La revedere, încotro

Mi-am părăsit camera cea luminoasă azi, pentru un apartament mare, unul așa de mare și de alambicat, de peste drum de gară. Unul încă așa de străin și de straniu.
Acum când o să mă visez departe o să deschid ferestrele și-o să ascult trenurile șuierând. Poate o să iau cândva primul personal, precum Gellu Naum - spre mare sau spre vreo câmpie încinsă și prăfuită, plină de maci și de soare, mirosind, mirosind așa de puternic, simt și acum, cum simt niște țărînă sub tălpi. Acolo o să mă culc și-o să privesc în sus, într-o zi de vară. Cu cireșarii, șoptește cineva în mine. Ca într-o vacanță pe-o pătură într-o pădure.
Camera mea luminoasă: când am ajuns acolo prima dată - poate nu chiar prima dată dar prima dată când îmi amintesc că m-am văzut acolo singură, singură în camera mea mare și luminoasă și goală - mi-am imaginat și am simțit cum mi se întind aripile. M-am simțit fericită. Nu mă simt pasăre de obicei - dar în asemenea ocazii rare mă mai simt. Așa de rare. Ce-a fost acolo apoi. Prea multe. Încerc să nu plâng, să nu rememorez prea multe, drept urmare.
Am dat și din aripi - de ceva ori. Am fost și pe podele, m-am târât, am fost în întunericul meu cel mai mare de până acum, am orbecăit, am umblat cu o lanternă mică prin el, a mea din copilărie, imitând, în același timp, un pix și o lumânare, luminând ușor verde, prin subsolurile mele. M-am zvârcolit. M-am umplut de lumină și de căldură, am ars. M-am dilatat așa de mult și m-am contorsionat și scufundat așa de mult prin mine. M-am pierdut și am vibrat, m-am cutremurat. M-am prăbușit și am crescut. Am devenit în așa multe feluri un alt om.
Am ieșit din universul meu foarte mic și am întâlnit oameni, din adâncul cel mai adânc al meu până în straturi mai mult superficiale, i-am întâlnit și mi-am legat viața de ei, straturi, straturi.
Găsisem, în sfârșit, de ceva vreme, un soi de liniște în camera mea cea luminoasă - liniștea zilelor pline cu ceva de lucru, în tăcere mai mult. Și savuram liniștea luminii ei și-a lucrurilor mele, atât de familiare. Găsisem o suprafață netedă, calmă, liniștită, deși cam goală, pe care ședeam și mă odihneam.
Și-apoi m-am văzut nevoită să plec - au trecut două luni și s-au schimbat așa de multe de atunci, nu-mi vine să cred. Și astăzi am plecat.
Încotro?

Primăvara mea a început cu păsările cântătoare, cu amintirea și cu dorul vieții lor. Cu ele mi-am început șederea acolo în cameră și se-animase imaginea lor în mine. Și cu spaime a început primăvara mea, alte spaime, despre care nici nu mai știu dacă am scris - parcă nu.
Lucrurile erau acolo, în mine. Încă o schimbare mustea undeva și nu am recunoscut suflul ei.
Mă tensionează grozav felul în care lucrurile par să mi se întâmple cumva, să vină de undeva peste mine, cu putere, de neoprit, răvășitor. Lipsa de alegere, sursa lor străină, necunoscută și mută, ce alege pentru mine, din rațiuni și cu scopuri ce îmi scapă în cea mai mare parte a timpului. Și neputința. Mă sperie așa de tare.  
Dar încerc, încerc în ultima vreme să le primesc mai relaxată, să primesc impulsul și să îl las cel puțin să mă traverseze și să meargă mai departe dacă nu să îl las să mă poarte, încerc să îi răspund mai puțin încordată. Încerc să dansez cu el. Încerc să mă tem mai puțin de necunoscutul care mă conduce și de intențiile lui.
Încerc să respir, să las lucrurile să vină, să se întâmple, să trecă, să mă miște. Încerc să fiu prezentă și curajoasă. Dar mi-i tare greu.

M-am regăsit în camera mea luminoasă și-acum am părăsit-o.
Ce-o să fie cu mine, în mine, altundeva?