joi, 27 ianuarie 2011

În interior

Azi văd că am mare tragere de inimă pentru scris.  

Bun, și cum mergeam eu spre bucătărie să-mi fac un ceai de tei m-am mai gândit să scriu un articol, ce s-ar putea numi "În interior" și-ar fi despre lumea mea tot mai mica, despre odaia asta în care îmi petrec tot mai mult timp, de cele mai multe ori de una singură, încercând să învăț una sau alta, citind romane, citind manuale despre cum să mă bucur și, în ultima vreme, documentându-mă pentru un articol important pentru o publicație adevărată, una reală si frumoasă, unde ar putea să apară dacă e bun - și visul ăsta, fiind așa de aproape, mă înspăimântă teribil într-un fel sau altul și mi se puricește inima de emoție și multă vreme m-am tot blocat din cauza proximității lui. Și trebuia să ies în lumea larga pentru articolul cel important dar mi-am găsit tot soiul de scuze și motive și-am amânat iar și iar și iar am amânat și a rămas amânată ieșirea iar...Și ieșirile cu oameni, să văd oameni, le tărăgănez, nu știu de ce, inerția (mi-aduc aminte de lecțiile despre inerție de la fizică), mă simt singură tare uneori dar mi-e greu să ies. Și zilele astea stă și Radu aici cu mine în odaie, și-a luat liber - și stau mereu în interior și mi-e greu să ies și-acum îl pot privi pe el, pot să mă ridic și să mă duc la el oricând și e așă de bine și zăpada de afară nu mai înseamnă mare lucru atunci, ciudat. Și lumea mea se închide și se scufundă.

De la o vreme am început să am și vise mult mai vii decât înainte, din păcate nu prea frumoase de cele mai multe ori, însă le apreciez mult chiar și-asa și mă bucur că mi le amintesc. 

Sursa
Beau ceai de tei și mă pregătesc de încă un somn strașnic și mă întreb ce vise mă mai ăsteaptă și ascult la nesfârșit cântecul ăsta, pe care îl știu din copilărie și a început să-mi sune în minte când am început să beau din ceai. Sunt în căutarea ceaiului de tei aproape roșu, așa cum îl făcea bunica și nu știu cum să-l găsesc. E a treia zi in care beau ceai de tei seara și mă cuprinde un somn greu și mă pândesc visele și mă înfior și mâine dimineață, aici în odaie, e vremea să încep să scriu articolul cel important. 

miercuri, 26 ianuarie 2011

De ce e lumea frumoasă?

Sigur, pare sau chiar e o întrebare destul de prostească. Dar de ce este lumea frumoasă totuși? Oare este ea pe gustul iepurilor sau pe gustul aricilor? Oare este ea pe gustul urșilor și a șerpilor? De ce-o fi tocmai pe gustul nostru? De ce există frumos și de ce îl percepem tocmai noi? Îmi vine să cred și să răspund că lumea a fost făcută pe gustul nostru.


De ce ne percepem lumea ca fiind frumoasă?


De ce e atâta matematică în frumos (de cele mai multe ori)? 


De ce avem un psihic? De ce tocmai așa? Dacă e evoluție, pentru ce evoluție? 


Mă uitam ieri la niște imagini cu nebuloase și m-am mirat și m-am întrebat de ce sunt nebuloasele frumoase. Oare un arici ar considera că sunt frumoase? I-ar face plăcere? 
Ce creaturi ciudate suntem.



miercuri, 19 ianuarie 2011

Forma și textura feminității

Când eram eu mică voiam să mă fac designer, creatoare de modă. Nu știu precis de ce, însă îmi plăceau hainele și îmi plăcea să le desenez, să le inventez. Cele pe care mi le amintesc cel mai bine erau combinații ciudate de haine din mătase și din împletituri (tricoturi) - desigur, nimeni în afară de mine nu știa ce materiale erau cele din desenele mele și nici nu ar fi putut ghici vreodată privind desenele mele nu tocmai grozave. Apoi, am crescut și m-am lăsat de desen și de visul de a deveni designer iar moda a început să mi se pară un moft. A fi la modă mi se pare și-acum un mare moft și am un oarece dispreț pentru ideea de a urma un trend. Nu am avut niciodată cine știe ce bani pe care să îi cheltuiesc pe haine așa că am ales mereu haine din cele mai accesibile mie, sunt o clientă fidelă a second-handurilor și a hainelor moștenite de la frații mai mari. Sor-mea sau al meu soț sau cine mai vrea să mă ducă la cumpărături și să îmi ia ceva trebuie să îndure cine știe câte dubii și refuzuri până să îmi aleg ceva și să îi las să-mi facă lucrul ăla cadou. Și mi-au intrat oricum în adânc în minte ideea că frumusețea naturală a unei persoane o să se vađă orice ar purta și convingerea că oamenii ar trebui să se placă unul pe celălalt pentru altceva decât hainele pe care le poartă. Așa că nu m-am străduit niciodată să impresionez diferiții oameni din jur cu hainele mele, nici pe cei de alt gen - mai ales pe ei, care trebuiau și trebuie să mă aprecize pentru alte lucruri. Și nici pe mine nu am vrut să mă impresionez prea tare cu anume haine. Dar am un punct slab în toată armura asta cu care mă preumblu prin lume ferindu-mă de cine știe ce contra-ideal sau de ideea că ar trebui să fiu și eu mai dichisită - îmi plac foarte mult rochiile de la o vreme încoace. Am o mare slăbiciune pentru ele. Îmi vine uneori, iar, să devin - printre multe altele ce-aș vrea să devin - creatoare-designer, să creez  rochii, multe-multe rochii ce să-mi încânte mintea și simțurile.
Iar azi și ieri am pierdut nu știu cât timp delectându-mă cu rochiile unui creator de modă pe nume Elie Saab. Unele din ele sunt fabuloase, minunate, mă uit la ele și văd un ideal feminin, o sărbătoare a ceea ce mi se pare mie mai frumos  și mai frumos în feminitate - grație, delicatețe, sensibilitate și un ceva anume pe care nu-l pot exprima în cuvinte dar se reflectă în designul rochiilor și, mai ales, în calitățile materialelor din care sunt făcute. Vă arăt și vouă unele din preferatele mele, ca să înțelegeți la ce mă refer. 







joi, 13 ianuarie 2011

Lumi fictive, lumi reale

Poate singurele lucruri care mă consolează și îmi aduc și o bucurie pentru faptul că de la o vreme am buletin de București sunt următoarele: acum pot primi colete prin poștă și pot comanda tot soiul de lucrușoare - în principal cărți - pentru care să stau apoi la coadă la poștă, ceea ce e un deliciu în sine, nu știu precis de ce, poate din cauză că anticipez plăcerea deschiderii unui pachet; m-am putut înscrie la bibliotecă și acum pot să împrumut diverse romane și-apoi să ma delectez cu ele, scufundându-mă în cine știe ce ficțiuni, lasându-le să se îmbibe în mine până în cine știe ce profunzime. Trăiesc romanele bune precum trăiesc cele mai intense vise și când le termin și trebuie să mă trezesc, să ies din lumea lor, ceva din atmosfera lor rămâne în jurul meu, se infiltrează în lumea exterioară mie prin porii ființei mele și mă plimb astfel câteva ore sau chiar zile printr-un roman sau altul. Cred că întotdeauna prefer un discurs la persoana I singular despre lumi oglindite, unul fictiv mai ales, al unui eu fictiv și despre lumi fictive, inspirate din lumea reală, dacă e cazul, dar filtrate prin subiectivitatea unui om și rearanjate într-o construcție proprie acestuia, unui discurs obiectivo-științifico-realist despre lumea exterioară. Eh, nu știu cum să zic mai bine ce am de zis, nu mai curg cuvintele așa de ușor ca altă dată. Într-un mod foarte complicat încerc să spun ca citesc întotdeauna mult mai ușor și cu plăcere un roman în loc de un studiu, un raport de cercetare, o chestie științifică, în fine. Ceva banal. 
Și azi am terminat și ultimul roman dintr-un grup de trei împrumutate, am ieșit afară, unde e aerul rece și umed și mi-a plăcut, am mers la bibliotecă si-am trecut iar prin bucuria de a căuta prin rafturi alte romane...Ma gândeam zilele trecute citind un roman japonez la modul în care japonezii din cărți - căci cei reali, contemporani, de zi cu zi nu știu cum sunt - par a fi conștienți de ritmurile naturii, de schimbările prin care trece natura zilnic. Cum sunt atenți la vreme, la flori și frunze, la vânt, la ploi, la ninsoare și la câte si mai câte astfel de lucruri...Iar mulți dintre noi suntem tot mai rupți de ritmul naturii și de toate detaliile prezentului care ne înconjoară și nu observam mai nimic. Stăm izolați în diferite tipuri de cutii, nu mai auzim vântul sau păsările, stăm izolați de ploi, de zăpadă. Sau nu le acordăm atenție.  Unii, cei mai deconectați poate, se plictisesc de viața plată și atât de plictisitoare din punct de vedere senzorial și caută să-și delecteze simțurile și să-și îmbogățească lumile cu cine mai știe ce, câte și mai câte. Dar nu e vorba numai de informații de orice tip ce să ne bombardeze simțurile...de ce nu mai suntem oare atenți la trecerea timpului, în ritmurile lui naturale, ciclice? Mi se pare că ne lipsim de o mare bogație de senzații dar mai ales de o mare bogație de conținuturi și semnificații. 
Revenind, nu neg că pentru mine realitatea e foarte greu de suportat uneori. Sunt o ființă apoasă, așa îmi place să explic oamenilor. Dar preferința pentru romane nu e doar o fugă de realitate, e și asta dar e și mai mult de atât. Sunt gânduri pe care o sa le termin în sinea mea, mai încolo, acum nu pot. Poate le mai și scriu.
Mi-a venit zilele astea o idee de roman. Poate cândva o să mă apuc să îl scriu, fiindcă e un roman despre o lume pe care aș vrea să o construiesc și să o reconstruiesc, în același timp, în mine. Și să le-o ofer și altora...
Un vis frumos: mi-ar plăcea să mă pot trezi dis de dimineață, pe la șase poate, să beau un ceai verde sau o cafea și-apoi să ies să mă plimb cu bicicleta la o oră la care străzile sunt mai mult goale și soarele poate abia răsare și le umple de multă-multă lumină, să pedalez așa de fericită cum am mai făcut-o de multe ori, să simt aerul dimineții, de primăvară poate, dar și de iarnă chiar, sau din orice anotimp de fapt, mirosul lui specific, o, de-ar fi mirosul aerului din Suceava!, să mă simt liberă și să mă bucur de lumină. 


joi, 23 decembrie 2010

Alina

Sâmbăta trecută am petrecut o frumoasă oră și jumătate în parc împreună cu Alina, colego-prietena mea de la Ministerul Muncii, cu care împărțeam biroul, glumele și necazurile vieții de funcționar și, de foarte multe ori, rândul la coada de la cantina Ministerului de Interne. Ne-am jucat "de-a ședința foto" și fotografiile de mai jos sunt cele ce mi-au plăcut cel mai mult mie, și pe care le-am și prelucrat oleacă, fiindcă le șade mai bine așa, după gusturile mele.
Până una alta mai studiez și mai visez la o vreme când o sa fiu un fotograf priceput. Și invit iar doritoarele (sau doritorii) de fotografii-portrete să mă caute...am mare nevoie de practică.
Sâmbătă m-am concentrat pe descoperirea colțurilor frumos luminate din parc si pe exploatarea cât mai bună a calităților luminii. Fiindcă citesc în engleză diverse cărți în mintea mea se învârt în momentul în care fac fotografiile termeni precum "soft light, backlight, hairlight, catchlights, open shade, etc." Dar cu "posing"-ul stau prost și mi se pare că sunt cam plate-neinteresante fotografiile mele din punctul ăsta de vedere. Sunt timidă sau așa ceva și nu indrăznesc să dau prea multe indicații oamenilor, să le spun cum să stea iar cu încadrările și cu "unghiurile îndrăznețe" n-am stat niciodată bine. Așa că fac fotografii cuminți si cam plate-monotone-lipsite de creativitate până una alta și caut să mai învăț.
Păcat că nu scriu și românii manuale de fotografie...


marți, 21 decembrie 2010

joi, 16 decembrie 2010

Cel mai frumos film

Am fost aseară la o proiecție a celui mai frumos film pe care l-am văzut până acum - Constantin și Elena. Nu e prima dată când l-am văzut - l-am văzut prin iunie la televizor, m-am trezit dis de dimineață ca să văd ultima difuzare a filmului pe canalul cu pricina, entuziasmată foarte fiind de recomandarea făcută de sora mea și de ceea ce am văzut pe site-ul filmului. M-am uitat la el cu sufletul plin de drag și de încântare, cu lacrimi în ochi la sfârșit, complet fermecată de lumea lor si de modul lor de a fi, de a trăi. Ce frumos e că mai sunt pe lume astfel de bunici, astfel de oameni, nu am cuvinte ca să spun câtă frumusețe e în asta. Cum să nu te emoționeze până la lacrimi poeziile și cântecele și munca și sensibilitatea și iubirea și inocența, curăția Elenei? 
Nici nu știu dacă am zâmbit la filmul ăsta atunci, fiind atât de fermecată, deși ei mai și glumesc și sunt ironici într-un mod foarte frumos și reușit. Dar ieri la proiecție oamenii din sală râdeau de parcă ar fi urmărit o comedie. Ceea ce m-a durut mai mult și mai mult și m-a revoltat foarte tare a fost că publicul nu râdea cu ei de cele mai multe ori ci râdea de ei. Nu cred că râdeau de bucurie sau de încântare - mă îndoiesc puternic de asta. Era undeva în stânga mea o domnișoară care avea un râs din-acela afectat și se trezea râzând-sancționând vreun gest din-acela poate naiv de-al lor, atât de curat și de frumos precum sufletele lor de fapt. Un gest aparținând unui alt mod de a fi, foarte străin de ceea ce cunoaștem noi de obicei în lumea în care trăim. Mintea mea refuză să își amintească cele mai multe momente în care oamenii râdeau de ei, nu încape în ea așa ceva. Mi-amintesc totuși vreo două momente în care cei din sală au râs. Primul, cel în care au râs de neștiința celor doi în fața unei cutii de Pepsi. Nu știau cum să o desfacă iar Constantin și-a petrecut într-un final câteva minute citind cu mare atenție ceea ce era scris pe cutie. Când am văzut eu filmul de una singură în sufrageria soră-mii nu mi-a atras cu nimic atenția lucrul ăsta, nu l-am văzut ca și cum ar fi fost ceva nefiresc. Dar ieri, brusc, pentru marea majoritate a celor din sală, curiozitatea lui Constantin în fața unei doze de Pepsi a devenit ridicolă și-a fost sancționată prin râs de public. Omuleții aceia, foarte tineri cei mai multi, nu puteau înțelege de ce ceva atât de firesc în lumea lor pentru alții e străin si poate stârni atâta curiozitate. În minutele alea în care citea eticheta în tăcere și părea că examinează cu mirare cutia aia de tablă,  Constantin  li s-a părut lor că privește "ca vițelul la poarta nouă", fix așa...și-au râs. Apoi imi amintesc cum la sfârșitul filmului, privind imaginea cu Constantin și Elena în ziua nunții lor au râs din nou. Asta nu am putut să o înțeleg...de ce să ti se pară ridicolă imaginea aceea prețioasă pentru ei și nu numai, infățișandu-i la începutul unei vieți atât de lungi și frumoase împreuna, atât de caldă și rodnică? 
M-a cuprins revolta. Mă tot miram și-l întrebam pe Radu ce e cu oamenii ăștia. La sfârșit, regizorul, ce este nepotul lor de altfel, a povestit că au fost și ei la o proiecție la care oamenii au râs de ei însă nu s-au supărat ci s-au bucurat că oamenii s-au simțit bine, fericiți, privindu-i. 
Mi-a dat Radu meu un răspuns până la urmă la intrebarea mult repetată: probabil ca mulți dintre cei care au venit și au văzut filmul ieri s-au uitat la filmul ăsta, cel mai frumos film, cum se uita Constantin la cutia de Pepsi sau, de fapt, cum părea că se uită. 
Din fericire, proiecția de ieri a fost făcută cu prilejul lansării DVD-ului cu filmul acesta, pe care o să-l cumpăr cu mare bucurie cât de curând cu putință. Pentru cei interesați de film, povestea a doi bunici de la țară, frumoasă ca cel mai frumos basm auzit când eram mici de la ai noștri bunici, poate fi găsit de-acum înainte pe DVD-uri pe la Cărturești. Ca să aflați mai multe despre film decât am putut eu zice puteți intra aici.
Sursa

Sursa

Sursa

Sursa

Un vis frumos

Sursa
Mi-ar plăcea să îmi beau cafeaua în fața ferestrei ăsteia mâine dimineață când mă trezesc.

marți, 14 decembrie 2010

Cu zăpadă

Tânjesc dupa iarnă și zăpadă, după firesc, după liniște și după scârțâitul zăpezii sub bocanci. Abia aștept să plec din București, abia aștept să plec acasă, la Suceava.




Best Days by =fhrankee on deviantART


winter by ~Trifoto on deviantART


tigress by ~wrona on deviantART


little man by ~FROGone on deviantART


pastel de iarna by ~csaby1 on deviantART


La vitesse possede by *BenoitPaille on deviantART


wINTERNESS 3 by *BenoitPaille on deviantART

duminică, 12 decembrie 2010

Cu lumină

Cred că primul moment în care m-am simțit fericită constatând că totul în jur este scăldat în lumină a fost intr-o dimineață de sfârșit de primăvară când trebuia să merg la un curs. M-am urcat în partea din față a autobuzului - fiindcă îmi place să privesc lumea prin fereastra cea mai mare - și-am realizat că strada și toate în jur strălucesc de o orbitoare lumină. Și-am avut un moment din-acela rar când au dispărut toate lucrurile care mă preocupau sau mă apăsau și m-am simțit prezentă atunci și acolo și încântată de lumea aceea scăldată în lumină. 
Fotografiile de mai jos sunt câteva din cele pe care le-am adunat într-o colecție a mea și sunt culese în căutarea unor momente similare cu cel de mai sus:



As a child I loved pink by *bigartisteswings on deviantART


random afternoon by ~loLO-o on deviantART


Daily Spirits by *Lady-Tori on deviantART


secretly by =leelloor on deviantART


Undisclosed Desires by *Lady-Tori on deviantART


kiss of the Snow Queen by =alejka on deviantART


Blue Bokeh by *Lady-Tori on deviantART

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Bucurii roz

Până relativ de curând nu am avut niciodată pasiuni cromatice. Dacă mă întreba cineva ce culoare preferată am răspundeam de cele mai multe ori că albastrul, dar nu aveam nicio pasiune pentru el. Apoi, în urma cu vreo doi ani și jumătate - sau poate mai puțin - am intrat într-o perioadă portocalie. Pe vremuri nu puteam suferi portocaliul. Știu că etalonul pentru urâțenie cromatică erau bluzele de șoimi ai patriei ale fraților mei, dosite undeva în arhiva de haine vechi a casei. Apoi, pe la 20 și ceva de ani, a început să mi se pară că tot ce e mai frumos pe lume este portocaliu. Aceasta a fost perioada portocalie. Cândva la sfârșitul anului trecut am intrat într-o perioadă roz. Îmi saltă inima de încântare de fiecare dată când văd ceva roz. Fetița ascunsă în spatele înfățișării mele exterioare de băiețoi îsi dă în petec.
Iar zilele astea am pierdut sute și sute de minute scanând un film pe care l-am făcut astă primăvară în grădina botanică numai și numai pentru bucuriile oferite mie de florile roz și rozalii pe care le-am fotografiat. Vă arăt și vouă unele, poate vă bucurați si voi de ele:






miercuri, 8 decembrie 2010

Rezonanțe

M-am trezit azi nu foarte veselă. Și-n timp ce imi pierdeam vremea pe Facebook străduindu-mă să îmi mențin iluzia că socializez am dat peste un cântec pe care nu-l mai ascultasem de multă vreme - ăsta.
Îmi amintește de copilărie, de vremea când îl ascultau sor-mea și frate-miu - și eu, foarte mică de altfel pe atunci, pe lângă ei. Îmi amintește de casetofonul nostru cu o singură boxă, negru, cu niște luminițe pâlpâitoare la care mă uitam cu fascinație atunci când mă prindea întunericul ascultând muzică la frate-miu în cameră. Îmi aminteste de vremurile când frate-miu cânta in fiecare zi la chitară, iar eu stăteam pe lângă el și ascultam cuminte și încântată ce cânta. Frate-miu cânta mult mai mult, mult mai multe alte cântece pe lângă Nothing else matters, dar cântecul ăsta tânjeam și eu să îl învăț, mi se părea simplu și așa frumos. Îmi amintește apoi de multe generații de adolescenți care încearcă să învețe cântecul ăsta, e primul pe care vor să îl invețe. Vor să se exprime și să impresioneze cu el. Apoi îmi amintesc de o nuntă la care am fost în noiembrie și de momentul în care mirele a fost pus să cânte Nothing else matters - și-a fost un moment foarte reușit, emoționant. A cântat și singur dar a fost ajutat si de prieteni și de mireasa lui. A fost singura dată când mi s-a părut că miresei îi dau lacrimile de emoție. 
Nu știu ce am de ascult la nesfârșit cântecul ăsta și mă las emoționată de el, poate că sunt sub influența stării proaste cu care m-am trezit sau poate că mă afectează Dostoievski, ale cărui scrieri mai puțin cunoscute dintr-un volum mai puțin citit de obicei al operelor lui complete le citesc acum. Citesc și devin tensionată și se deschide larg cutia mea de rezonanță luând cunoștință de hipersensibilitatea multor personaje dostoievskiene, de stările lor producătoare de accese de plâns, friguri și febră sau de comportamente extreme sau greu de înțeles. Mă întreb dacă îi plăcea lui Dostoievski în mod deosebit să colecționeze astfel de personaje în romanele lui sau chiar așa erau rușii în vremurile acelea. De-am fi personaje din romanele lui Dostoievski ne-am cutremura cu toții ascultând cântecul ăsta, apoi ne-am închide în odăile noastre sau în cine știe ce foruri interioare și-am coace stări sufletești complicate ce ne-ar afecta comportamentul, am trăi drame și emoții copleșitoare, furtunoase, istovitoare. Îmi pare acum că Dostoievski amplifică în personajele lui sensibilitatea noastra adolescentină, vitalitatea aceea tulbure si tumultoasă și forța trăirilor noastre din acele vremuri. Majoritatea dintre noi ne solidificăm într-un fel sau altul pe măsură ce devenim adulți, devenim mai tari, mai opaci și mai surzi, mai închiși și mai domoli, ca să putem trece mai ușor prin propria noastră viață.  
Și rămân cu întrebarea asta fără răspuns: colecționa Dostoievski asemenea personaje sau incidența lor în rândul poporului rus era chiar atât de ridicată? și încă una: dacă astfel este poporul rus, cum s-ar putea lega asta de istoria lui? 

marți, 7 decembrie 2010

De ce

Simt nevoia să justific existența blogului ăstuia.
Zilele astea, într-un context nou și aparte al vieții mele, despre care nu e vremea încă să povestesc, am început să simt din nou nevoia să scriu, să mă exprim cumva. Scrisul mi-e cel mai la îndemână, deși folosesc mai mult sau mai puțin, cu mai multă sau mai puțină îndemânare, și alte mijloace de expresie. Cei ce mă cunosc mai bine știu că mi-e ușor și prefer oricând să mă exprim în scris. Când e vremea să vorbesc simt de cele mai multe ori că nu pot și pace să exprim tot ceea ce gândesc. Încerc să mă exprim și simt imediat că șirul găndurilor se oprește brusc și nu mai am acces la același flux ce cu puține momente înainte era atât de bogat și curgea așa de iute. Prin urmare, reușesc să exprim o vagă amintire despre gândurile de până atunci. Dacă ideea e una mai complexă și eșuez lamentabil în a o exprima mă simt foarte prost apoi. Și ceea ce e mai frustrant și mai frustrant este că îmi doresc mult să comunic, până la acel punct când comunicarea, trecând prin empatie, devine comuniune...și niciodată nu pare că reușesc. 
Și iată atunci de ce m-am apucat să scriu - fiindcă vreau să comunic lumii și ceea ce se pierde în tăceri, fiindcă scrisul e un mod de a rosti tăcerile. Citim și-auzim în gândurile noastre gândurile celui ce-a scris. 
Și-mi place verbul "a rosti". Îmi place legătura lui de rudenie cu verbul "a rostui" sau cu subtantivul "rost". Se păstrează în verbul "a rosti" funcția creatoare și ordonatoare de lume a cuvintelor sau, mai în urmă privind spre sensuri, a Cuvântului. Rostirea tăcerilor în gândurile cititorului vrea să fie astfel un mod de a transmite și recrea o lume personală și e manifestarea aceleiași nevoi de a duce comunicarea mai adânc, mai departe.
Afară de cuvinte, o să mai găsiți aici și imagini, lucruri pe care le-am descoperit și de care m-am bucurat și pe care am vrut să le păstrez, sunete - muzică - și cine mai știe ce, lucruri pe care o să simt nevoia să le împărtășesc lumii.