atitudine? Nu am vrut noi (și probabil că am și reușit) să dăm uitării și să vârâm sub preș (după ce a fost făcut praf) felul de a fi al acestui popor și toată cultura noastră tradițională (și omul caracteristic acestuia) fiindcă trebuia să devenim moderni, trebuia să devenim precum măreții occidentali? Modernizare-occidentalizare, asta este poezia pe care trebuie să o știm cu toții. Trebuie să se nască omul nou, omul scăldat în cultura occidentală, omul ce dobândește felul occidental de a fi. Sunt absolut sigură că, de fapt, supunerea noastră față de un astfel de model e un mod in care suntem cuceriți pur și simplu de expansivul, dornicul de putere și de afirmare, prea sigurul pe sine Occident. 

Așa că, brusc, înțeleg mult mai bine de ce mă atrag cu mai mare putere filmele si romanele orientale - rusești, din orientul mijlociu, chinezești, japoneze. Ceva din mine se regăsește în ele mereu. Regretul meu cel mare este însă acela că despre noi înșine, despre rădăcinile noastre, nu știm mai nimic și nu ni se spune mai nimic. Suntem cuceriți și ne transformăm.

Pentru a înțelege diferența foarte mare între expansionismul brut al Vestului și modul în care Estul (cel chinez în mod special) poate fi combativ vă recomand un film - se numește Ip Man 2 (partea aceasta, a doua, poate fi văzută independent de prima fără nicio problemă). Este un film foarte grăitor.
Sigur, modernitatea are și atâtea lucruri bune. Dar eu sunt omul lui "lasă-mă în pace". Nu-mi place să mi se vâre pe gât lucruri, felul de-a fi al altuia, îmi plac oamenii care-și văd de treaba lor și nu-i agresează pe alții și-i lasa sa fie ei înșiși. Sunt o persoană tot mai atrasă și mai fermecată de cultura veche românească, cea a oamenilor simpli dar atât de înțelepți în atât de multe laturi ale vieții lor - și în apărarea ei vreau să vorbesc și să scriu lumii. 

În interior

Azi văd că am mare tragere de inimă pentru scris.  

Bun, și cum mergeam eu spre bucătărie să-mi fac un ceai de tei m-am mai gândit să scriu un articol, ce s-ar putea numi "În interior" și-ar fi despre lumea mea tot mai mica, despre odaia asta în care îmi petrec tot mai mult timp, de cele mai multe ori de una singură, încercând să învăț una sau alta, citind romane, citind manuale despre cum să mă bucur și, în ultima vreme, documentându-mă pentru un articol important pentru o publicație adevărată, una reală si frumoasă, unde ar putea să apară dacă e bun - și visul ăsta, fiind așa de aproape, mă înspăimântă teribil într-un fel sau altul și mi se puricește inima de emoție și multă vreme m-am tot blocat din cauza proximității lui. Și trebuia să ies în lumea larga pentru articolul cel important dar mi-am găsit tot soiul de scuze și motive și-am amânat iar și iar și iar am amânat și a rămas amânată ieșirea iar...Și ieșirile cu oameni, să văd oameni, le tărăgănez, nu știu de ce, inerția (mi-aduc aminte de lecțiile despre inerție de la fizică), mă simt singură tare uneori dar mi-e greu să ies. Și zilele astea stă și Radu aici cu mine în odaie, și-a luat liber - și stau mereu în interior și mi-e greu să ies și-acum îl pot privi pe el, pot să mă ridic și să mă duc la el oricând și e așă de bine și zăpada de afară nu mai înseamnă mare lucru atunci, ciudat. Și lumea mea se închide și se scufundă.

De la o vreme am început să am și vise mult mai vii decât înainte, din păcate nu prea frumoase de cele mai multe ori, însă le apreciez mult chiar și-asa și mă bucur că mi le amintesc. 

Sursa

Beau ceai de tei și mă pregătesc de încă un somn strașnic și mă întreb ce vise mă mai ăsteaptă și ascult la nesfârșit cântecul ăsta, pe care îl știu din copilărie și a început să-mi sune în minte când am început să beau din ceai. Sunt în căutarea ceaiului de tei aproape roșu, așa cum îl făcea bunica și nu știu cum să-l găsesc. E a treia zi in care beau ceai de tei seara și mă cuprinde un somn greu și mă pândesc visele și mă înfior și mâine dimineață, aici în odaie, e vremea să încep să scriu articolul cel important. 

De ce e lumea frumoasă?

Sigur, pare sau chiar e o întrebare destul de prostească. Dar de ce este lumea frumoasă totuși? Oare este ea pe gustul iepurilor sau pe gustul aricilor? Oare este ea pe gustul urșilor și a șerpilor? De ce-o fi tocmai pe gustul nostru? De ce există frumos și de ce îl percepem tocmai noi? Îmi vine să cred și să răspund că lumea a fost făcută pe gustul nostru.


De ce ne percepem lumea ca fiind frumoasă?


De ce e atâta matematică în frumos (de cele mai multe ori)? 


De ce avem un psihic? De ce tocmai așa? Dacă e evoluție, pentru ce evoluție? 


Mă uitam ieri la niște imagini cu nebuloase și m-am mirat și m-am întrebat de ce sunt nebuloasele frumoase. Oare un arici ar considera că sunt frumoase? I-ar face plăcere? 
Ce creaturi ciudate suntem.

Forma și textura feminității

Când eram eu mică voiam să mă fac designer, creatoare de modă. Nu știu precis de ce, însă îmi plăceau hainele și îmi plăcea să le desenez, să le inventez. Cele pe care mi le amintesc cel mai bine erau combinații ciudate de haine din mătase și din împletituri (tricoturi) - desigur, nimeni în afară de mine nu știa ce materiale erau cele din desenele mele și nici nu ar fi putut ghici vreodată privind desenele mele nu tocmai grozave. Apoi, am crescut și m-am lăsat de desen și de visul de a deveni designer iar moda a început să mi se pară un moft. A fi la modă mi se pare și-acum un mare moft și am un oarece dispreț pentru ideea de a urma un trend. Nu am avut niciodată cine știe ce bani pe care să îi cheltuiesc pe haine așa că am ales mereu haine din cele mai accesibile mie, sunt o clientă fidelă a second-handurilor și a hainelor moștenite de la frații mai mari. Sor-mea sau al meu soț sau cine mai vrea să mă ducă la cumpărături și să îmi ia ceva trebuie să îndure cine știe câte dubii și refuzuri până să îmi aleg ceva și să îi las să-mi facă lucrul ăla cadou. Și mi-au intrat oricum în adânc în minte ideea că frumusețea naturală a unei persoane o să se vađă orice ar purta și convingerea că oamenii ar trebui să se placă unul pe celălalt pentru altceva decât hainele pe care le poartă. Așa că nu m-am străduit niciodată să impresionez diferiții oameni din jur cu hainele mele, nici pe cei de alt gen - mai ales pe ei, care trebuiau și trebuie să mă aprecize pentru alte lucruri. Și nici pe mine nu am vrut să mă impresionez prea tare cu anume haine. Dar am un punct slab în toată armura asta cu care mă preumblu prin lume ferindu-mă de cine știe ce contra-ideal sau de ideea că ar trebui să fiu și eu mai dichisită - îmi plac foarte mult rochiile de la o vreme încoace. Am o mare slăbiciune pentru ele. Îmi vine uneori, iar, să devin - printre multe altele ce-aș vrea să devin - creatoare-designer, să creez  rochii, multe-multe rochii ce să-mi încânte mintea și simțurile.

Iar azi și ieri am pierdut nu știu cât timp delectându-mă cu rochiile unui creator de modă pe nume Elie Saab. Unele din ele sunt fabuloase, minunate, mă uit la ele și văd un ideal feminin, o sărbătoare a ceea ce mi se pare mie mai frumos  și mai frumos în feminitate - grație, delicatețe, sensibilitate și un ceva anume pe care nu-l pot exprima în cuvinte dar se reflectă în designul rochiilor și, mai ales, în calitățile materialelor din care sunt făcute. Vă arăt și vouă unele din preferatele mele, ca să înțelegeți la ce mă refer. 

Lumi fictive, lumi reale

Poate singurele lucruri care mă consolează și îmi aduc și o bucurie pentru faptul că de la o vreme am buletin de București sunt următoarele: acum pot primi colete prin poștă și pot comanda tot soiul de lucrușoare - în principal cărți - pentru care să stau apoi la coadă la poștă, ceea ce e un deliciu în sine, nu știu precis de ce, poate din cauză că anticipez plăcerea deschiderii unui pachet; m-am putut înscrie la bibliotecă și acum pot să împrumut diverse romane și-apoi să ma delectez cu ele, scufundându-mă în cine știe ce ficțiuni, lasându-le să se îmbibe în mine până în cine știe ce profunzime. Trăiesc romanele bune precum trăiesc cele mai intense vise și când le termin și trebuie să mă trezesc, să ies din lumea lor, ceva din atmosfera lor rămâne în jurul meu, se infiltrează în lumea exterioară mie prin porii ființei mele și mă plimb astfel câteva ore sau chiar zile printr-un roman sau altul. Cred că întotdeauna prefer un discurs la persoana I singular despre lumi oglindite, unul fictiv mai ales, al unui eu fictiv și despre lumi fictive, inspirate din lumea reală, dacă e cazul, dar filtrate prin subiectivitatea unui om și rearanjate într-o construcție proprie acestuia, unui discurs obiectivo-științifico-realist despre lumea exterioară. Eh, nu știu cum să zic mai bine ce am de zis, nu mai curg cuvintele așa de ușor ca altă dată. Într-un mod foarte complicat încerc să spun ca citesc întotdeauna mult mai ușor și cu plăcere un roman în loc de un studiu, un raport de cercetare, o chestie științifică, în fine. Ceva banal. 

Și azi am terminat și ultimul roman dintr-un grup de trei împrumutate, am ieșit afară, unde e aerul rece și umed și mi-a plăcut, am mers la bibliotecă si-am trecut iar prin bucuria de a căuta prin rafturi alte romane...Ma gândeam zilele trecute citind un roman japonez la modul în care japonezii din cărți - căci cei reali, contemporani, de zi cu zi nu știu cum sunt - par a fi conștienți de ritmurile naturii, de schimbările prin care trece natura zilnic. Cum sunt atenți la vreme, la flori și frunze, la vânt, la ploi, la ninsoare și la câte si mai câte astfel de lucruri...Iar mulți dintre noi suntem tot mai rupți de ritmul naturii și de toate detaliile prezentului care ne înconjoară și nu observam mai nimic. Stăm izolați în diferite tipuri de cutii, nu mai auzim vântul sau păsările, stăm izolați de ploi, de zăpadă. Sau nu le acordăm atenție.  Unii, cei mai deconectați poate, se plictisesc de viața plată și atât de plictisitoare din punct de vedere senzorial și caută să-și delecteze simțurile și să-și îmbogățească lumile cu cine mai știe ce, câte și mai câte. Dar nu e vorba numai de informații de orice tip ce să ne bombardeze simțurile...de ce nu mai suntem oare atenți la trecerea timpului, în ritmurile lui naturale, ciclice? Mi se pare că ne lipsim de o mare bogație de senzații dar mai ales de o mare bogație de conținuturi și semnificații. 

Revenind, nu neg că pentru mine realitatea e foarte greu de suportat uneori. Sunt o ființă apoasă, așa îmi place să explic oamenilor. Dar preferința pentru romane nu e doar o fugă de realitate, e și asta dar e și mai mult de atât. Sunt gânduri pe care o sa le termin în sinea mea, mai încolo, acum nu pot. Poate le mai și scriu.

Mi-a venit zilele astea o idee de roman. Poate cândva o să mă apuc să îl scriu, fiindcă e un roman despre o lume pe care aș vrea să o construiesc și să o reconstruiesc, în același timp, în mine. Și să le-o ofer și altora...

Un vis frumos: mi-ar plăcea să mă pot trezi dis de dimineață, pe la șase poate, să beau un ceai verde sau o cafea și-apoi să ies să mă plimb cu bicicleta la o oră la care străzile sunt mai mult goale și soarele poate abia răsare și le umple de multă-multă lumină, să pedalez așa de fericită cum am mai făcut-o de multe ori, să simt aerul dimineții, de primăvară poate, dar și de iarnă chiar, sau din orice anotimp de fapt, mirosul lui specific, o, de-ar fi mirosul aerului din Suceava!, să mă simt liberă și să mă bucur de lumină. 

Un vis frumos

Sursa

Mi-ar plăcea să îmi beau cafeaua în fața ferestrei ăsteia mâine dimineață când mă trezesc.

Cu zăpadă

Tânjesc dupa iarnă și zăpadă, după firesc, după liniște și după scârțâitul zăpezii sub bocanci. Abia aștept să plec din București, abia aștept să plec acasă, la Suceava.




Best Days by =fhrankee on deviantART


winter by ~Trifoto on deviantART


tigress by ~wrona on deviantART


little man by ~FROGone on deviantART


pastel de iarna by ~csaby1 on deviantART


La vitesse possede by *BenoitPaille on deviantART


wINTERNESS 3 by *BenoitPaille on deviantART

Cu lumină

Cred că primul moment în care m-am simțit fericită constatând că totul în jur este scăldat în lumină a fost intr-o dimineață de sfârșit de primăvară când trebuia să merg la un curs. M-am urcat în partea din față a autobuzului - fiindcă îmi place să privesc lumea prin fereastra cea mai mare - și-am realizat că strada și toate în jur strălucesc de o orbitoare lumină. Și-am avut un moment din-acela rar când au dispărut toate lucrurile care mă preocupau sau mă apăsau și m-am simțit prezentă atunci și acolo și încântată de lumea aceea scăldată în lumină. 

Fotografiile de mai jos sunt câteva din cele pe care le-am adunat într-o colecție a mea și sunt culese în căutarea unor momente similare cu cel de mai sus:

As a child I loved pink by *bigartisteswings on deviantART


random afternoon by ~loLO-o on deviantART


Daily Spirits by *Lady-Tori on deviantART


secretly by =leelloor on deviantART


Undisclosed Desires by *Lady-Tori on deviantART


kiss of the Snow Queen by =alejka on deviantART


Blue Bokeh by *Lady-Tori on deviantART

Bucurii roz

Până relativ de curând nu am avut niciodată pasiuni cromatice. Dacă mă întreba cineva ce culoare preferată am răspundeam de cele mai multe ori că albastrul, dar nu aveam nicio pasiune pentru el. Apoi, în urma cu vreo doi ani și jumătate - sau poate mai puțin - am intrat într-o perioadă portocalie. Pe vremuri nu puteam suferi portocaliul. Știu că etalonul pentru urâțenie cromatică erau bluzele de șoimi ai patriei ale fraților mei, dosite undeva în arhiva de haine vechi a casei. Apoi, pe la 20 și ceva de ani, a început să mi se pară că tot ce e mai frumos pe lume este portocaliu. Aceasta a fost perioada portocalie. Cândva la sfârșitul anului trecut am intrat într-o perioadă roz. Îmi saltă inima de încântare de fiecare dată când văd ceva roz. Fetița ascunsă în spatele înfățișării mele exterioare de băiețoi îsi dă în petec.

Iar zilele astea am pierdut sute și sute de minute scanând un film pe care l-am făcut astă primăvară în grădina botanică numai și numai pentru bucuriile oferite mie de florile roz și rozalii pe care le-am fotografiat. Vă arăt și vouă unele, poate vă bucurați si voi de ele:

Rezonanțe

M-am trezit azi nu foarte veselă. Și-n timp ce imi pierdeam vremea pe Facebook străduindu-mă să îmi mențin iluzia că socializez am dat peste un cântec pe care nu-l mai ascultasem de multă vreme - ăsta.

Îmi amintește de copilărie, de vremea când îl ascultau sor-mea și frate-miu - și eu, foarte mică de altfel pe atunci, pe lângă ei. Îmi amintește de casetofonul nostru cu o singură boxă, negru, cu niște luminițe pâlpâitoare la care mă uitam cu fascinație atunci când mă prindea întunericul ascultând muzică la frate-miu în cameră. Îmi aminteste de vremurile când frate-miu cânta in fiecare zi la chitară, iar eu stăteam pe lângă el și ascultam cuminte și încântată ce cânta. Frate-miu cânta mult mai mult, mult mai multe alte cântece pe lângă Nothing else matters, dar cântecul ăsta tânjeam și eu să îl învăț, mi se părea simplu și așa frumos. Îmi amintește apoi de multe generații de adolescenți care încearcă să învețe cântecul ăsta, e primul pe care vor să îl invețe. Vor să se exprime și să impresioneze cu el. Apoi îmi amintesc de o nuntă la care am fost în noiembrie și de momentul în care mirele a fost pus să cânte Nothing else matters - și-a fost un moment foarte reușit, emoționant. A cântat și singur dar a fost ajutat si de prieteni și de mireasa lui. A fost singura dată când mi s-a părut că miresei îi dau lacrimile de emoție. 

Nu știu ce am de ascult la nesfârșit cântecul ăsta și mă las emoționată de el, poate că sunt sub influența stării proaste cu care m-am trezit sau poate că mă afectează Dostoievski, ale cărui scrieri mai puțin cunoscute dintr-un volum mai puțin citit de obicei al operelor lui complete le citesc acum. Citesc și devin tensionată și se deschide larg cutia mea de rezonanță luând cunoștință de hipersensibilitatea multor personaje dostoievskiene, de stările lor producătoare de accese de plâns, friguri și febră sau de comportamente extreme sau greu de înțeles. Mă întreb dacă îi plăcea lui Dostoievski în mod deosebit să colecționeze astfel de personaje în romanele lui sau chiar așa erau rușii în vremurile acelea. De-am fi personaje din romanele lui Dostoievski ne-am cutremura cu toții ascultând cântecul ăsta, apoi ne-am închide în odăile noastre sau în cine știe ce foruri interioare și-am coace stări sufletești complicate ce ne-ar afecta comportamentul, am trăi drame și emoții copleșitoare, furtunoase, istovitoare. Îmi pare acum că Dostoievski amplifică în personajele lui sensibilitatea noastra adolescentină, vitalitatea aceea tulbure si tumultoasă și forța trăirilor noastre din acele vremuri. Majoritatea dintre noi ne solidificăm într-un fel sau altul pe măsură ce devenim adulți, devenim mai tari, mai opaci și mai surzi, mai închiși și mai domoli, ca să putem trece mai ușor prin propria noastră viață.  

Și rămân cu întrebarea asta fără răspuns: colecționa Dostoievski asemenea personaje sau incidența lor în rândul poporului rus era chiar atât de ridicată? și încă una: dacă astfel este poporul rus, cum s-ar putea lega asta de istoria lui? 

De ce

Simt nevoia să justific existența blogului ăstuia.

Zilele astea, într-un context nou și aparte al vieții mele, despre care nu e vremea încă să povestesc, am început să simt din nou nevoia să scriu, să mă exprim cumva. Scrisul mi-e cel mai la îndemână, deși folosesc mai mult sau mai puțin, cu mai multă sau mai puțină îndemânare, și alte mijloace de expresie. Cei ce mă cunosc mai bine știu că mi-e ușor și prefer oricând să mă exprim în scris. Când e vremea să vorbesc simt de cele mai multe ori că nu pot și pace să exprim tot ceea ce gândesc. Încerc să mă exprim și simt imediat că șirul găndurilor se oprește brusc și nu mai am acces la același flux ce cu puține momente înainte era atât de bogat și curgea așa de iute. Prin urmare, reușesc să exprim o vagă amintire despre gândurile de până atunci. Dacă ideea e una mai complexă și eșuez lamentabil în a o exprima mă simt foarte prost apoi. Și ceea ce e mai frustrant și mai frustrant este că îmi doresc mult să comunic, până la acel punct când comunicarea, trecând prin empatie, devine comuniune...și niciodată nu pare că reușesc. 

Și iată atunci de ce m-am apucat să scriu - fiindcă vreau să comunic lumii și ceea ce se pierde în tăceri, fiindcă scrisul e un mod de a rosti tăcerile. Citim și-auzim în gândurile noastre gândurile celui ce-a scris. 

Și-mi place verbul "a rosti". Îmi place legătura lui de rudenie cu verbul "a rostui" sau cu subtantivul "rost". Se păstrează în verbul "a rosti" funcția creatoare și ordonatoare de lume a cuvintelor sau, mai în urmă privind spre sensuri, a Cuvântului. Rostirea tăcerilor în gândurile cititorului vrea să fie astfel un mod de a transmite și recrea o lume personală și e manifestarea aceleiași nevoi de a duce comunicarea mai adânc, mai departe.

Afară de cuvinte, o să mai găsiți aici și imagini, lucruri pe care le-am descoperit și de care m-am bucurat și pe care am vrut să le păstrez, sunete - muzică - și cine mai știe ce, lucruri pe care o să simt nevoia să le împărtășesc lumii.