O stare, două stări

Stau pe un fotoliu pe terasă, în apartamentul de lângă gară, învelită într-o pătură - și ascult jazz, dat încetișor, și ploaia. E bine aici, aș adormi ascultând.
Se-aude muzică de undeva, brusc, muzică de discotecă de la mare, dintr-un club cu animatoare foarte bronzate, suite pe mese. Muzică bubuitoare. Nu am fost niciodată într-așa un club, la mare - dar am în minte unul totuși. Zgomotul ăsta nou alimentează o neliniște adâncită în mine. Mi se pare acum și zgomotul picaturilor și șuvoaielor curgând din burlane agitat, alert, neliniștitor.
Aici jazzul meu și o lume veche, puțin cam luxoasă, puțin cam dărăpănată, misterioasă, stârnindu-mi sufletul să rătăcească și să scrie, despre nimic, despre orice. Dincolo de balustradă trebuie să fie marea, așa simt. Aproape că văd turiștii în șlapi, tiribombele sau caruselul, luminițele, tarabele cu chițibușuri, hamsiile. O lume strălucitoare, aglomerată, zgomotoasă.
Am propriile luminițe pe terasă, prinse pe niște crengi, pe niște sârme, mici, albe și roșii, molcome.
Aud un tren, în sfârșit. Se-aud rar trenurile - neașteptat.
Fierbințeală, hărmălaie, lumini, neliniște și liniște, noapte, răcoare și ploaie, înăuntru, afară.