Mâine - nu mâine, astăzi, hah - plec în sfârșit acasă. Cu trenul. La Focșani mă întâlnesc cu mama și Miruna - Miruna e nepoata mea de aproape 4 ani, pentru boții cetitori care nu știe. O să o scot la plimbare în orașul meu mic, să o arăt lumii, o să născocim povești și o să dormim la prânz împreună poate. Și altele. Miruna cea mică și totuși prea mare pentru vârsta ei, pe care o știu de cum a venit pe lume și m-a învățat așa de multe despre cum sunt oamenii cei mici și mi-a dat încredere că pot, în ciuda așteptărilor mele despre mine, să am o relație chiar bună, în felurite chipuri, cu ei, oamenii cei mici.
Am mai mult de o lună de când nu sunt bine - în fel și chip. Nu că aș fi eu vreodată vreun exemplu de ”sunt bine”. Nu, nicidecum. Dar e mai rău de o lună și ceva încoace. Mult mai rău uneori. N-am cui și cum spune - dar o să mă odihnesc și-o să muncesc și-o să plătesc, ahaha, pe cineva, la un moment dat, când îmi voi permite, să mă asculte, să mă ajute.
Și sunt o buruiană persistentă și rezistentă eu, cel puțin până acum. Am un prieten, om și poet, zicea cândva, pe când jucam ping-pong, pe când mă aprecia mai mult, ceva despre cum oi părea eu toată vulnerabilă pe afară, dar înăuntru sunt...cum o fi spus?...nu mai știu, era vorba despre forța mea interioară. O mimoză și-un tractor, durum-durum.
Și mă duc acasă să mă odihnesc, în sfârșit.
-Vorbește cu mine, zise.
- Sigur, sigur, plecăciune. Mai vino pe la mine, haide, nu mai cred în nimic, în Moș Crăciun, în fenomene similare, sincronicitate, auzi, s-au aliniat stelele și răsăritul cu boții și iată, comunicare, totuși, nu uita deci pe cei care, sigur că da, cuvenindu-se, fericirea lor zemoasă, de invidiat, măsurabilă în inimioare, ființele satisfăcute şi merituos zâmbitoare, mizeriile toate, noi aici nu avem nimic, domnule Panaiotide, nu plânge, nu plânge, șterge-ți mucii, nu-mi arunca priviri lungi de pe treptele gării, iată, se făcea că mă duc acasă, trebuia să urc scările până acasă, apartamentul părinților mei, domnule Panaiotide, vă rog să nu muriți în fața gării, am chemat o salvare, deci să urc și scările, scările erau distruse, picate, mama parcă zicea că sunt totuși în curs de reparare, Miruna rămăsese pe la etajul unu, să zicem, cu părinții ei, pare-că, eu trebuia să urc acasă pe ruinele scărilor, m-am chinuit, așa, agățată de resturi, în pericol, tovarășe Panaiotide, uite așa am urcat totuși și am ajuns cu un etaj mai sus, dincolo de apartamentul părinților mei, era un soi de mansardă, sigur că mai fusesem acolo nu știu când, erau cerșetori și bețivi și scursuri ca dumitate acolo, ca mine, pe acoperișul în ruine, deschis către ceruri, țin minte bucăți de ziduri și cărămizi și vezi, vezi, am mai mers puțin și am dat de ateliere cu oameni împletind coșuri de nuiele și un magazin, un fast-food într-un spațiu închiriat de o veche cunoștință - și-apoi am văzut și clădiri lungi pe acoperiș, acolo, înalte adică, puțin trapezoidale, crescute acolo, existând, atât îmi amintesc, domnule Panaiotide, acum, sigur, totul a fost mai lung și mai complex, dar vezi, speranțele sunt acolo, sunt acolo, clare. Ce vreau să spun este că există oameni și oameni, categoric, unora puțin le pasă de aceste fapte și rânduri și boale, sigur că ei sunt mai fericiți pe lume, dar, domnule Panaiotide, noi suntem aici, îmi cer iertare, vă rog să îmi spuneți, să îmi spuneți ceva, energic și dens, învietor.
- Nu au niciunele vreun rost. Vă rog să mă duceți la un spital, mă tem de moarte.
