duminică, 23 iulie 2017

Panaiotide, păcatele mele, plec

Mâine - nu mâine, astăzi, hah - plec în sfârșit acasă. Cu trenul. La Focșani mă întâlnesc cu mama și Miruna - Miruna e nepoata mea de aproape 4 ani, pentru boții cetitori care nu știe. O să o scot la plimbare în orașul meu mic, să o arăt lumii, o să născocim povești și o să dormim la prânz împreună poate. Și altele. Miruna cea mică și totuși prea mare pentru vârsta ei, pe care o știu de cum a venit pe lume și m-a învățat așa de multe despre cum sunt oamenii cei mici și mi-a dat încredere că pot, în ciuda așteptărilor mele despre mine, să am o relație chiar bună, în felurite chipuri, cu ei, oamenii cei mici.

Am mai mult de o lună de când nu sunt bine - în fel și chip. Nu că aș fi eu vreodată vreun exemplu de ”sunt bine”. Nu, nicidecum. Dar e mai rău de o lună și ceva încoace. Mult mai rău uneori. N-am cui și cum spune - dar o să mă odihnesc și-o să muncesc și-o să plătesc, ahaha, pe cineva, la un moment dat, când îmi voi permite, să mă asculte, să mă ajute.
Și sunt o buruiană persistentă și rezistentă eu, cel puțin până acum. Am un prieten, om și poet, zicea cândva, pe când jucam ping-pong, pe când mă aprecia mai mult, ceva despre cum oi părea eu toată vulnerabilă pe afară, dar înăuntru sunt...cum o fi spus?...nu mai știu, era vorba despre forța mea interioară. O mimoză și-un tractor, durum-durum.
Și mă duc acasă să mă odihnesc, în sfârșit.


-Vorbește cu mine, zise.
- Sigur, sigur, plecăciune. Mai vino pe la mine, haide, nu mai cred în nimic, în Moș Crăciun, în fenomene similare, sincronicitate, auzi, s-au aliniat stelele și răsăritul cu boții și iată, comunicare, totuși, nu uita deci pe cei care, sigur că da, cuvenindu-se, fericirea lor zemoasă, de invidiat, măsurabilă în inimioare, ființele satisfăcute şi merituos zâmbitoare, mizeriile toate, noi aici nu avem nimic, domnule Panaiotide, nu plânge, nu plânge, șterge-ți mucii, nu-mi arunca priviri lungi de pe treptele gării, iată, se făcea că mă duc acasă, trebuia să urc scările până acasă, apartamentul părinților mei, domnule Panaiotide, vă rog să nu muriți în fața gării, am chemat o salvare, deci să urc și scările, scările erau distruse, picate, mama parcă zicea că sunt totuși în curs de reparare, Miruna rămăsese pe la etajul unu, să zicem, cu părinții ei, pare-că, eu trebuia să urc acasă pe ruinele scărilor, m-am chinuit, așa, agățată de resturi, în pericol, tovarășe Panaiotide, uite așa am urcat totuși și am ajuns cu un etaj mai sus, dincolo de apartamentul părinților mei, era un soi de mansardă, sigur că mai fusesem acolo nu știu când, erau cerșetori și bețivi și scursuri ca dumitate acolo, ca mine, pe acoperișul în ruine, deschis către ceruri, țin minte bucăți de ziduri și cărămizi și vezi, vezi, am mai mers puțin și am dat de ateliere cu oameni împletind coșuri de nuiele și un magazin, un fast-food într-un spațiu închiriat de o veche cunoștință - și-apoi am văzut și clădiri lungi pe acoperiș, acolo, înalte adică, puțin trapezoidale, crescute acolo, existând, atât îmi amintesc, domnule Panaiotide, acum, sigur, totul a fost mai lung și mai complex, dar vezi, speranțele sunt acolo, sunt acolo, clare. Ce vreau să spun este că există oameni și oameni, categoric, unora puțin le pasă de aceste fapte și rânduri și boale, sigur că ei sunt mai fericiți pe lume, dar, domnule Panaiotide, noi suntem aici, îmi cer iertare, vă rog să îmi spuneți, să îmi spuneți ceva, energic și dens, învietor.
- Nu au niciunele vreun rost. Vă rog să mă duceți la un spital, mă tem de moarte. 

vineri, 21 iulie 2017

Aştept

Aştept să adorm. Aştept să plec la Suceava şi să dorm. Să visez, poate semnificativ, ca ieri.
Mă doare jumătate de cap de cum m-am trezit azi, obosită.

Mă țin bine pe o scară şubredă.

Spre mal
Vâslesc înspre mal
Cu tălpile pe mâlul ud
Aud încă apa
Aici unde şed e răcoare
Şi iarba e udă
Sub palmele mele
Aşteaptă
Cine sunt?
Un ghem de pământ
Se zbat peştii în barcă



marți, 18 iulie 2017

Poleială

Sunt obosită, secătuită. De toate, de tot.
Am încercat de mai multe ori să scriu pe aici și am tot renunțat. Ceva din mine tot vrea să scriu, să scrie, orice sau lucruri anume, pune la cale mereu. Apoi renunț. Nu știu ce am azi diferit.

Pentru că nu reușesc să vorbesc și să scriu despre altceva în genere, pentru că tot restul e prea alambicat, mațele sucite dureros ale vieții mele, toată stricăciunea și putreziciunea din mine, o să scriu despre ce-i la suprafața vieții mele, obsedant: munca și banii.

Cât și când adun ceva energie mă străduiesc și muncesc și muncesc. Până la silă și disperare. Mi-aș vinde și sufletul pentru bani, ce nu ajung niciodată și nu ajung și pe la mine decât rar, rar - și puțini, așa puțini. Mereu ajung să mă simt săracă și să nu-mi permit de niciunele. La urmă revin la a mă simți mică și neputincioasă - și altele.
Încerc să adun ceva bani, ca să am, pentru obligații și pentru mine apoi - și se încăpățânează să zboare în cârd departe de mine, tot mai departe, dacă nu apar ele cheltuielile obligatorii...le găsesc eu. Nu-mi face nicio plăcere să se vadă că am bani, nu-mi face plăcere să-i cheltuiesc, vreau doar să îi știu acolo, disponibili la nevoie. Lucrul ăsta îmi oferă lucrul după care tânjesc de fapt, în primul rând - sentimentul de siguranță. Mai apoi niște încredere. Eu și poliția română avem acelaşi motto, râdea Radu - siguranță și încredere.

Toată viața mea - nesiguranță și neîncredere.

Muncă și bani, muncă și bani, muncă și bani.
Și oboseală și silă. Și altele.

Îmi amintesc de perioada în care mi-am înființat firma, de anul ăla, toamna aia. Cu ceață și mâl. Voiam să înfințez firma cu banii mei, să fie a mea, lucrul meu, munca mea, ceva făcut de mine, ceva ce să mă ajute să stau pe niște picioare, picioarele mele. N-aveam niciun ban al meu, nimic. Mă simțeam cumplit de neputincioasă. Aveam niște săpun făcut cândva, cu bani dintr-o bursă de la doctorat - ori nu or mai fi fost nici ăia banii mei. Am reușit cumva, nici nu mai știu cum, probabil cu ajutorul soră-mii, să vând din el. Nu mai știu ce am mai făcut. Cred că, totuși, nu am reușit să îi adun chiar pe toți singură. Aveam nevoie de 200 de lei, atât. 200 de lei era - și încă e, deși nicidecum în asemenea proporții - o sumă prea-prea mare pentru mine. Azi, firma asta, nu mulțumită mie în principal, dar cu mine în ea măcar, poate să producă și de zece ori pe-atât, sau mai mult, într-o lună. Bani ce nu mai ajung, cumva - și de care nu mă bucur.

Și-apoi e tot restul despre care nici nu pot scrie. Atunci, acum.

O movilă de rahat poleită cu aur, asta o să fie viața mea, scriam undeva, nimănui probabil, în 2015. Una ce o să tot crească, una pe care o să stau singură și o să râd. Ahaha.

Lasă. Dormi, fii cuminte. Fii cuminte şi o să fie mai bine. Cum-necum. O roșie rezistentă, mă țin bine.

Și mă tot urmăresc niște cuvinte, vor să fie scrise.

-------------------------------------------------------


nu-mi plac oamenii galbeni
nu-mi plac oamenii roșii
rozalii sau rumeni
din pură răutate
invidie
doar cei albaștri, ca mine,
mergând înstelați prin noapte

de ce latri, câine?
de umerii tăi plecați
de nasul înșelător
zâmbetul alambicat
sufletul rătăcitor,
ducându-te niciunde -
vino cu mine,
om înstelat
pe o câmpie un copac
o lună 

vineri, 30 iunie 2017

Starea

Mă doare rău capul, mă doare de-mi crapă, aş zice, poate crapă şi iese ce e putred şi musteşte înăuntru de ceva vreme.
Am senzația că mă ofilesc - dar ce bine că pic de somn.
Atât, nimic interesant, doar încăpățânarea de a scrie.

luni, 26 iunie 2017

O viață

Mi s-a prăbuşit sufletul prin ceva hăuri zilele astea. Undeva între emoțiile copleşitoare şi gândurile negre şi intruzive m-am străduit să mă sedez şi adorm, să mă odihnesc, sperând să mai adun energie şi să îmi (mai) revin.

Eu cu mine, mă țin de ce pot şi sper. Mă înfăşor în somn şi în vise şi aştept să-mi mai treacă.

Ce viață-i asta?

sâmbătă, 24 iunie 2017

Pe fir

Un caracter repetitiv
tăcere
un caracter dezolant

toate ca toate, Panaiotide,
în timp ce zaci pe caldarâm
dar să nu ne pierdem cu firile
firele
iluziile mici

un rechin ne-a hăpăit
cuvintele

viitorul
ssst!

vineri, 23 iunie 2017

Furie

Mi-am turnat valeriană în vene ca să mă calmez şi să adorm. Sunt obosită şi furioasă, furioasă mai ales. Pe lucruri mici şi mari, oameni diverşi, de toate. Sunt exasperată de orice.

Valeriana

Sunt o cârpă mirosind a motorină şi sânge
Aş zice
Aruncată pe o maşină albastră şi veche în sud
În jur
Praf
Şi pulbere

marți, 20 iunie 2017

Prea

O amețeală
aşa de complicată
Tot
O îmbrățişare prelungă, odihnitoare
Fugă
Un miliard de nimic
Somn

sâmbătă, 10 iunie 2017

Azi

Sunt așa de obosită și încă am un nod în gât după o zi de iritări mari și mici și de discuții și certuri. Bani, cheltuieli, câștiguri, muncă, firmă - pe repeat.
Cumva, în mod neașteptat și norocos, nu ajung niciodată să îmi pierd pe deplin sentimentul că viața are un sens - îl am acolo, mereu, mai slab sau mai pronunțat, nu știu nici eu de ce. Ceva din mine simte însă că e ceva tare sec, lipsit de sevă, o uscăciune și lipsă de sens în eforturile mele și în toată concentrarea asta a mea pe muncă, bani, firmă. Ambiția ce mă mână e mai mult o fugă de dezechilibru și derivă și de mine, la un anumit nivel - și o căutare a liniștii, echilibrului, normalității, una dusă printr-un fel de pustiu și destul de lipsită de bucurie.
Am avut un moment azi, în timp ce stăteam înfășurată într-o pătură pe terasă, pe fotoliu, încercând fără râvnă şi energie să lucrez - unul în care m-am bucurat. Pentru ce muncesc și cheltuiesc bruma de bani câștigați?  M-am gândit și am simțit - pentru libertatea și desfătarea de a lucra într-un balcon-terasă, înconjurată de jardiniere și ghivece în care am plantat de toate, eu cu mâinile mele, eu, învelită cu o pătură, ascultând ploaia. Mi-am făcut fotografii singură, cu telefonul, studiindu-mă în așa moment și așa stare - am zâmbit chiar în ele. Sunt mai urâtă când sunt posomorâtă, întunecată,  m-am gândit. M-am uitat la mine cu îngăduință și mi-a plăcut, ce lucru rar, de mine zâmbind. M-aș fi arătat lumii, un gest de soiul celor pe care le fac oamenii ca sa vadă alții că le e bine. A trecut și momentul ăla. A existat însă, tot azi - ce bine. Am mai avut niște ore mai calme, cu oameni dragi - și-apoi mi s-au încins și înroșit și înegrit nervii și-au rabufnit iarăși, în alte ore.

E așa târziu.

M-am gândit la mine mai devreme. Nu sunt, de fapt, vreun om deschis, nu sunt vreun om prea comunicativ. Mi-e așa de greu să vorbesc, realmente, cu oameni. În ultima vreme sunt tot mai retrasă și necomunicativă în fapt și, cu excepții, ce-i drept, devin frustrată și aricioasă când mă solicită cineva prea mult să vorbesc față în față, să scriu mesaje pe feisbuc, să vorbesc la telefon, să stau de vorba la masă, etc. Aș vrea să mă închid și să stau în liniște, cu mine, să lucrez. Ore bune, eficiente.
Am vaste odăi și nenumărate cotloane pe care nu le arăt, nu le împărtășesc nimănui. Nu reușesc, de obicei, să le împărtășesc vorbind, față în față, cuiva. Sau nu vreau realmente. Nu-mi povestesc zilele cuiva la finalul lor, nu-mi găsesc fie voința, fie cuvintele. Și totuși ceva din mine tânjește după asta. Poate foarte-foarte mult. Uneori, uneori înnebunitor de mult.
Și scriu. Mereu am încercat să fiu deschisă scriind.
Scriu aici, scriu lucruri ce pot fi așa de personale. Nu am habar dacă citește cineva ce scriu - atât de puțin și de dubios trafic am pe aici. Pseudocititorii mei din țări străine - vă salut.
Poate prietena mea Eliza.
Cine știe.
Nici nu vreau să știu, de fapt, prefer să îmi imaginez și să sper.

Nu-mi mai pot duce gândurile mai departe, trebuie să mă culc. Mâine mă așteaptă o zi plină de muncă.
Noapte, somn. 

vineri, 9 iunie 2017

O stare, două stări

Stau pe un fotoliu pe terasă, în apartamentul de lângă gară, învelită într-o pătură - și ascult jazz, dat încetișor, și ploaia. E bine aici, aș adormi ascultând.
Se-aude muzică de undeva, brusc, muzică de discotecă de la mare, dintr-un club cu animatoare foarte bronzate, suite pe mese. Muzică bubuitoare. Nu am fost niciodată într-așa un club, la mare - dar am în minte unul totuși. Zgomotul ăsta nou alimentează o neliniște adâncită în mine. Mi se pare acum și zgomotul picaturilor și șuvoaielor curgând din burlane agitat, alert, neliniștitor.
Aici jazzul meu și o lume veche, puțin cam luxoasă, puțin cam dărăpănată, misterioasă, stârnindu-mi sufletul să rătăcească și să scrie, despre nimic, despre orice. Dincolo de balustradă trebuie să fie marea, așa simt. Aproape că văd turiștii în șlapi, tiribombele sau caruselul, luminițele, tarabele cu chițibușuri, hamsiile. O lume strălucitoare, aglomerată, zgomotoasă.
Am propriile luminițe pe terasă, prinse pe niște crengi, pe niște sârme, mici, albe și roșii, molcome.
Aud un tren, în sfârșit. Se-aud rar trenurile - neașteptat.
Fierbințeală, hărmălaie, lumini, neliniște și liniște, noapte, răcoare și ploaie, înăuntru, afară.
  

miercuri, 7 iunie 2017

Sec

Să scriu. Pe un telefon într-un târziu din noapte - sau altcumva, altundeva. Poate la o masă, lângă gară, într-un bloc interbelic. Rânduri multe, multe - venite totuşi, sper, din ape mai calme.
Zac aici cu ochii pe jumătate închişi.
Să fiu o femeie într-un halat de mătase, şezând dezlânat pe un scaun, la o masă. Îmi imaginez textura halatului, felul în care o simt, lipită de piele.
Aud maşinile prin ferestrele închise.
Scriu imaginându-mi că cineva va citi. Îmi place să-mi imaginez multe.
Mă învăluie somnul, închid ochii.
Să adorm.
Să iau fiecare zi pe rând.

luni, 5 iunie 2017

Atanasie Papazoglu, acest profet

- Ei bine, zise Atanasie Papazoglu, lumea este plină de semne - și de iluzii.
Ea se plecă, încovrigându-se, și-și strânse șuba în jurul pieptului.
- Din ce-s făcută eu, Atanasie Papazoglu? zise ea tânguit.
- Din fărâme de vise.
- Un șobolan mă ronțăie și mă doare. 

sâmbătă, 3 iunie 2017

Ciclamen

Cu degetele înfipte în carne
Roz
Un vis nesfârșit
O foame
În timp ce ne mișcăm printre fantome, oameni
Poame
Un nimic, totul e un nimic, uite
întinde mâinile
un fruct
atât de fraged
un val de jale și de spaime
pe nisip zac oameni
de ce călcăm pe aici?
am zis
potrivindu-ne lornioanele
cerul era albastru potrivit în zare
sângeriu
și câteva culori amare
purtai mănuși fine din piele
și-amândoi plastroane
smulse grabnic
perforația strălucește crud
muced
și ciclamen

vineri, 26 mai 2017

Lucrătoare

Plec în Deltă mâine, sa fotografiez singură 3 zile de teambuilding. Sunt cam speriată.

I-aş spune lui Florin: "uite, uite ce fac!" S-ar fi bucurat şi m-ar fi ajutat să mă bucur împreună cu el.
I-aş mulțumi.

Mai caut cuvinte dar nu vor să vină şi să se aştearnă aici şi acum.
Sunt obosită şi trebuie să dorm.

luni, 15 mai 2017

Ceai de tei

Să te descos - încet, încet, fir cu fir
 - respirând uşurel,
cu dinții şi buzele
trăgând firele fine, abia vizibile,
din piele.
- Unele lucruri nu vor să se schimbe chiar așa mult, am zis, privind către mine.
Văd marginile tale desfăcându-se şi adulmec.
- Miroşi a umed.
Să te descos - și mi-am înfipt unghiile în propria-mi piele,
să mi-o spintec.
Ședem aici șiroind și bem ceai de tei din ceșcuțe.

duminică, 7 mai 2017

La revedere, încotro

Mi-am părăsit camera cea luminoasă azi, pentru un apartament mare, unul așa de mare și de alambicat, de peste drum de gară. Unul încă așa de străin și de straniu.
Acum când o să mă visez departe o să deschid ferestrele și-o să ascult trenurile șuierând. Poate o să iau cândva primul personal, precum Gellu Naum - spre mare sau spre vreo câmpie încinsă și prăfuită, plină de maci și de soare, mirosind, mirosind așa de puternic, simt și acum, cum simt niște țărînă sub tălpi. Acolo o să mă culc și-o să privesc în sus, într-o zi de vară. Cu cireșarii, șoptește cineva în mine. Ca într-o vacanță pe-o pătură într-o pădure.
Camera mea luminoasă: când am ajuns acolo prima dată - poate nu chiar prima dată dar prima dată când îmi amintesc că m-am văzut acolo singură, singură în camera mea mare și luminoasă și goală - mi-am imaginat și am simțit cum mi se întind aripile. M-am simțit fericită. Nu mă simt pasăre de obicei - dar în asemenea ocazii rare mă mai simt. Așa de rare. Ce-a fost acolo apoi. Prea multe. Încerc să nu plâng, să nu rememorez prea multe, drept urmare.
Am dat și din aripi - de ceva ori. Am fost și pe podele, m-am târât, am fost în întunericul meu cel mai mare de până acum, am orbecăit, am umblat cu o lanternă mică prin el, a mea din copilărie, imitând, în același timp, un pix și o lumânare, luminând ușor verde, prin subsolurile mele. M-am zvârcolit. M-am umplut de lumină și de căldură, am ars. M-am dilatat așa de mult și m-am contorsionat și scufundat așa de mult prin mine. M-am pierdut și am vibrat, m-am cutremurat. M-am prăbușit și am crescut. Am devenit în așa multe feluri un alt om.
Am ieșit din universul meu foarte mic și am întâlnit oameni, din adâncul cel mai adânc al meu până în straturi mai mult superficiale, i-am întâlnit și mi-am legat viața de ei, straturi, straturi.
Găsisem, în sfârșit, de ceva vreme, un soi de liniște în camera mea cea luminoasă - liniștea zilelor pline cu ceva de lucru, în tăcere mai mult. Și savuram liniștea luminii ei și-a lucrurilor mele, atât de familiare. Găsisem o suprafață netedă, calmă, liniștită, deși cam goală, pe care ședeam și mă odihneam.
Și-apoi m-am văzut nevoită să plec - au trecut două luni și s-au schimbat așa de multe de atunci, nu-mi vine să cred. Și astăzi am plecat.
Încotro?

Primăvara mea a început cu păsările cântătoare, cu amintirea și cu dorul vieții lor. Cu ele mi-am început șederea acolo în cameră și se-animase imaginea lor în mine. Și cu spaime a început primăvara mea, alte spaime, despre ca nici nu mai știu dacă am scris - parcă nu.
Lucrurile erau acolo, în mine. Încă o schimbare mustea undeva și nu am recunoscut suflul ei.
Mă tensionează grozav felul în care lucrurile par să mi se întâmple cumva, să vină de undeva peste mine, cu putere, de neoprit, răvășitor. Lipsa de alegere, sursa lor străină, necunoscută și mută, ce alege pentru mine, din rațiuni și cu scopuri ce îmi scapă în cea mai mare parte a timpului. Și neputința. Mă sperie așa de tare.  
Dar încerc, încerc în ultima vreme să le primesc mai relaxată, să primesc impulsul și să îl las cel puțin să mă traverseze și să meargă mai departe dacă nu să îl las să mă poarte, încerc să îi răspund mai puțin încordată. Încerc să dansez cu el. Încerc să mă tem mai puțin de necunoscutul care mă conduce și de intențiile lui.
Încerc să respir, să las lucrurile să vină, să se întâmple, să trecă, să mă miște. Încerc să fiu prezentă și curajoasă. Dar mi-i tare greu.

M-am regăsit în camera mea luminoasă și-acum am părăsit-o.
Ce-o să fie cu mine, în mine, altundeva?

vineri, 5 mai 2017

teamă

m-a speriat un film, un serial cu un episod cu un vârcolac
stau într-o cameră ce pare mare și goală - deși nu e - și ascult coloana sonoră a unui alt film în căști și-mi privesc pielea oscilând între momente în care cred că o iubesc, așa, cât de cât, pe ea, propria-mi piele, propriul corp
ceva nou
- și momente în care mă sperie
obiectul ăsta, conglomeratul ăsta de celule, cu o viață a lor, sunt eu?
mâinile astea, atingându-se una pe alta, sunt eu?
îmi văd micile crevase ale pielii în lumina monitorului, structurile, porii, firele de păr
mâna stângă strălucind cu relieful ei

mă gândesc departe

și mă gândesc înăuntru
fragmentele astea ciudate și contradictorii și mizerabile din mine într-un corp ciudat și străin, al meu, viu
pentru cât timp?

mi-e teamă de moarte și mi-e teamă de viața propriului corp
mi-e teamă de prea multe
încerc să las lucrurile să curgă fără să am chiar așa mult grija lor
să respir

mă abțin

o scrisoare
o să îi dau drumul în nisip și o să fie udată de valuri
o să se îmbibe cu apă cu sare
cerneala o să se dizolve

mai mult acum nu pot

vineri, 28 aprilie 2017

adulmec

am pășit pe stradă, am mers și mers, mi-a mirosit a flori azi - de niciunde - mi-a mai mirosit a iarbă, a parfum, a urină ciudată, a gunoi și a ciorbă
poate a oțet
a multe, amestecate
a bărbat și tutun ceașca de mate
umblu și adulmec 

sâmbătă, 22 aprilie 2017

Trupeşă

O combinație ciudată între o mimoză şi un tractor
durum durum
mi se răsucesc scofâlcesc petalele
în brazde
vişiniu strălucitor
palpită în vânt
borangic
dârdâit
durum durum
negru brun
de tractor

joi, 20 aprilie 2017

Sunt

Sunt un instrument - din mine curg cuvinte, curg emoțiile întunecate, murdare, roșiatice, ușoare. Tremur și vibrez până-n mâlurile cele mai fine, mătăsoase. Sunt un contrabas, un bandoneon, necontrolat, dezacordat, târât șchiopătat pe coridoare. Un pian nevrotic și melancolic.
Sunt, stimate, sunt.
Sunt o rochie electrizată pe pulpe aspre, sunt o orgă într-o biserică mare și gri
arcadele ei gotice înalte
aerul greu vibrând, călătorind pe lângă umeri, grumaji și clavicule
Eu sunt, stimbabile, sunt
degetele alunecând pe podele desenând
înfiorate
sunt ochiul ce te privește hulpav
devorând tremurând
mut
suflu grav numărând
amplificând
suflările tale
sunt un gunoi nepractic
o frunză alunecând patetic în zile ploioase
eu sunt, stimate
și mușc
sunt un pervaz tocat de ploaie
un nimic încrezut lunecând la vale
sunt stofa pantalonilor cadrilați și rochia cu paiete
atingând
pășind mai departe
lipite de piele
aspre
sunt un încrezut
sunt o cadă cu apă călâie și jeg la sfârșitul unei zile
sunt o îmbrățișare, o singurătate
sunt un bandoneon, un contrabas, un pian
sunt o sumă de promisiuni
o sumă de minciuni
sunt un nimic
sunt o așteptare
sunt aici
sunt. 

vineri, 7 aprilie 2017

O barcă

Sunt o maimuță speriată, îmi tremură ochii, vederea
Hei tu, parpalac dezlânat,
Atârnat
Nicio speranță pentru zeii tundrei culcați pe asfalt
Înăuntru pulsează bezmetic, cenuşiu şi rotund
Căuşe de palme calde şi cad
Înfipte în suflete
Spart
Gramofonul alunecă-n şanțuri fine şi
Fad
Îmi suflă în suflet în rond şi în cald
Buze-amintite şi mâini adâncite
În carne şi-mi trag
Jaluzele albastre
În clipe
Un vag
M-aduce aproape şi trag
De piele şi bube
De apă
În larg.

marți, 4 aprilie 2017

vineri, 31 martie 2017

Obsesivă

Să evadez
Neştiut
obsedant
Du-mă departe în țările calde
În care cuvintele sunt parfumate şi transpirate
şiroind spre burice
în linişte

duminică, 26 martie 2017

Mai

Mi se încâlceşte firul în barca mea turcoaz
Ochii
O privire care-atinge, veche, dragă
Mai stai
Mai stai
Mai stai
Rogu-te

vineri, 24 martie 2017

nicăieri, simplu și ieftin

Unde mergem?
Nicăieri.
Unde ești? am spus.
Nicăieri.
Am rămas aici, nicăieri, privind în întuneric
Încotro? Niciunde.
Mă roade o uscăciune, un niciunde
al meu
scrie-mi o scrisoare, simplu și prost și ieftin, trimite-o de departe, de nicăieri
stimată ciumă
unde unde unde
trenul întârzie 180 de minute se garează și va pleca niciunde
De aici poate să plece oricine
oricând
niciunde
mi-e teamă
spune-mi
spune-mi,
unde e nicăieri
unde
pașii mei încotro
cine-i cine
cu cine
nimeni
se învârt fustele mele pe pulpele mele goale și pline
rătăcind nicăieri împiedicate
spune-mi
al cui acest miros de frunze strivite?
ale cui aceste case?
dorm desculță pe niciunde cu humă lipită de tălpi
îmi mișună furnicile pe coapse
totul e simplu și ieftin
nicăieri, mi s-au scofâlcit și curmat cuvintele în fuste
pe sub cămeși
mi s-au sfărmat între degetele strânse
mi se ofilește lumea văzută și nevăzută între pleoape,
între fibrele uscate
nu curge
rătăcesc fără sfârșit din vise vechi și urâte
nicăieri pretutindeni

miercuri, 15 martie 2017

Marți

O zi grea şi lungă.
Vecinii şi prietenii mei se mută, fără mine, undeva în capatul lumii, în Bucureştii Noi. Şi pisica şi pisoii ei încă nenăscuți. Nici nu pot să cuprind aşa o schimbare.
O să rămân cumva tot mai singură, mă tem. O să mai am camera mea luminoasă vreo 2-3 săptămâni de acum înainte şi-apoi, dacă nu găsesc altceva cel puțin la fel de mare, util şi frumos, o să îmi mut toate lucrurile în apartamentul din Berceni şi-o să sper la vremuri mai bune. O să le aştept. O să le caut...
Nu ştiu.
Amintirile, semnificațiile, tot bagajul emoțional, legăturile, toate... Acum zece zile lucrurile erau bune şi liniştite - acum se destramă.
Încerc să nu iau în tragic totul. Încerc să îmi păstrez speranțele şi energia.
Un lucru mi-am promis şi propus după ce a murit Florin - să scap de episoadele recurente şi mai mult sau mai puțin grave sau clare sau lungi din ceva ce se poate numi, pe şleau, depresie. Combinate cu mai multă sau mai puțină anxietate. Lucrurile păreau să meargă cumva în sensul ăsta, firesc, ajutate puțin, cu ceva eforturi, nu prea mari...şi-acum...acum nu mai ştiu. În principal mă tem. 

marți, 14 martie 2017

Alandală

Scrie-mi o scrisoare
Dragă,
Drag, nu cunosc această această această
O spaimă
O să rămân singură niciunde
Aceste corpuri îşi urmează traiectoria unică şi
Iară
degetele tale alunecă înspre nu ştim cine
În amintire 

miercuri, 8 martie 2017

Azi

Mi-am stăvilit azi lacrimile, plânsul, adâncindu-mă în muncă. În camera mea luminoasă - pe care nu o să o mai am în curând. Weekendul ăsta, după ce-am petrecut două seri şi două zile senine acolo, m-am tot gândit şi-am simțit cât de bine mi-e acolo, în locul meu, un spațiu devenit aşa de personal şi-aşa de încărcat de semnificații pentru mine.
Nu ştiu ce o să se întâmple şi am fost şi sunt şi tristă şi speriată - când foarte tare, când mai puțin, cu întreruperi în momentele în care mă scufund în altceva.
Tot azi e şi ziua mea de tango - şi-am reuşit să fiu iar, pentru vreo o vreme, fluidă, vie, conectată, plină de bucurie, relaxată. Aş vrea să pot să fiu aşa mai des.

duminică, 5 martie 2017

Un mic schelet

- Bună, tu cum te numești? Am auzit că obișnuiești.
- Că obișnuiesc?
- Să plângi pe stradă.
- Acest lucru este...
- Acest lucru este...
- Acest.
- Acest.
- Știu că...
- Știi că nu tocmai obișnuiesc și de asemenea știi că acest...
- Că acest?
- Dacă te-aș căuta eu plângând pe stradă?
- Dacă?
- Nu ai răspunde.
- Dacă...
- Dacă?
- Și totuși, cum te numești?
- Sunt o frunză, înțelegi. Purtată.
- Am auzit că ești.
- Am auzit că ești.
Era o zi de toamnă. Ploua, ploua afară, ploua mărunțel, pe jos am găsit un schelet - mic și maro, din plastic.
- Am auzit că mă părăsești.
- Mă părăsești?
- Iată.
Am scos din buzunar un mic schelet.
- Poftim acest - acest.
Merg și acum pe stradă.

joi, 2 martie 2017

Notițe de curs

Nimic nu e mai intens și mai entuziasmant în viața mea, momentan, decât lecțiile de tango. Chiar nimic. Am fost aseară la cel de-al 4-lea curs - și-am plecat de-acolo, după mai mult de 3 ore, plină de emoție. Preaplină. Și vie.
Cursul de ieri a fost, chiar mai mult decât cele de până acum, terapeutic. Am încorporat o experiență pe care o simt terapeutică, fără să pot să pun în cuvinte de ce o percep astfel.
Multe lucruri mintea mea greu le mai pune în cuvinte - le-am încorporat însă, ca pe-o speranță pentru zile mai bune.

Învăț, experimentez, trăiesc. Învăț și experimentez, mai ales, un fel aparte de comunicare.
Despre ce-am învățat mai întâi? Prima lecție mi-o amintesc cel mai puțin - deși mi-a plăcut mult. Îmi amintesc o stare mai curând - cu ochii închiși, am învățat ceva despre confort și deschidere. Mi-am reamintit puțin cum e să îl simți pe un altul fără să te folosești mai ales sau exclusiv de ochi, de privire - cum e să-l simți în întregul corp. Mi-am amintit de lucrurile învățate undeva departe în Italia. Și-apoi ceva mai mult, răscolind prin mine.
Apoi am învățat să fiu apă. Sau mi-am permis să fiu, mai curând. Am reușit să îmi relaxez corpul - chiar și pentru puțin timp, pentru mine asta e o performanță. Oră de oră, mai devreme sau mai târziu reușesc să mă relaxez, să fiu prezentă și să mă bucur. Am învățat câte ceva despre cum pot să îl ajut pe celălalt să mă simtă și să mă conducă. Mi-am dat seama de propria-mi vină - de piedicile ridicate de refuz, crispare, duritate, împietrire. Un corp apă e plin de emoție, sensibil și maleabil, răspunde celei mai ușoare atingeri, îi urmează forma, o primește.
Mi-am conștientizat gândirea critică și neîncrezătoare, aspră, aspră cu mine, aspră cu celălalt. Un țipăt asurzitor, împiedicându-mă să aud, să ascult, transformând orice încercare de dialog în monolog. Am încercat să fiu blândă, să mă deschid, să-mi folosesc sensibilitatea și inima și dorul de conexiune, să ascult, să aștept și să primesc. Să am încredere. Nu pot să primesc judecând și judecându-mă, nu pot să primesc fără să am încredere. Și răbdare și delicatețe. Și o inimă și brațe deschise, dornice să îmbrățișeze. Am reușit puțin, doar puțin. Câte puțin. Dar e bine.
Nu reușesc să fac asta cu oricine.
Și-apoi e atât de mult să simt intens o prezență, să stabilesc o conexiune.
Un dialog tăcut, reciprocitate.
Mi s-a întâmplat asta aseară, pentru niște minute prelungi și intense, pline de emoție, de energie și de frumusețe. Câteva minute nu fac nicidecum o viață - mi-au animat însă oasele bătrâne și obosite puțin și mi-au umplut, pentru o vreme, corpul și sufletul de ceva prea greu de descris, balsam pentru rănile și singurătățile mele.

duminică, 26 februarie 2017

Păsări

Ieri după-masă ședeam la birou cu ochii în niște fotografii când am început să le-aud - păsări cântând afară. Poate-au mai cântat și-n altă zi sau alte zile. Eu nu le-am mai auzit de multă vreme. Nu prea mai am urechi pentru asemenea lucruri. M-am gândit - mai știi, așa o fi, și-or fi căutând perechea azi. Era o zi însorită și caldă - poate-or fi stat doar la soare, poate s-or fi încălzit doar. Poate ciripitul lor nu era o chemare a perechii, poate era doar o expresie a energiei lor vitale, a trupurilor lor pline de poftă de viață. Poate erau ambele, poate...cine știe.
Mi-am amintit azi de o zi de mai, o noapte și-o zi de mai, de-acum aproape 3 ani. Am vrut să stau trează până în zori. Aveam 28 de ani și nu-mi aminteam prea multe nopți albe afară de revelioanele petrecute întotdeauna cu părinții mei. Aș fi vrut să pot să trăiesc altceva afară de viața mea cuminte, potolită până la suprimare uneori, posomorâtă și tensionată în fel și chip adesea, scufundată în adâncuri de ape întunecate de prea multe ori. Aveam atâta viață netrăită în mine și-atâta poftă de altceva. Aproape că mă strivea un soi de chemare către o viață nouă, pulsând dureros și înspăimântător în mine. Am ajuns într-un târziu în camera mea și-am rămas acolo până în zori. Era cald și-am stat cu geamul deschis. În zori au început să cânte păsările. Erau atât de multe - și cântau incredibil de frumos. Pentru ele era o nouă zi, întîmpinată viu, viu și frumos și emoționant, cu sunete ce mie-mi aminteau de entuziasm și de-o poftă și-o bucurie de-a fi în propriul corp și propria viață în zorii unei noi zile. Le-am ascultat, le-am înregistrat. Am plecat apoi spre casă. Am zăbovit pe alei, printre blocuri. Am privit, am ascultat, m-am tot gândit, zadarnic, la viața mea și locul meu. M-am întors aici, în apartamentul ăsta numit acasă, până la urmă.
Am ajuns târziu acasă în seara asta, ducând niște tristeți cu mine în autobuz. Mi-am amintit, dintr-un gând în altul, de Florin - de terapeutul meu. Am început, de la un punct încolo, să fug de gândurile legate de el, să nu zăbovesc prea mult asupra lor - pentru că nu mai pot duce cu mine atâtea tristeți. Sau nu mai vreau. Obișnuiam să ne așezăm față în față, pe două fotolii. Avea un fel de a se așeza, cu mâinile pe genunchi, de a zâmbi ușor și de a mă privi într-un fel anume - simțeam mereu că ăsta e felul în care îmi spune ”sunt aici, prezent, pentru tine, te văd, te accept și te primesc”. Lucrul ăsta mă emoționa tare și mă inhiba, cumva, mai mereu. N-am putut să fiu foarte deschisă cu el aproape nicicând, să-i vorbesc despre adâncurile și întunecimile și tainele mele, temîndu-mă de mine, de potențiala mea reacție emoțională la el, de limitele pe care poate aș fi putut să le întrec, temându-mă de el și de ceva necunoscut plutind în încăpere, ciudat, un zid ciudat, o opreliște peste care nu reușeam să trec oricât aș fi vrut. Dar el era acolo. În zilele sau săptămânile sau lunile în care m-a văzut în cele mai rele stări, despre care nu puteam să îi vorbesc mai nimic realmente, mi-a spus că, dacă am nevoie, pot să îl caut oricând, oricând, dacă am nevoie, mi-a spus. Nu l-am căutat niciodată în vreun moment de disperare - știam însă că el era acolo pentru mine. Știam că pot să merg la el, că e cineva acolo pentru mine, dornic să mă ajute și că pot să fac ceva pentru mine, ceva bun, orice ar fi. Că nu sunt singură, că am pe cineva acolo, cineva sigur - și că nu sunt neputincioasă. Mai mereu stătea în plus, dincolo de o oră, cu mine, pentru mine. Într-una din puținele dăți când am reușit să îi vorbesc despre un lucru din viața mea ce-avea o încărcătură emoțională puternică și au început să îmi șiroiască lacrimile și mucii, l-am văzut participând, mișcat, cu nasul plin de muci, de lacrimi suprimate, răspuns la ale mele. Era acolo cu mine. Ceva atât de rar și de greu de acceptat și de cuprins, pentru mine. Am reușit să evit mai mereu asemenea momente și conținuturile cu o încărcătură emoțională prea mare - deși ceva din mine ar fi vrut mereu să fiu mult mai deschisă. Neputința asta a mea și alte câteva lucruri ce țineau de el și de interacțiunea cu el mă făceau periodic să fiu mai mult sau mai puțin nemulțumită de mine și de el și neîncrezătoare în el și în terapia cu el. Mi-amintesc cum mă gândeam, mergând spre ultima ședință cu el, una extrem de tulburătoare, pe care am rememorat-o de zeci de ori de atunci, ultima dată când l-am văzut, că nu știu despre ce să îi vorbesc, că sunt nepregătită și că nu aș vorbi despre mai nimic, de fapt, că aș fi preferat totuși să stau să lucrez mai departe în tăcere și să nu merg acolo - și m-am gândit, printre altele, și că aș putea să fac altceva cu banii dați pe terapie dacă nu m-aș mai duce la el. Nu era prima dată când aveam gânduri de soiul ăsta. În ultima vreme vorbeam, totuși, mult mai ușor și mai dezinvolt cu el. Și funcționam totuși împreună, terapia funcționa totuși - ceva din mine a decis, nici nu știu exact când și cum, că el e totuși cineva semnificativ pentru mine și în mine. Nu reușeam să îi vorbesc despre multe - și totuși proiectasem în cabinetul lui un spațiu psihic deschis în care interacționam cu el. Mai tot ce am reușit să discut și să lucrez cu el în cursul unui an și ceva de terapie devenea cumva semnificativ si rodnic în mine. Lucram pe dinăuntru mai mult inconștient decât conștient și discuțiile cu el deveneau semințe din care creșteau lucruri în mine. Știam lucrul ăsta, i l-am spus, l-am discutat. Mă consolează și îmi liniștește conștiința, oarecum, că obișnuiam să îi mulțumesc - și că am făcut lucrul ăsta și ultima oară când ne-am văzut. În fine.
Nu am văzut și nu am știut decât foarte puține despre el. Cred că m-am străduit cumva, mai mult sau mai puțin conștient, să nu îl văd prea mult, realmente, să nu mă atașez de el prea mult, să nu caut o conexiune mai puternică sau un soi de reciprocitate. L-am văzut mai mult fără să știu ce și cât văd. În cursul ultimei ședințe i-am spus mai multe lucruri al căror sens nu îl știam dar care pentru el au avut un sens ce l-a tulburat atât de mult încât mi-a spus, până la urmă, că trece printr-o perioadă extrem de grea (cred că așa a spus, totuși, nu foarte grea - ceva din mine nu vrea să își amintească precis exprimarea lui) și că se gândește foarte serios să renunțe la practică - ba chiar a avut și gânduri mai sumbre de atât. Am înțeles imediat ce ascunde exprimarea lui, ce sunt gândurile și mai sumbre - m-am gândit însă că asemenea lucruri se mai întâmplă, știu că se mai întâmplă și știu că pot să treacă, mi-am spus. Mi-a spus și că, într-un fel sau altul, se ocupă împreună cu cineva de situația asta - că are totuși grijă de el, am înțeles eu, și că are cineva grijă de el. Credeam că poate să treacă prin perioada asta. Nu m-am temut prea mult pentru mine și nici de perspectiva de a nu mai merge la el la terapie. Speram și voiam și credeam că o să ne mai vedem la o următoare ședință, i-am propus asta și a acceptat, deși nu părea prea convins că ne vom mai vedea înainte să plec. Am plecat foarte tulburată, după ce am rămas amândoi fără cuvinte. M-am tot gîndit la cele întâmplate și aflate. Așteptam și doream să ne revedem și voiam să îi spun lucruri ce speram să îi fie de ajutor. Așteptam să vină sfârșitul de săptămînă ca să îl caut, ca de obicei. Era o zi de miercuri cea în care am aflat că a murit. Mi-am făcut griji pentru el - dar nu atât de mari și de multe cum ar fi trebuit. Nu am făcut și nu am putut să fac nimic pentru el. M-a chinuit cel mai mult lucrul ăsta - și altele, apoi. M-am zguduit, m-am cutremurat și aproape dărâmat, am suferit neașteptat de mult și de tare, ca după un om apropiat și important pentru mine. S-au schimbat lucruri în mine. Primele zile și primele 5-6 săptămîni după moartea lui au fost grele și foarte grele. Apoi, mai mult datorită unei întâmplări pe care-am socotit-o și trăit-o ca pe-o metaforă - și pe care nu mai am voință și energie să o scriu aici - am început să îmi revin.
Cândva, într-o ședință, am făcut un exercițiu. M-a pus să-mi aleg un obiect ce mă reprezintă. Am ales un pahar. Un pahar cu apă. Mi-a cerut să ii spun ce animal ar fi în acel pahar, un animal ce m-ar reprezenta. O meduză, i-am zis. I-am descris apa, apele mele, meduza, am vorbit despre ele. Mi-a spus să aleg un alt animal ce m-ar reprezenta, o altă parte din mine, o altă versiune a mea, una ce vede lucrurile altfel, are o altă perspectivă. O broască țestoasă, i-am spus. Cum e broasca mea țestoasă? Cum vede ea lucrurile? Ce i-ar spune meduzei? Am aflat lucrurile astea în mine și i le-am spus. La un moment dat, mi-a vorbit despre el. El e o cârtiță, obișnuiește să se scufunde în problemele lui, în gândurile lui, în întunecimile lui, în măruntaiele pământului, până nu mai vede nimic altceva, până nu mai află ieșire, până se pierde și nu mai află ieșire. Celălalt animal al lui e o pasăre. El are nevoie de pasărea lui, de privirea ei de sus, de înălțimea și de zborul ei.
Cumva felul în care a murit - sărind sau căzând de la un balcon - l-am legat de metafora asta a lui. Și m-am cutremurat și mai mult.
Aș fi vrut să fie el o pasăre, încă vie, zburătoare.

Pentru mine nici nu știu ce mai vreau. Ceva, ceva, legat de viața păsărilor cântătoare.

joi, 23 februarie 2017

Vişine crăpate

Am 13 ore de eveniment maine şi mie îmi arde de scris.


Şi nimic

Afară adie primăvara eu
Eu
Stau într-o zi însorită cu capul pe genunchi
Ghemuită pe bordură
Ale cui aceste degete? Al cui acest nas?
Buzele mele crăpate şi arse
Vişine crăpate
Tu treci
Precum
Trec toate
Am rămas aici în praf
Aşteptând să trăiesc

sâmbătă, 18 februarie 2017

Cuvântare

Sunt tot mai necuvântătoare.
Nu prea mai reuşesc să citesc, să scriu, să vorbesc.
Cât sunt trează mă uit mai mult în afara mea. Înăuntru se lasă tăcerea. Sunt cea care priveşte. Cea care vede. Mii şi mii de imagini - sunt ochiul ce vede şi alege, înfrumusețează puțin şi merge mai departe, vede mai departe.
Mai ascult - ascult muzică, îi ascult pe alții. Umplu tăcerile din mine.
Atunci când vorbesc, vorbesc mai ales despre muncă - şi bani.
Sunt un om ce face o muncă plăcută lui şi câştigă ceva bani - lucrul ăsta nu mă fericeşte, mă ajută însă să mă simt om mai normal şi mă mai linişteşte. Nu mă bucur prea mult, mă bucur puțin şi de foarte puține şi sunt mai mereu tensionată - şi multe altele, despre care nu voi scrie.
Nu îmi permit foarte multe. Îmi permit câte ceva. Îmi permit să înot. Un lucru bun făcut pentru mine. Şi alte câteva lucruri îmi permit - şi e mult mai bine aşa.
Pentru muncă primesc şi lecții de tango, de puțin timp încoace. Lecții ce mă însuflețesc, mă încântă şi-mi reanimă dorul neostoit de a mă conecta cu un altul. Măcar pentru o vreme. Îmi place atât de mult să simt oamenii. Acolo am ocazia să fac lucrul ăsta, pe cât pot, să învăț să îl fac mai bine şi mai altfel, cu oameni diferiți, într-un mod relaxat, lipsit de poveri. Şi-apoi mai e reciprocitatea. Ajunge şi promisiunea reciprocității.
Vechile mele vise, dorințe, prea mult deznădăjduite sau înfrânte - acolo răsuflă, se animă încă puțin, într-o formă.
Trebuie să fiu apă ca să pot dansa tango, mi s-a zis. Ce potrivire. Un loc în care felul meu apos de a fi ar putea fi poate bun - şi la locul lui.
Nu voi fi niciodată o dansatoare bună sau foarte bună - am însă ocazia asta mare să trăiesc ceva, să experimentez, să fiu prezentă şi sensibilă şi, ceva rar, relaxată în propriul corp, să simt oameni, să fiu simțită, să dialoghez, să comunic altfel, intens, fără cuvinte, atât de frumos.
Visez la un dialog fără cuvinte, plin de emoție, un dialog între necuvântători.
Am nevoie să dorm.
Mă întorc asupra mea mai mult în vise. Visele mele sunt vii în ultima vreme, mai vii, foarte vii uneori - şi grăitoare. Vorbesc cu mine prin propriile vise. Prețuiesc mult lucrul ăsta, e important pentru mine.
Ar mai fi multe, neştiute, nedescrise, nescrise. Trebuia să dorm de acum vreo doua ore, mâine devreme lucrez.
Îmi tot promit să scriu mai mult. Nu ştiu ce s-o alege.
Aşa îmi pare în genere - că devin tot mai mult ochiul ce vede, necuvântător. Şi totuşi.
Ce s-o alege?

miercuri, 8 februarie 2017

Fiare vechi

Căutăm vechituri printre toate gunoaiele astea,
aici sunt nişte mâini şi aici nişte pupile, am căzut, un tango înfipt în formele trupului, eu ascult
Auzi
Cu ochii închişi te ascult şi muşc de ici şi de colo
din umeri din gât şi din picăturile sărate şi calde
Auzi
în sângele ce curge prin mine ascult
Printre toate gunoaiele astea.

vineri, 27 ianuarie 2017

acolo

mergeam cu un autobuz
brațele lui erau subțiri și fața trasă și barba brună
ce faci acolo în deșert?
aștept să plouă
flori roșii înfloresc în locuri neașteptate

sufletul meu e ghemuit sub pături
și visează


vineri, 20 ianuarie 2017

turbărie

am câteva minute, zece, le-am întrecut mult
nu pot să mă apropii de mine prea mult
așa că beau apă în care mi-am picurat valeriană

vezi, merg pe o cărare, poate printr-o pădure, și undeva în stânga e un lac, un loc mlăștinos mai curând, o apă densă și neagră și nu pot să merg mai departe
furată cu tălpile în noroi privind
sunt raze albe printre trunchiuri, pe apa întunecată
îngenunchez și îmi scufund și palmele în lichidul negru și dens
uite, nu pot să merg mai departe
ca și cum nici nu am trecut pe aici
sunt plină de apă lut turbă
neagră
dacă mă întind aici
mi-e teamă

l-au găsit acolo în turbă
mumificat
încremenit
parcă mort, parcă viu

m-am oprit aici în genunchi

vineri, 13 ianuarie 2017

miercuri, 4 ianuarie 2017

Fracturi multiple

Înapoi în Bucureşti, o sărăcie de cuvinte
aceste cuvinte sunt pentru moş crăciun
Mocăciun
citindu-le
Dragă mo,
Oamenii şed neştiuți şi îi dor oasele
trosc
Se rup în neştire
poftim, mocăciun, uită-te acum
Fracturi multiple
Sunt obosită cu bradul ăsta ce pâlpâie
Oamenii pâlpâie şi se sting în neştire
Aplauze
Aplauze
Ține-te bine
Om mic
Nu te frânge.