Azi

Sunt așa de obosită și încă am un nod în gât după o zi de iritări mari și mici și de discuții și certuri. Bani, cheltuieli, câștiguri, muncă, firmă - pe repeat.
Cumva, în mod neașteptat și norocos, nu ajung niciodată să îmi pierd pe deplin sentimentul că viața are un sens - îl am acolo, mereu, mai slab sau mai pronunțat, nu știu nici eu de ce. Ceva din mine simte însă că e ceva tare sec, lipsit de sevă, o uscăciune și lipsă de sens în eforturile mele și în toată concentrarea asta a mea pe muncă, bani, firmă. Ambiția ce mă mână e mai mult o fugă de dezechilibru și derivă și de mine, la un anumit nivel - și o căutare a liniștii, echilibrului, normalității, una dusă printr-un fel de pustiu și destul de lipsită de bucurie.
Am avut un moment azi, în timp ce stăteam înfășurată într-o pătură pe terasă, pe fotoliu, încercând fără râvnă şi energie să lucrez - unul în care m-am bucurat. Pentru ce muncesc și cheltuiesc bruma de bani câștigați?  M-am gândit și am simțit - pentru libertatea și desfătarea de a lucra într-un balcon-terasă, înconjurată de jardiniere și ghivece în care am plantat de toate, eu cu mâinile mele, eu, învelită cu o pătură, ascultând ploaia. Mi-am făcut fotografii singură, cu telefonul, studiindu-mă în așa moment și așa stare - am zâmbit chiar în ele. Sunt mai urâtă când sunt posomorâtă, întunecată,  m-am gândit. M-am uitat la mine cu îngăduință și mi-a plăcut, ce lucru rar, de mine zâmbind. M-aș fi arătat lumii, un gest de soiul celor pe care le fac oamenii ca sa vadă alții că le e bine. A trecut și momentul ăla. A existat însă, tot azi - ce bine. Am mai avut niște ore mai calme, cu oameni dragi - și-apoi mi s-au încins și înroșit și înegrit nervii și-au rabufnit iarăși, în alte ore.

E așa târziu.

M-am gândit la mine mai devreme. Nu sunt, de fapt, vreun om deschis, nu sunt vreun om prea comunicativ. Mi-e așa de greu să vorbesc, realmente, cu oameni. În ultima vreme sunt tot mai retrasă și necomunicativă în fapt și, cu excepții, ce-i drept, devin frustrată și aricioasă când mă solicită cineva prea mult să vorbesc față în față, să scriu mesaje pe feisbuc, să vorbesc la telefon, să stau de vorba la masă, etc. Aș vrea să mă închid și să stau în liniște, cu mine, să lucrez. Ore bune, eficiente.
Am vaste odăi și nenumărate cotloane pe care nu le arăt, nu le împărtășesc nimănui. Nu reușesc, de obicei, să le împărtășesc vorbind, față în față, cuiva. Sau nu vreau realmente. Nu-mi povestesc zilele cuiva la finalul lor, nu-mi găsesc fie voința, fie cuvintele. Și totuși ceva din mine tânjește după asta. Poate foarte-foarte mult. Uneori, uneori înnebunitor de mult.
Și scriu. Mereu am încercat să fiu deschisă scriind.
Scriu aici, scriu lucruri ce pot fi așa de personale. Nu am habar dacă citește cineva ce scriu - atât de puțin și de dubios trafic am pe aici. Pseudocititorii mei din țări străine - vă salut.
Poate prietena mea Eliza.
Cine știe.
Nici nu vreau să știu, de fapt, prefer să îmi imaginez și să sper.

Nu-mi mai pot duce gândurile mai departe, trebuie să mă culc. Mâine mă așteaptă o zi plină de muncă.
Noapte, somn. 

O stare, două stări

Stau pe un fotoliu pe terasă, în apartamentul de lângă gară, învelită într-o pătură - și ascult jazz, dat încetișor, și ploaia. E bine aici, aș adormi ascultând.
Se-aude muzică de undeva, brusc, muzică de discotecă de la mare, dintr-un club cu animatoare foarte bronzate, suite pe mese. Muzică bubuitoare. Nu am fost niciodată într-așa un club, la mare - dar am în minte unul totuși. Zgomotul ăsta nou alimentează o neliniște adâncită în mine. Mi se pare acum și zgomotul picaturilor și șuvoaielor curgând din burlane agitat, alert, neliniștitor.
Aici jazzul meu și o lume veche, puțin cam luxoasă, puțin cam dărăpănată, misterioasă, stârnindu-mi sufletul să rătăcească și să scrie, despre nimic, despre orice. Dincolo de balustradă trebuie să fie marea, așa simt. Aproape că văd turiștii în șlapi, tiribombele sau caruselul, luminițele, tarabele cu chițibușuri, hamsiile. O lume strălucitoare, aglomerată, zgomotoasă.
Am propriile luminițe pe terasă, prinse pe niște crengi, pe niște sârme, mici, albe și roșii, molcome.
Aud un tren, în sfârșit. Se-aud rar trenurile - neașteptat.
Fierbințeală, hărmălaie, lumini, neliniște și liniște, noapte, răcoare și ploaie, înăuntru, afară.
  

Sec

Să scriu. Pe un telefon într-un târziu din noapte - sau altcumva, altundeva. Poate la o masă, lângă gară, într-un bloc interbelic. Rânduri multe, multe - venite totuşi, sper, din ape mai calme.
Zac aici cu ochii pe jumătate închişi.
Să fiu o femeie într-un halat de mătase, şezând dezlânat pe un scaun, la o masă. Îmi imaginez textura halatului, felul în care o simt, lipită de piele.
Aud maşinile prin ferestrele închise.
Scriu imaginându-mi că cineva va citi. Îmi place să-mi imaginez multe.
Mă învăluie somnul, închid ochii.
Să adorm.
Să iau fiecare zi pe rând.

Atanasie Papazoglu, acest profet

- Ei bine, zise Atanasie Papazoglu, lumea este plină de semne - și de iluzii.
Ea se plecă, încovrigându-se, și-și strânse șuba în jurul pieptului.
- Din ce-s făcută eu, Atanasie Papazoglu? zise ea tânguit.
- Din fărâme de vise.
- Un șobolan mă ronțăie și mă doare. 

Ciclamen

Cu degetele înfipte în carne
Roz
Un vis nesfârșit
O foame
În timp ce ne mișcăm printre fantome, oameni
Poame
Un nimic, totul e un nimic, uite
întinde mâinile
un fruct
atât de fraged
un val de jale și de spaime
pe nisip zac oameni
de ce călcăm pe aici?
am zis
potrivindu-ne lornioanele
cerul era albastru potrivit în zare
sângeriu
și câteva culori amare
purtai mănuși fine din piele
și-amândoi plastroane
smulse grabnic
perforația strălucește crud
muced
și ciclamen

Călătoare

- Îți poți imagina?
- Sigur că da.

Lucrătoare

Plec în Deltă mâine, sa fotografiez singură 3 zile de teambuilding. Sunt cam speriată.

I-aş spune lui Florin: "uite, uite ce fac!" S-ar fi bucurat şi m-ar fi ajutat să mă bucur împreună cu el.
I-aş mulțumi.

Mai caut cuvinte dar nu vor să vină şi să se aştearnă aici şi acum.
Sunt obosită şi trebuie să dorm.

Lunecuş

Ceai de tei

Să te descos - încet, încet, fir cu fir
 - respirând uşurel,
cu dinții şi buzele
trăgând firele fine, abia vizibile,
din piele.
- Unele lucruri nu vor să se schimbe chiar așa mult, am zis, privind către mine.
Văd marginile tale desfăcându-se şi adulmec.
- Miroşi a umed.
Să te descos - și mi-am înfipt unghiile în propria-mi piele,
să mi-o spintec.
Ședem aici șiroind și bem ceai de tei din ceșcuțe.

La revedere, încotro

Mi-am părăsit camera cea luminoasă azi, pentru un apartament mare, unul așa de mare și de alambicat, de peste drum de gară. Unul încă așa de străin și de straniu.
Acum când o să mă visez departe o să deschid ferestrele și-o să ascult trenurile șuierând. Poate o să iau cândva primul personal, precum Gellu Naum - spre mare sau spre vreo câmpie încinsă și prăfuită, plină de maci și de soare, mirosind, mirosind așa de puternic, simt și acum, cum simt niște țărînă sub tălpi. Acolo o să mă culc și-o să privesc în sus, într-o zi de vară. Cu cireșarii, șoptește cineva în mine. Ca într-o vacanță pe-o pătură într-o pădure.
Camera mea luminoasă: când am ajuns acolo prima dată - poate nu chiar prima dată dar prima dată când îmi amintesc că m-am văzut acolo singură, singură în camera mea mare și luminoasă și goală - mi-am imaginat și am simțit cum mi se întind aripile. M-am simțit fericită. Nu mă simt pasăre de obicei - dar în asemenea ocazii rare mă mai simt. Așa de rare. Ce-a fost acolo apoi. Prea multe. Încerc să nu plâng, să nu rememorez prea multe, drept urmare.
Am dat și din aripi - de ceva ori. Am fost și pe podele, m-am târât, am fost în întunericul meu cel mai mare de până acum, am orbecăit, am umblat cu o lanternă mică prin el, a mea din copilărie, imitând, în același timp, un pix și o lumânare, luminând ușor verde, prin subsolurile mele. M-am zvârcolit. M-am umplut de lumină și de căldură, am ars. M-am dilatat așa de mult și m-am contorsionat și scufundat așa de mult prin mine. M-am pierdut și am vibrat, m-am cutremurat. M-am prăbușit și am crescut. Am devenit în așa multe feluri un alt om.
Am ieșit din universul meu foarte mic și am întâlnit oameni, din adâncul cel mai adânc al meu până în straturi mai mult superficiale, i-am întâlnit și mi-am legat viața de ei, straturi, straturi.
Găsisem, în sfârșit, de ceva vreme, un soi de liniște în camera mea cea luminoasă - liniștea zilelor pline cu ceva de lucru, în tăcere mai mult. Și savuram liniștea luminii ei și-a lucrurilor mele, atât de familiare. Găsisem o suprafață netedă, calmă, liniștită, deși cam goală, pe care ședeam și mă odihneam.
Și-apoi m-am văzut nevoită să plec - au trecut două luni și s-au schimbat așa de multe de atunci, nu-mi vine să cred. Și astăzi am plecat.
Încotro?

Primăvara mea a început cu păsările cântătoare, cu amintirea și cu dorul vieții lor. Cu ele mi-am început șederea acolo în cameră și se-animase imaginea lor în mine. Și cu spaime a început primăvara mea, alte spaime, despre care nici nu mai știu dacă am scris - parcă nu.
Lucrurile erau acolo, în mine. Încă o schimbare mustea undeva și nu am recunoscut suflul ei.
Mă tensionează grozav felul în care lucrurile par să mi se întâmple cumva, să vină de undeva peste mine, cu putere, de neoprit, răvășitor. Lipsa de alegere, sursa lor străină, necunoscută și mută, ce alege pentru mine, din rațiuni și cu scopuri ce îmi scapă în cea mai mare parte a timpului. Și neputința. Mă sperie așa de tare.  
Dar încerc, încerc în ultima vreme să le primesc mai relaxată, să primesc impulsul și să îl las cel puțin să mă traverseze și să meargă mai departe dacă nu să îl las să mă poarte, încerc să îi răspund mai puțin încordată. Încerc să dansez cu el. Încerc să mă tem mai puțin de necunoscutul care mă conduce și de intențiile lui.
Încerc să respir, să las lucrurile să vină, să se întâmple, să trecă, să mă miște. Încerc să fiu prezentă și curajoasă. Dar mi-i tare greu.

M-am regăsit în camera mea luminoasă și-acum am părăsit-o.
Ce-o să fie cu mine, în mine, altundeva?

teamă

m-a speriat un film, un serial cu un episod cu un vârcolac
stau într-o cameră ce pare mare și goală - deși nu e - și ascult coloana sonoră a unui alt film în căști și-mi privesc pielea oscilând între momente în care cred că o iubesc, așa, cât de cât, pe ea, propria-mi piele, propriul corp
ceva nou
- și momente în care mă sperie
obiectul ăsta, conglomeratul ăsta de celule, cu o viață a lor, sunt eu?
mâinile astea, atingându-se una pe alta, sunt eu?
îmi văd micile crevase ale pielii în lumina monitorului, structurile, porii, firele de păr
mâna stângă strălucind cu relieful ei

mă gândesc departe

și mă gândesc înăuntru
fragmentele astea ciudate și contradictorii și mizerabile din mine într-un corp ciudat și străin, al meu, viu
pentru cât timp?

mi-e teamă de moarte și mi-e teamă de viața propriului corp
mi-e teamă de prea multe
încerc să las lucrurile să curgă fără să am chiar așa mult grija lor
să respir

mă abțin

o scrisoare
o să îi dau drumul în nisip și o să fie udată de valuri
o să se îmbibe cu apă cu sare
cerneala o să se dizolve

mai mult acum nu pot

adulmec

am pășit pe stradă, am mers și mers, mi-a mirosit a flori azi - de niciunde - mi-a mai mirosit a iarbă, a parfum, a urină ciudată, a gunoi și a ciorbă
poate a oțet
a multe, amestecate
a bărbat și tutun ceașca de mate
umblu și adulmec 

Persistență

Trupeşă

O combinație ciudată între o mimoză şi un tractor
durum durum
mi se răsucesc scofâlcesc petalele
în brazde
vişiniu strălucitor
palpită în vânt
borangic
dârdâit
durum durum
negru brun
de tractor

Sunt

Sunt un instrument - din mine curg cuvinte, curg emoțiile întunecate, murdare, roșiatice, ușoare. Tremur și vibrez până-n mâlurile cele mai fine, mătăsoase. Sunt un contrabas, un bandoneon, necontrolat, dezacordat, târât șchiopătat pe coridoare. Un pian nevrotic și melancolic.
Sunt, stimate, sunt.
Sunt o rochie electrizată pe pulpe aspre, sunt o orgă într-o biserică mare și gri
arcadele ei gotice înalte
aerul greu vibrând, călătorind pe lângă umeri, grumaji și clavicule
Eu sunt, stimbabile, sunt
degetele alunecând pe podele desenând
înfiorate
sunt ochiul ce te privește hulpav
devorând tremurând
mut
suflu grav numărând
amplificând
suflările tale
sunt un gunoi nepractic
o frunză alunecând patetic în zile ploioase
eu sunt, stimate
și mușc
sunt un pervaz tocat de ploaie
un nimic încrezut lunecând la vale
sunt stofa pantalonilor cadrilați și rochia cu paiete
atingând
pășind mai departe
lipite de piele
aspre
sunt un încrezut
sunt o cadă cu apă călâie și jeg la sfârșitul unei zile
sunt o îmbrățișare, o singurătate
sunt un bandoneon, un contrabas, un pian
sunt o sumă de promisiuni
o sumă de minciuni
sunt un nimic
sunt o așteptare
sunt aici
sunt.