...

noapte bună

am pielea arsă și ochii aproape închiși

Neașteptat

Stau singură, la răcoare și un pahar de vin, am mancat în sfârșit și într-un târziu o roșie cu mozzarella și pesto, pofteam la niște pesto de zile întregi - și-apoi o bucățică de cheesecake cu piersici, deshidratată după ce a stat prea mult în frigider.
Trebuie să-mi fac un bagaj mic - mâine dis de dimineață fug la mare, într-o călătorie scurtă, asupra căreia m-am tot gândit și răzgândit și hotărât într-un târziu abia. Mi-e foarte dor de mare de mai multă vreme. Abia aștept să stau pe plajă plină de nisip pe piele și să citesc dintr-un roman de Vișniec - poate o să reușesc să termin măcar o carte de citit, pentru prima dată după nu știu câte luni. Și niște interviuri vreau să citesc. Și abia aștept să mă bălăcesc în apă. Și vreau să mă plimb prin Constanța.

Povestea pe care vreau să o scriu îmi tot dă târcoale, mă solicită din când în când să-i acord atenție și mi se mai arată câte un pic şi mai fac niște pași spre ea și printre părți ale ei. Încep să cred tot mai tare că, de data asta, va trebui să stau să o construiesc într-un fel nou, primind și șlefuind ce primesc, exercitând un soi de control mai puternic, dându-i formă într-un fel mai încet și mai muncit și mai conștient. Poate că asta-i o nouă realitate pe care trebuie să o îmbrățișez și în care e sau o să fie normal să mă situez. Nu știu.
Poate o să iasă o porcărie dacă o scriu - sau probabil. Sper să o fac însă.

Ce ar mai fi de zis?
Sunt destul de calmă și mă simt destul de bine. Mă mir că sunt așa acum.

Cred că mă culc acum și las bagajul sumar pentru zori.

Într-un din zilele săptămânii ăsteia, în timp ce coseam un iepure, am ascultat prelegerea sau conferința asta. O recomand - sper să fie de înțeles și folos cumva și într-o măsură oricărei ființe umane ce mai trece pe aici și are timp să o asculte. Cum sper că mi-e și mie.

Nu mai știu - nu vreau complicat nimic, să ajung acolo, să stau cuminte în mine, pe malul mării, pe nisip și în apă, să citesc, să mă plimb, să pot să mă bucur. 

În depărtări

Vreau să scriu și nu pot. Vreau, de ceva vreme, să scriu o poveste, una pentru copii și pentru adulți în același timp, una ce se tot ridică și conturează prin mine și dispare iar, așteptând să mă așez și să încep să o scriu ca să își prindă forma - nu reușesc însă să stau cu mine, să mă adâncesc în mine și să lucrez la ea. Nu-i vorba doar de povestea asta însă.

Poate tocmai pentru că încerc să stau la o suprafață, la un liman, mă părăsesc și imaginile și cuvintele. Imaginile le caut și le caut - nu mai vin singure. Le caut cheltuind timp mult, încercând să mă folosesc de ele pentru a-mi satisface nevoia compulsivă de a comunica ceva, ceva ce prinde contur cu efort, într-un fel ce să fie și meșteșugit și frumos și cu sens.

O viață la suprafață... 

Să fiu activă într-o viață în care lucrul pentru care mă trezesc de dimineață (mai curând la prânz, de fapt) e nevoia de a lucra și de-a mă integra în lumea adulților ce câștigă bani. Simplu, atât. 

Îmi place să stau și să prelucrez imagini sau să cos jucării din pânză și să ascult conferințe sau interviuri sau prelegeri sau muzică - îmi golesc mintea de cele mai multe din gândurile proprii și ascult, mai leg ceea ce ascult de ceva de prin mine, nu îmi permit însă să mă adâncesc în șiruri vaste și încâlcite de gânduri sau în marea emoțiilor proprii. E și asta o formă de a rămâne la suprafață. 

Știu că am nevoie de lucrul ăsta și totuși. Deconectarea față de ce e în adâncurile mele stârnește niște bolborosiri întunecate, amenințătoare, prin mine. Pustiu și uscăciune și moarte sunt cuvintele ce-mi vin acum în minte. 

Aștept

degeaba

degeaba 

- înăuntru e mai cald, domnișoară, rămâneți aici, aici sunteți cineva, afară nimeni

- unde îmi sunt cuvintele?

- la ce mai sunt bune? 

Mângâiere

Unul și Doi

- Și cum aș putea să te numesc?
- Nu știu, ai putea să îmi spui Unul.
- Suntem Doi atunci.
- Unul și Doi.

Sclipici

Totul e un pic mai frumos când ai nişte sclipici pe piele. 

Ea

Ea zâmbește și râde, cu fericirea la un metru distanță, sorbind din pahare, sorbind din țigări, sorbind din ochi și din buze, totul e simplu și cuminte și întreg, ea nu are dileme, nici când se culcă, nici când se trezește
ea știe
dimineața își pune costumul de afaceri și pornește pășind în grabă
nopțile cade
cu langoare
cu toropeală
moale
cuprinsă în palme.

Necuprinse

nu mai știu

Nu mai știu, mi-e foarte somn.

E ca și când ești într-o cameră și geamul e acoperit cu o pătură și e cald și nu mai știi dacă e cineva acolo dincolo de ușă, în bucătărie ți-ai făcut un ceai, bucătăria-cuptor, 

clipești pe parchet cu picioarele goale

nu mai știu să zâmbesc și am șanțuri

aștept

sunt aici, asta contează

îmi beau și totul e într-un fel, uite lumina, uite-i pe-ai tăi

dormi 

dormi pe fotoliu

În necunoscut

să scriu o scrisoare, mi-e dor:
dragă cutare,
oamenii sunt pe dinăuntru mari, vaști, întunecați, întortocheați, o, să îmi vâr degetele pe sub pieile tale, toate straturile, cândva, la apus, nu-i așa? nu e
înăuntru o să te pipăi, o să te mângâi o să te adulmec
nu știam că în interior ești așa
măi să fie
nu știam
nu știam cum ești strâns, nu îți știam ochii și nici buzele, realmente, așa întoarse cum sunt, așa cum ești, încovrigat
aș vrea să știu ce gânduri îți zumzăie noaptea prin minte, înainte de culcare, între o răsuflare cuminte și alta, ce gândești atunci când te mănâncă degetele de la picioare
când te trezești dimineața
nu știu asta despre nimeni, mă trezesc dimineața într-un corp, mă trezesc în mine și atât, de-asta mi-au plăcut mereu visele, printre altele, pentru că uneori eu sunt și altul, alții
pentru că sunt în mine și în tine
și știu
cunosc pe cineva necunoscut, când vorbește mă uimește, un cunoscut necunoscut, spune-mi, de unde vin gândurile tale, unde au fost până acum, unde sunt țările tale calde, cine e acolo, în ele,
cine ești între două firicele de aer, strecurându-se calde printre buzele tale?
ce vezi în oglindă și cum e când înghiți tu o îmbucătură din mâncare, ce simte limba ta, se bucură organele tale?
organe, tuburi calde, palpitânde, palpitante

sunt plăpândă plină de puține, obsesii, două caiete de notițe scrise cu litere uriașe, atât

când eram eu mică nu mai știu
spune-mi o vorbă de duh

trece vremea și nu o să apuc

Moznosti dialogu

Un joc

Albastră

de ce te mişti aşa, Elena? şoldurile alea, tremurul ridicol al mâinilor tale, de ce ai ochii roşii
unde e casa ta, unde e locul tău, de ce vomiţi în tufiş? de ce eşti tulbure şi de ce puţi, de ce te târăşti pe aici?
de ce ai noroi pe tocuri şi pete de vomă pe haine?
de ce umbli pe aici?
dă-ţi drumul pe podele, dă ochii peste cap şi gemi, geme Ileană, geme, în cămaşă de noapte cu floricele, viaţa e un blues nesfârşit, tom waits muci şi sudoare o ciorbă prin care plimbi o lingură încet
scoală-te, şterge-te, ia şi te spală
îneacă-te cu fum de ţigară

uite aici, îngenunchează,
îngenunchează
încet
într-o zi o să te întorci pe lună
albastră

Nu ştiu

Frântură

Îmi pier strivite, încâlcite, cuvintele.

Amintire

Urmă

În oglindă

Cerasela se privi în oglindă - toate bucățile atârnau dezlânat, bălăngănindu-se, ochii o priveau curios, din toate unghiurile. Își desfăcu nasturii rochiei și înăuntru descoperi, tranșate, părțile ei intime, separate de fâșii de lumină și întuneric. Vru să țipe, însă în zadar - gura îi era încleștată, departe. Își infipse atunci degetele în carnea unui organ cald, umed, strângându-l în pumn - și simți mirosul de sânge. Mâinile mari, mari, cuprinseră apoi gâtlejul și gleznele. Cerasela se roti așa și se înșiră pe podele, descumpănită.

*

Mâini

Pentru că încă nu m-a doborât somnul. Am mai găsit ceva de comunicat.

Îmi plac mult mâinile, nu toate mâinile reale-concrete - dar mâinile-principiu, creatoare, abile, expresive, mecanisme uimitoare ce ating și simt și comunică și dau formă, îmi plac toate.

Imagini cu mâini, de citit în ce ordine poftește inima, nu musai a mea.


Dialog, de Rudolf Bonvie, 1973

Trei fix

Nenea, nenea, zi-mi și mie o poveste, mă tem că nu am niciuna,

când eram mică și nu numai mergeam cu personalul, și azi ca și as'noapte mă bântuie un compartiment de personal cu banchete maro și lumină portocalie, întunericul de afară, obrazul meu drept lipit de geamul lui, privind când înăuntru, când în întunericul de afară, un drum lung cine știe încotro, drumuri și drumuri, nu știu dacă sunt singură sau cu cineva

mama îmi cumpăra din gară covrigi cu mac atunci când plecam la bunica, un lux nemaipomenit al copilăriei mele, un răsfăț, covrigii luați de mama din gară, erau rotunzi și puțin cauciucați, tari, uneori parcă erau, însă, chiar calzi

nu mai știu

tot simt că mi-o ia inima la fugă și îmi vine să tușesc și nu pot să citesc cărți, stivuite, cărate de colo-colo, în așteptare

spune-mi o poveste

imaginația mea e străină, ochii închiși, cuvintele rare

îmi lipsește ceva, ceva, ceva 

Patru şi un minut

Aşa, un amar un zadar un pustiu trei sute doua sute fotografii tonuri de piele suveniruri saracie banii nu ma iubeste pe mine timpul are bucle ea doarme la mine in camera in nopti de iunie un botez la vecinii tigani in balcon nu mai este nimeni trecut o nunta in strada in cort un copil nu mai stiu spune-mi ce vezi un dor saracie atata-i la o adica imi mai raman visele si nu mai am diacritice.

Vieți

Stau şi strâng în brațe o pernă şi aştept somnul, cu telefonul în mâini, îmi amintesc tot felul de lucruri trecute. Mai vechi, mai recente.

Azi mi-au dat lacrimile de emoție mâncând dintr-o felie de tort cu căpşuni, era atât de bun şi mi-a luminat brusc ziua foarte stâlcită, întunecată. M-am plimbat apoi cu Eliza şi a fost tare bine.

Zilele astea citesc interviuri, istorii de vieți, o ocupație abandonată cândva şi reluată acum. Am citit câteva, mai am vreo 170. Le citesc cu atenție şi particip când mai mult, când mai puțin. Mi le imaginez. Vieți mai lungi şi mai scurte, de câteva pagini, câteva în minus sau în plus, tot felul de experiențe, oameni foarte diferiți, separați, aparte - şi totuşi vieți similare. Vieți mici. Mi se blochează gândurile în preajma lor şi în jurul unui sentiment neplăcut. 

Să trăim mult, totuşi. E mai bine aşa. 

În casa lunii pline

La azil, în loc de linişte şi izolare, undeva departe-departe, stai şi freci podelele cu sârg, după-amiezile le petreci în şezlong printre trandafiri şi prosoape
îţi ştergi mucii, nu e nimic, toate sunt departe, gândurile sunt simple şi puţine, să nu îmi pierd cheile, să nu îmi pătez bluza cu mâncare
nu îţi ies ochii din cap, zilele poţi să le zaci, nu mă scoateţi din cameră azi,
nu e nimic, totul e bine, vânezi păianjeni, numeri paşii, te uiţi pe geam în zile ploioase, îţi lipeşti nasul de el şi e rece
stai şi ştergi podele cu sârg, le cureţi şi cureţi până devin strălucitoare
îţi ţii capul sub apă rece, o laşi să să curgă, las-o acolo, să fie,
nu te uiţi în oglindă, oglinda e acoperită cu pânză, vomiţi în strachini şi te ştergi la ochi cu mâini unsuroase
sapi şi sapi şi extirpi
firele, venele, grăsimile, nervii, firicele bolnave se preling prin găleţi
viermii
gata, atât, asta a fost, ai ajuns aici şi zilele s-au dus şi s-a dus totul nu mai e vorba despre nimic
despre noapte şi moarte
te trezeşti dimineaţa şi nu ai nimic pe sub coaste, pe sub cămaşa de noapte, ai gura uscată şi cleioasă şi te plângi de pasta de dinţi
nu trebuie să te suporte nimeni şi umpli caiete cu porcării şi cu drame în picioarele goale
ce a fost a fost şi e putred,
te încovrigi şi deşerţi
în deşert, înţelegi, în deşert sunt toate, umblă profetul profeţind în pijamale cu pântece rotunjit şi spune că a venit toamna şi frunzele sunt maro şi uscate, te încovrigi pe sub pături şi stergi muci şi ştergi lacrimi
nu e nimic, miroase a caprifoi şi a tei şi mâine la prânz vom servi ciorbă şi pepeni. 

Plouă

Plouă peste frunze şi pe pervaz şi miroase un pic a ploaie. Miroase a caprifoi dintr-o vază. Îmi miroase propriul corp.

Un fluture umblă printr-un şlap şi eu nu mai văd.

Aş spune ceva şi nu pot.
Aş dormi şi nu pot.

Trei picături de apă în chiuvetă.
Îmi strâng pielea între unghii.
O zgârii.

Plouă tot mai tare.

O întâmplare scurtă

Leon, trebuie să şedem aici pe bancă să privim trenurile cum zboară, linii roşii şi albastre şi bucăți de sticlă strălucitoare, ea avea vise grandioase, picioare goale, vinişoare vinete, te-am prins de mijloc atunci şi te-am strâns tare, mă sperie buzele pline, am închis ochii şi am zis, barbară, cranț, a țâşnit sângele, călduț şi sărat, mâinile tale erau pline, ne-am ridicat, uite, bocancii tăi au şireturi din sfoară, de ce porți părul lung şi o pălărie, nouă nu ne plac asemenea zile, cand e aerul fierbinte şi pietrele sfârâie, copacii se sucesc în sine şi băncile sunt pline, noi stăm aşa, pe banchete, pe bancă, femeie, eşti oarbă, oarbă, am întins mâinle atunci şi mi-am luat zborul puțin, taci, ei se uitau uluiți de pe bancă, ce ne facem acum, o să fie pustiu fără tine, nu ştiu, şi am înotat mai departe.

Rămăşițe

Aş fi vrut să scriu despre o grădină, despre căpşuni, trandafiri şi caprifoi. Mi-am pierdut energia şi dispoziția.

Nu prea reuşesc să simt bucurie în ultima vreme. Sau, oricum, nimic prea intens în materie.

Mi-aş înfige degetele în lut. Ce sunt eu? Un copac uscățiv, noduros.

Ce am fost, ce mai sunt?
Ce mai rămâne?
Obsesiv.
Mai nimic. 

Ruptă

Dragă pagină albă,
mi-era dor de tine.

Gură de molfăit, mușcă-ți din buze, picioare goale pe iarba umedă și tei înfloriți.
Orașul e parfumat, ai văzut? Îți vine să-ți întinzi oasele obosite pe pământ, pe sub copaci.
Te întinzi, așa, și-ți pui o carte pe piept și-ți bate inima, badabum, badabum, printre cuvinte derulându-se, deșirându-se, ondulate.
Uite ce, e ora ta de culcare, te întinzi cuminte și îți acoperi umerii, închizi pleoapele și încerci să uiți și să inspiri adânc,
Și ea pleacă mai departe într-o fustă roșie,
o să mă întind pe pământul verde,
o să mă odihnesc împreună cu teii.
În sfârșit.


Pe aici suntem străini prin pustie.
Te rog, spune-mi o poveste.

Ea notează totul în carnețele, consemnează cu rigoare, el vorbește și vorbește, o vestă și o mustață îngălbenită, ea notează cu degetele umede,
vorbitorul acum tremură și tună, nu lăsa capul în piept, domnișoară, privește, acești oameni, vă spun, au existat, acum sunt lipiți pe pereți, iată dovezile,
vă rog să retrageți această mizerie, vă rog să o aruncați pe ferestre, vă rog să notați toate aceste
mascarada s-a terminat
cuvintele
totul este cum este
celălalt bărbat, cu mustăți, continuă relaxat, pasta curge din pix și uneori o mânjește pe degete

Regină

Regina inadecvării, irealității derivei
Iluziei neadevărului
A făcut ardei umpluți şi ouă roşii
locuiesc într -o căciulă e întuneric acolo
Întuneric albastru
Cad

Nu ştiu

Zile ciudate ne-au găsit, precum în cântec. Şi oamenii sunt străini sau stranii.
Şi
Bulbucire, întortochere, crispare
Mi-e frig

Sărăcie în cuvinte

Fotoșop

M-am îngropat sub multe layere de fotoșop, healing brush, healing brush, dodge, dodge and burn.
Mai am lucruri importante de făcut azi - să citesc niște rânduri de roman, poate niște rânduri din reviste Reader's Digest, ca pe vremuri, în căutare de vești bune,
oameni rătăciți prin Amazon supraviețuind miraculos
căzuți din avioane
luați pe sus de tornade
străpunși de drugi de metal
plutind zece zile pe mare, pe ocean
pierduți în deșert

mi-e tare frică de cutremure mai nou, noaptea când stau în fotoliu mai des

dar oamenii supraviețuiesc miraculos sub layere de fotoșop
healing brush, healing brush, dodge, dodge dar și burn. 

Măsura

Am întrecut măsura.
Ursețul alb de pluş din copilărie se uită la mine
Am
Nț-nț.

Scris

Nu știu ce să mai fac, nu am stare pentru nimic altceva afară de scris - iarăși. Am în minte imaginea unui canal dând pe dinafară, apă și mizerii de tot soiul.

Și iar scriu despre scris. Măcar nu e despre somn.

Am fost prin oraș să mă plimb o vreme și să văd diferitele instalații luminoase sau luminate de pe Calea Victoriei, nu m-a încântat mai nimic, am înghețat și m-am întors într-o stare nu cu mult mai bună decât cea în care mă scufundasem când am plecat. Așa că beau o bere și scriu. 

M-am moleşit.

M-am uitat ieri oleacă pe aici și mi-am dat seama, mi-am amintit, că scriu mult și destul de des. Mă uit la titlurile unor postări mai vechi și în suficiente cazuri nu îmi mai amintesc despre ce e vorba în ele, ce-am scris acolo. Trebuie să le recitesc. Sunt aşa de multe şi-atât de legate unui moment. Îl redescopăr recitindu-le. Aproape tot ce scriu e scris cu spontaneitate și editat minimal mai apoi, în unele cazuri - și ține de ce am trăit într-o zi sau o perioadă și de ce mi s-a năzărit pe moment. De multe ori, mai ales de ce mi s-a năzărit pe moment, pornind de la o emoție, dintr-o stare, una adâncită de muzică, sau de la un vag gând, uneori de la un cuvânt sau două. De la haos. Totul e mai mult spontan și e liber. De destul de multe ori sunt uimită că are totuși sens sau sunt suprinsă de sensuri. Ce diferență între scrisul de lucruri cu pretenții academice, migălos și storcător de minte, și scrisul aici sau oriunde, aici mai ales, între chinul de a pune totul în ordine și de a găsi cea mai bună formă de exprimare și scrisul-curgere și scrisul-revărsare din momentele mele de adâncire în mine și din preaplinul stărilor sau gândurilor mele...

În ultima vreme (sau poate întotdeauna) e atât de multă incoerență prin mine și tot mai puțină narațiune cu sens. Și-apoi o silă de constrângeri. Eu aș fi vrut să scriu proză. Maxim să pun niște poezie în proză. N-aș fi vrut să scriu lucruri cu pretenții și aspect de poezii și totuși o fac, mânată de o sete de eliberare și de libertate. Şi o sete de călătorii prin mine. Şi un belșug și o lăcomie de cuvinte şi încercări de meșteșugire. Mă bucur, mocnit, într-un soi de beție exuberantă totuși, de spații aruncate încolo și încoace cu nepăsare, mă bucur de puncte și virgule absente sau prezente și de lipsa de respect pentru diferite reguli, în genere, mă bucur de incoerență, mă bucur să pot să pierd controlul, să mă retrag și să las totul să se scurgă liber, neconstrâns, cu și fără sens. De undeva, le las să vină și vin. Uneori nu vin și le duc dorul. Las cuvintele să apară, să curgă, să plece. Să plece, mai ales. Mi se întâmplă des să îmi pierd cuvintele în conversații, în dialoguri - cuvintele îmi curg însă în vene și de-acolo, prin degete, oriunde, în scris, mai bine, mai rău, către un altul, un alter, singular, plural, real sau imaginar, ce nu e prezent, ce nu spune nimic acolo, atunci, poate niciunde și nicicând. 

Prea multe. Benefic și nociv.

Câte cineva - cred că e câte cineva, totuși - mai citește uneori o postare a mea numită "porcării ieftine". Poate câte cineva mai caută "porcării ieftine" pe google și ajunge la postarea mea. Ce dezamăgire trebuie să fie. Ce-mi amintesc despre noaptea cu pricina e, printre altele, că simțeam că îmi sunt scrierile și cuvintele și năzăririle porcării ieftine, multe - într-o inflație - și ieftine, lipsite de valoare. 

Sunt o parte din mine însă. Așa au ajuns, tot mai mult. Cine-aș mai fi fără cuvintele mele, fără porcăriile mele ieftine? Nu mai știu.

Cum aş putea să trăiesc, să nu mă prăbuşesc, să nu pier roasă în mine, fără să le exprim sau expun undeva, oriunde? Nu prea mai ştiu.
Caut, poate aflu, poate îmi amintesc.
Le las să fie, de foarte multe ori. 

Pic de somn, iarăși. Prea multă coerență azi. Control. 

În sfârșit, e foarte bine, o consolare, o să mă culc și-o să adorm repejor.

Iaca am ajuns și la somn. 

În buzunare

toane bune azi
ochi
și buzunare pline de cuvinte, sfărmându-se
semințe, crac
spune-ne o melodie, maestre, una durdulie, s-o înșafaci cu mâinile, să ți le umple, să-ți odihnești în ea obrajii umezi
spune-ne una cu miere, de leac, spune-ne una de spurcăciune, una cum n-a mai îmblat
pe cărări bătucite cu pământ negru și pietre și ierburi
vă leat
pe când călăreau flăcaii cale de șapte poște pe când eram
pe când am plecat
pășeam cu mâinile goale am întors buzunarele și le-am scuturat au curs
firmiturile din ele
praf
ce mai rămâne, îmi zici?
peștele înotând pe sub ape, mâinile și ochii căscați pietrele sforile crengile florile
oamenii atârnați
ce oroare
rămân rândurile tale, multe, multe de tot, rămân
rădăcinile

cuvinte sfârâitoare, țâșnind, libere, traiectorii curbe, ascendente, spații goale, incidente, paf!

pe aici suntem liberi, pe aici suntem netoți, cine mai știe toate cuvintele, pierdute prin buzunare, cine mai știe, racordat, un cablu mufat
buze întredeschise, mișcându-se
crac crac

spinarea strivită pe scaun în fața unui ecran o mică împlinire pe ziua de azi
portocaliul pielii tale
spune-mi, spune-mi, nuferii înmuguriți sunt ortaci, sunetele sunt măiestre, muzica e
un cuvânt, un interval, numere
organ

întinde-mi mâinile
caută-mă în buzunare, vâră-le
pline și goale
fâlfâinde, tremurătoare

haide, citește o carte
azi 

Nesaț

Nesaț - am îndesat și îndesat, mâncare și vin, cu nesaț, încercând să satur corpul meu mare, înfometat.
Am vorbit mult prea mult.
Nu mai am prea multe de zis, ascult muzică stereo și sunt un copac mai mult uscat sub soare, un corp hămesit, hain, o gaură în carne, căscată, mare, rece și lipsită de sens.
O să pierim, am zis, de melancolie, o să pierim încet de melancolie în zile ploioase ce mie de altfel îmi plac, plutind cu membrele rășchirate prin bălți, cu ochii dați peste cap, o să ne picure roua-n ochi, o să picăm în dimineți când nu ne-am mai da jos din pat, o să ne aplecăm, noi, uite-așa, apăsați pe spinări de ape
scrie și tu ceva mai altfel, te rog
scriu, scriu, degete pe butoane
mă tem că nu mai e nimic de vorbit că nu mai e nimic
uite ce, nu e nimic
pune potcoave cailor și gonește
căpcăunii mușcă din carnea nemiloasă în care am îndesat și am îndesat
praf
îneacă-te
am obosit
să dorm în continuare
gata
atât.

Alandală

mi-e dor de un loc din Italia, o casă şi nişte oameni, mi-e aşa de somn şi
Drum bun
Un cântec
picură pe pervaz şi mă doare o mână
Alina, pune virgulele şi punctele corespunzător, literele mari
Oceane şi câte un val
Am pierdut, am pierdut
Trenul
Valizele
totul
Gara din Dorneşti şi faianța de pe jos
bunica, sunt bucuroasă de copaci şi de flori şi rebize, de sobă, de prăjituri şi de halatul mamei şi somnul de prânz
Că stau pe fotoliu şi mă doare o mână, atât
Cã am cuvintele libere şi punctuație obligatorie mai deloc şi
Înalt, trecură nişte picioare şi am zis
Adorm
Aşa îți trebuie
Nu mai pot
Mi-e prea somn
Mi-e cam rău
Nu mai pot

Scriu

Azi mustesc de cuvinte. Aș tot scrie.

Nu aş fi crezut că o să revin la asta aşa repede. Zilele trecute, epuizată fizic şi cu nervii praf după ce am scris 50 și ceva de pagini de teză într-un timp foarte scurt, cu o ultimă zi în care nu am dormit și am lucrat aproape necontenit, până în ultima clipă, după niște zori în care am tremurat și mi s-au încleștat dinții, după un memorabil final de teză în zorii zilei de miercuri când am început să aud un cor bărbătesc inexistent, după zile și nopți cu anxietăți, după o moarte de om și ce-am trăit atunci, după multe-multe-multe întâmplate în timp și în mine, mi-a fost rău și rău și aș fi scris și nu aș fi scris, cu oroare de efort, de cuvinte, de comunicare în gol, către nimeni, cu un fel de bârâit emoțional și mental pe fundal ce nu mă lăsa să mă odihnesc deși mă clătinam de oboseală, mă durea capul, mă dureau oasele, mă dureau toate cele. Ce-aș fi scris? Că vreau să dorm, să dorm până nu mai știu de mine, să dorm până visez și visez, să dorm până ceva din mine rezolvă ceva, până mă limpezesc, până cresc, până găsesc adevărul, până mă refac, până mă prefac, până mă echilibrez, poate chiar până devin alta, până mă trezesc alt om, în altă viață, una nu știu care, una nu știu cum, alta, una mai bună, una amorțită, una plată, adecvată, funcțională...nu mai știu, nu mai zic. Nu am idee ce-mi trebuie. Să dorm și să dorm. Fragilitatea mea psihică, fragilitatea mea emoțională, fragilitatea fizică sunt mereu acutizate de oboseală, nesomn.
Am dormit și am început să îmi mai recapăt energia. Și cuvintele.
Cuvintele, mereu multe cuvinte.


Am aşa o fire, nu prea grozavă și urâtă în așa multe feluri, şi dacă nu exprim şi nu expun cumva ceva ce trăiesc prea intens și e prea mult pentru mine, păi cevaul ăla începe să mă roadă și să mă consume. Evacuarea cevaului din sânge, din mațe, din inimă, din creier, din suflet. Dejecțiile mele, cuvinte. Scrise. Multe, multe.
Scriu și scriu și fac așa spațiu și ordine și îmi place să îmi imaginez și să cred că cineva citește ce scriu - scriu însă și dacă știu că nu citește cineva și doar îmi imaginez probabil, scriu pentru mine, scriu dintr-o revărsare, scriu de preaplin, până rămâne un gol în mine, epuizare, liniște. Oarecum. Până rămân doar cu speranța că nu mai sunt doar eu singură cu mine. Scriu și dacă știu în dosul minții că cititorii îmi sunt doar imaginari, dacă știu că nu e niciun utilizator de Mac din State sau de oriunde care citește, nici vreunul cu Firefox de niciunde. Dacă ar fi, însă, îmi spun?
Unii ar ține un jurnal pentru ei, intim, atât. Eu nu mai pot, văd, fără niște exhibiționism și fără să sper că cineva citește ce scriu, fără să îmi imaginez asta, fără să îmi construiesc un balonaș în care lucrurile sunt așa cum mi-ar plăcea mie să fie. Am ajuns așa și nu mai știu cum să ies de aici - să nu mai scriu sau să scriu și totuși să accept realitatea. Să accept realitatea...ceva atât de dificil pentru mine. Și egotism și singurătate.

Și dacă mă aplec asupra altora tot nu pot să o fac fără exces - nimic nu e bine.

Am prieteni și alți oameni apropiați care muncesc și muncesc și muncesc mereu și nu dorm și se odihnesc puțin-puțin și o iau de la capăt și au energie totuși mereu cât să trăiască mai departe cum vor ei și pe cont propriu. Şi ies zilnic de sub pături să facă ceva în lume. Și au bani, nu ca mine. Bani, bani, bani, mai mulți, mai puțini, muncă, independență și energie. Admirabil. Oameni rezistenți, oameni întregi, oameni adaptați și capabili. Nu și eu.
Am gătat teza asta ce nu e mai deloc ce aș fi vrut eu să fie și mai am puțin până la susținerea publică, daca totul e în regulă cu ce-am produs - și o să vină momentul când n-o să mă mai întreb și nu o să se mai întrebe nimeni când naiba termin și ce naiba fac eu cu timpul meu de nu mai termin, ce naiba fac în genere, începutul unor vremuri noi, cu noi posibilități și cu noi așteptări din partea tuturor, noi măsuri în funcție de care să mă judec și judece.

De când m-am tuns mă fascinează, din motive încă destul de obscure, fața mea. Întâi n-am suportat-o, apoi a început să mă fascineze. Îmi tot fac poze, în diferite momente. Nu-mi pare că-s frumoasă sau ceva. Sau nu știu precis. M-am împăcat cu fața mea într-o măsură mai mare și cred că mă fascinează mai ales aspectul meu androgin, să-i zicem, aparența de băiețoi, protejând-o și ducând-o mai departe pe fetița fragilă și neputincioasă de sub pături.
Mai jos eu într-o noapte pe la trei jumate, când nu mai puteam să scriu. Să mă arăt și așa lumii.
De ce naiba s-ar uita cineva, de ce ar citi? Nu știu.

Ce ambiții mărețe mai am eu, ce speranțe de împlinire? Nimic adânc. Să lucrez și să fac bani. Într-un mod creativ, în mod ideal. Idealurile vieții mele curente, în care mi-aș înfige ghearele, unghiile mele roase, cu disperare.
Și să dorm. E prima dată după nu știu cât timp când simt că merit o vacanță - și în ea, așa scurtă cum e, îmi doresc să mă odihnesc, să dorm mult și bine, în neștire, cu vise.

Nici nu simt că e-aproape Paștele. Mai deloc. Nu anul ăsta.

Și-o să mai scriu, probabil.   

Internațională

Am scapat, în principiu, de o povară. Nici măcar nu-s bucuroasă. Sunt aşa de obosită, aşa de foarte obosită
Şi altele.
Poate dacă dorm mult o să fie mai bine
Aş scrie că nu pot să țin pentru mine
Aş scrie ca să comunic
Fără puncte, cu spații goale
Am notat aici, jurnal public
să fie scris, să fie public, să ştie toate entitățile virtuale sau digitale sau ce or fi
Utilizatorii de firefox şi de windows din statele unite si din alte țări străine
Cei de chrome şi de macintosh aproape intotdeauna din statele unite
Savurându-mi mie cuvintele.

să nu

să nu cad în găuri negre
să nu cad în găuri negre
să nu cad în găuri negre
și roșii
hulpave, hâde

să mă fac ghem sub o pătură, să-mi pierd simțirile și să uit și să dorm

cad

Abracadabra

O, mi s-au încâlcit benzile casetei, zburând de pe geam, deșirându-se, dă-mi cuvintele, literele tale, să le mușc și să le mestec, tăcerile,
corpuri familiare în descompunere, oroare,
noi aici în Siberii avem sloiuri sub șube, mahorcă și case de lemn șubred, avem spaime, trunchiuri de copaci uscate, avem versuri, marșuri, sunete înălțătoare, avem pumni în piept, greutăți apasătoare, avem buzunarele goale,
avem soare
avem spaime
avem marfare, trecând pe linii greoaie, lăsând în urmă sigilii,
avem poduri de fier, avem ogoare, zile de prășit și mici ape curgătoare

închide ochii, ține-i deschiși

avem fermoare deschise și burți și șale, cutremure, cutremure
strachini sparte
n-avem inimi, avem carne, avem soare,
n-avem roșii avem humă pe sub unghii mâini bătătorite pahare
bocanci militari și bătăi cadențate
sprâncene stufoase, mustăți și o, n-avem inimi, avem bătăi, avem bătaie

libertate
văpaie
haide

am apăsat puțin și au țâșnit libere, ca păsările cerului
ca peștii în ape
cuvintele
bube sparte


uscați, sărați, eviscerați, sfârâind sub soare
mestecă, mestecă, oasele înfipte pe sub piele

coji de copaci sub picioare
libertate,
fuste cloș și picioare goale,
fugind pe ulițe
praf spălat în ligheane

coșărci pline, coșărci goale,

plite sfârâie

ranițe, pompe, aburi, pistoane, pistoane, șuierături, alarme
n-avem somn, avem pistoane,
goane, goarne

tobe, trombe, trombi, tromboane

steaguri roșii, avioane, bombe,
treerătoare, combine, semănătoare
rășchitoare
pluguri și sape
gloanțe
putem aici să ne referim la exemplele regretabile

bâlci, maestre, tiribombe, cucoane cu volane, buze roz și poșeți pline
ținte, puști, zaharicale, cocoșei, răcoritoare
paravane, paravane, umbre pline, umbre goale,
presimțiri și pudriere și meloane și galoane, bucle blonde, pleoape negre, buze-umflate
călăreți săltând pe-alee, osteneli amețitoare și beții îngrozitoare

vorbe goale, vorbe goale, despuiate și murdare
nespălate prețioase, nesfârșite, plutitoare
vicioase
o, plăcere
libertate

să le-opresc, să nu mai curgă toate, fâlfâinde, dezlânate


mi-e frică
de nu mai pot,
Te rog ia-mă în brațe.  

Rana

Mi-am spart ieri seară capul - puțin - izbindu-l de o bârnă de lemn în pod. Nu-mi mai amintesc după ce mă aplecasem.
Am făcut o baie puțin mai devreme şi mi-am pipăit iar rana cu degetele mâinii stângi în vreme ce cu dreapta îmi țineam nasul - mă scufundasem sub apă.
Mă doare.
Să scriu, scriu, scriu. Niciodată nu scriu destul, rația propusă, necesară.
Despre pledoaria sociologului privind rostul sociologiei în lumea cea nouă.
Altele, altele.
Nu mă culc suficient de devreme şi nu mă trezesc şi nu scriu, nu scriu ce trebuie.
Şi nu reuşesc să termin un roman, să-l citesc.
Să dorm şi să visez, să dorm mult.
Visez tot felul de lucruri oricum
Să stau o jumătate de zi liniştită în pat
Să fac curat
Să scriu
Iarăşi
Nu ştiu despre ce e vorba aici
Nu ştiu nimic
Trebuie să mă pieptăn şi mă doare rana.

17.38

plouă plouă, o lume nouă, mă bântuie visele
îmi rod unghiile
abia mai storc niște cuvinte
scrie, scrie

Oh

Sau of.

hai să

înainte să adorm
zvârcolirea
dă-mi mâna - hai să ne prefacem că totul este posibil

întuneric

Singură

O zi din-alea în care tot ce mi-aș fi dorit, de la o vreme încolo, ar fi fost să zac sub niște pături opace, în penumbră, în semi-întuneric sau chiar în întuneric, făcută ghem și obosită, scursă, stoarsă, apăsată, încercând să îmi odihnesc oasele într-un locșor ferit, protejat, mai sigur.  

Am reușit să ies de acolo, până la urmă, mai mult singură. De câte ori nu am reușit însă. 

Zadarnic

Nu reuşesc să mă culc mai devreme.

Țac-țac, roțile, unghiile, burduşiți, bicisnici, taie

toată ciuda mută a ființei revărsată din strachini

Copite prin praf şi noroaie, mugete, şiroaie

Am deschis cartea 

"Bărbatul care se adăpostise la celălalt capăt al pământului zadarnic se frământa şi îşi agita spada - țara sa, fără ajutorul şi fără sfaturile lui evolua în direcția care-i convenea pe temeiul spiritului național."

Noapte bună

O fantezie, vezi bine, o floare deschizându-se, o insectă şi bătăi rapide de aripi.

Afară de asta, Țîpkin călătoreşte cu trenul, Anna Grigorievna şi Dostoievski înoată în mare.

Apa susură enervant şi săpuniera lasă o umbră fermecătoare pe chiuveta jegoasă.

Gina

Am poftă să citesc o carte doar în principiu, de fapt nu am realmente deloc, aș sparge semințe și mi-aș vârî degete și unghii în piele, aș bea niște lapte și cred că o să o fac, vreau să scriu și scriu, ce rău dar ce bine, prolific, mirific, am stat vreo două ore cel puțin cu ochii pe viețile unora și altora făcute publice, am bucățele tocate de oameni în minte, în mine, mai ales femei și fete de toate categoriile, bucăți de piele, lumini și umbre, mâini, buze și sprâncene, păr și haine, peisaje, copaci și mâncare, flori, câini și pisici, fuste și picioare, fese și coapse, cești, alei, iubiți, mame, cornee și iriși, cărți, ziduri, citate, conserve în imagini, foarte dichisite de unii și alții. Tocănițe, tocănițe.

Prin lume umblă nenumărate ființe tinere cu telefoane, cu pulpe subțirele și șolduri late, cu clavicule foarte evidente, umeri fini și degete subțiri, buze și gene și sprâncene conturate, păr lung și unghii lungi, ființe mai frumoase și mai feminine după toate standardele decât am fost și o să fiu eu vreodată, dichisite și îngrijite, bine, eu mă mai mir, le mai invidiez, nu musai pentru frumusețe în sine, deși și pentru asta, evident, desigur, cât pentru adecvare în genere și pentru începuturi adecvate și promițătoare, libertate și prospețime. Ființe mai adecvate.
Așa se face, vezi. Așa se face.

Nu mai știu, mă duc să îmi iau laptele.

Bucățele de tineri și invidie. Adecvare și libertate și prospețime.

Și toate poveștile pe care le au de zis. Toate viețile trăite și încă netrăite.


Mă dor ochii.

Aici sunt eu, Gina, ființă bio-psiho-socială cu sângerări lunare și vise de fericire, unghii la picioare și fotografii, bucățele risipite, carnețele, pixuri, ore, mașini si tramvaie, priviri și ochelari de soare
mă gândesc la reviste și îngeri
la sex, iubire și istoria românilor.

Alo

Transmisiune în direct din fotoliu, acest loc al nopților mele, în vreme ce restul lumii, în vreme ce oameni, oamenii.
Eu azi cu The Doors și cuvintele mele și degetele mele, aici.

Let it roll, baby, roll
let it roll, baby, roll
let it roll, baby, roll
let it roll, all night long
Do it, honey, do it
You gotta roll, roll, roll
you gotta thrill my soul, all right
roll, roll, roll, roll

thrill my soul

Alo, aici nu e nimeni, vă rog să închideți.

Vreau niște somn și niște vise, vii, intense, mari, vreau
hai, nu știu ce, cenzură aici,
lucruri mari
multe

să mă trezesc mâine devreme
nu o să mă trezesc mâine

să rătăcesc acum pe niște străzi întuncate, să le văd pe îndelete.

Lasă capul pe spate, închide ochii.

Alo, alo, cine-i?
Doamnă, s-a făcut subit ora patru și șapte minute.