De ce

Simt nevoia să justific existența blogului ăstuia.

Zilele astea, într-un context nou și aparte al vieții mele, despre care nu e vremea încă să povestesc, am început să simt din nou nevoia să scriu, să mă exprim cumva. Scrisul mi-e cel mai la îndemână, deși folosesc mai mult sau mai puțin, cu mai multă sau mai puțină îndemânare, și alte mijloace de expresie. Cei ce mă cunosc mai bine știu că mi-e ușor și prefer oricând să mă exprim în scris. Când e vremea să vorbesc simt de cele mai multe ori că nu pot și pace să exprim tot ceea ce gândesc. Încerc să mă exprim și simt imediat că șirul găndurilor se oprește brusc și nu mai am acces la același flux ce cu puține momente înainte era atât de bogat și curgea așa de iute. Prin urmare, reușesc să exprim o vagă amintire despre gândurile de până atunci. Dacă ideea e una mai complexă și eșuez lamentabil în a o exprima mă simt foarte prost apoi. Și ceea ce e mai frustrant și mai frustrant este că îmi doresc mult să comunic, până la acel punct când comunicarea, trecând prin empatie, devine comuniune...și niciodată nu pare că reușesc. 

Și iată atunci de ce m-am apucat să scriu - fiindcă vreau să comunic lumii și ceea ce se pierde în tăceri, fiindcă scrisul e un mod de a rosti tăcerile. Citim și-auzim în gândurile noastre gândurile celui ce-a scris. 

Și-mi place verbul "a rosti". Îmi place legătura lui de rudenie cu verbul "a rostui" sau cu subtantivul "rost". Se păstrează în verbul "a rosti" funcția creatoare și ordonatoare de lume a cuvintelor sau, mai în urmă privind spre sensuri, a Cuvântului. Rostirea tăcerilor în gândurile cititorului vrea să fie astfel un mod de a transmite și recrea o lume personală și e manifestarea aceleiași nevoi de a duce comunicarea mai adânc, mai departe.

Afară de cuvinte, o să mai găsiți aici și imagini, lucruri pe care le-am descoperit și de care m-am bucurat și pe care am vrut să le păstrez, sunete - muzică - și cine mai știe ce, lucruri pe care o să simt nevoia să le împărtășesc lumii.