Cu zăpadă

Tânjesc dupa iarnă și zăpadă, după firesc, după liniște și după scârțâitul zăpezii sub bocanci. Abia aștept să plec din București, abia aștept să plec acasă, la Suceava.




Best Days by =fhrankee on deviantART


winter by ~Trifoto on deviantART


tigress by ~wrona on deviantART


little man by ~FROGone on deviantART


pastel de iarna by ~csaby1 on deviantART


La vitesse possede by *BenoitPaille on deviantART


wINTERNESS 3 by *BenoitPaille on deviantART

Cu lumină

Cred că primul moment în care m-am simțit fericită constatând că totul în jur este scăldat în lumină a fost intr-o dimineață de sfârșit de primăvară când trebuia să merg la un curs. M-am urcat în partea din față a autobuzului - fiindcă îmi place să privesc lumea prin fereastra cea mai mare - și-am realizat că strada și toate în jur strălucesc de o orbitoare lumină. Și-am avut un moment din-acela rar când au dispărut toate lucrurile care mă preocupau sau mă apăsau și m-am simțit prezentă atunci și acolo și încântată de lumea aceea scăldată în lumină. 

Fotografiile de mai jos sunt câteva din cele pe care le-am adunat într-o colecție a mea și sunt culese în căutarea unor momente similare cu cel de mai sus:

As a child I loved pink by *bigartisteswings on deviantART


random afternoon by ~loLO-o on deviantART


Daily Spirits by *Lady-Tori on deviantART


secretly by =leelloor on deviantART


Undisclosed Desires by *Lady-Tori on deviantART


kiss of the Snow Queen by =alejka on deviantART


Blue Bokeh by *Lady-Tori on deviantART

Bucurii roz

Până relativ de curând nu am avut niciodată pasiuni cromatice. Dacă mă întreba cineva ce culoare preferată am răspundeam de cele mai multe ori că albastrul, dar nu aveam nicio pasiune pentru el. Apoi, în urma cu vreo doi ani și jumătate - sau poate mai puțin - am intrat într-o perioadă portocalie. Pe vremuri nu puteam suferi portocaliul. Știu că etalonul pentru urâțenie cromatică erau bluzele de șoimi ai patriei ale fraților mei, dosite undeva în arhiva de haine vechi a casei. Apoi, pe la 20 și ceva de ani, a început să mi se pară că tot ce e mai frumos pe lume este portocaliu. Aceasta a fost perioada portocalie. Cândva la sfârșitul anului trecut am intrat într-o perioadă roz. Îmi saltă inima de încântare de fiecare dată când văd ceva roz. Fetița ascunsă în spatele înfățișării mele exterioare de băiețoi îsi dă în petec.

Iar zilele astea am pierdut sute și sute de minute scanând un film pe care l-am făcut astă primăvară în grădina botanică numai și numai pentru bucuriile oferite mie de florile roz și rozalii pe care le-am fotografiat. Vă arăt și vouă unele, poate vă bucurați si voi de ele:

Rezonanțe

M-am trezit azi nu foarte veselă. Și-n timp ce imi pierdeam vremea pe Facebook străduindu-mă să îmi mențin iluzia că socializez am dat peste un cântec pe care nu-l mai ascultasem de multă vreme - ăsta.

Îmi amintește de copilărie, de vremea când îl ascultau sor-mea și frate-miu - și eu, foarte mică de altfel pe atunci, pe lângă ei. Îmi amintește de casetofonul nostru cu o singură boxă, negru, cu niște luminițe pâlpâitoare la care mă uitam cu fascinație atunci când mă prindea întunericul ascultând muzică la frate-miu în cameră. Îmi aminteste de vremurile când frate-miu cânta in fiecare zi la chitară, iar eu stăteam pe lângă el și ascultam cuminte și încântată ce cânta. Frate-miu cânta mult mai mult, mult mai multe alte cântece pe lângă Nothing else matters, dar cântecul ăsta tânjeam și eu să îl învăț, mi se părea simplu și așa frumos. Îmi amintește apoi de multe generații de adolescenți care încearcă să învețe cântecul ăsta, e primul pe care vor să îl invețe. Vor să se exprime și să impresioneze cu el. Apoi îmi amintesc de o nuntă la care am fost în noiembrie și de momentul în care mirele a fost pus să cânte Nothing else matters - și-a fost un moment foarte reușit, emoționant. A cântat și singur dar a fost ajutat si de prieteni și de mireasa lui. A fost singura dată când mi s-a părut că miresei îi dau lacrimile de emoție. 

Nu știu ce am de ascult la nesfârșit cântecul ăsta și mă las emoționată de el, poate că sunt sub influența stării proaste cu care m-am trezit sau poate că mă afectează Dostoievski, ale cărui scrieri mai puțin cunoscute dintr-un volum mai puțin citit de obicei al operelor lui complete le citesc acum. Citesc și devin tensionată și se deschide larg cutia mea de rezonanță luând cunoștință de hipersensibilitatea multor personaje dostoievskiene, de stările lor producătoare de accese de plâns, friguri și febră sau de comportamente extreme sau greu de înțeles. Mă întreb dacă îi plăcea lui Dostoievski în mod deosebit să colecționeze astfel de personaje în romanele lui sau chiar așa erau rușii în vremurile acelea. De-am fi personaje din romanele lui Dostoievski ne-am cutremura cu toții ascultând cântecul ăsta, apoi ne-am închide în odăile noastre sau în cine știe ce foruri interioare și-am coace stări sufletești complicate ce ne-ar afecta comportamentul, am trăi drame și emoții copleșitoare, furtunoase, istovitoare. Îmi pare acum că Dostoievski amplifică în personajele lui sensibilitatea noastra adolescentină, vitalitatea aceea tulbure si tumultoasă și forța trăirilor noastre din acele vremuri. Majoritatea dintre noi ne solidificăm într-un fel sau altul pe măsură ce devenim adulți, devenim mai tari, mai opaci și mai surzi, mai închiși și mai domoli, ca să putem trece mai ușor prin propria noastră viață.  

Și rămân cu întrebarea asta fără răspuns: colecționa Dostoievski asemenea personaje sau incidența lor în rândul poporului rus era chiar atât de ridicată? și încă una: dacă astfel este poporul rus, cum s-ar putea lega asta de istoria lui? 

De ce

Simt nevoia să justific existența blogului ăstuia.

Zilele astea, într-un context nou și aparte al vieții mele, despre care nu e vremea încă să povestesc, am început să simt din nou nevoia să scriu, să mă exprim cumva. Scrisul mi-e cel mai la îndemână, deși folosesc mai mult sau mai puțin, cu mai multă sau mai puțină îndemânare, și alte mijloace de expresie. Cei ce mă cunosc mai bine știu că mi-e ușor și prefer oricând să mă exprim în scris. Când e vremea să vorbesc simt de cele mai multe ori că nu pot și pace să exprim tot ceea ce gândesc. Încerc să mă exprim și simt imediat că șirul găndurilor se oprește brusc și nu mai am acces la același flux ce cu puține momente înainte era atât de bogat și curgea așa de iute. Prin urmare, reușesc să exprim o vagă amintire despre gândurile de până atunci. Dacă ideea e una mai complexă și eșuez lamentabil în a o exprima mă simt foarte prost apoi. Și ceea ce e mai frustrant și mai frustrant este că îmi doresc mult să comunic, până la acel punct când comunicarea, trecând prin empatie, devine comuniune...și niciodată nu pare că reușesc. 

Și iată atunci de ce m-am apucat să scriu - fiindcă vreau să comunic lumii și ceea ce se pierde în tăceri, fiindcă scrisul e un mod de a rosti tăcerile. Citim și-auzim în gândurile noastre gândurile celui ce-a scris. 

Și-mi place verbul "a rosti". Îmi place legătura lui de rudenie cu verbul "a rostui" sau cu subtantivul "rost". Se păstrează în verbul "a rosti" funcția creatoare și ordonatoare de lume a cuvintelor sau, mai în urmă privind spre sensuri, a Cuvântului. Rostirea tăcerilor în gândurile cititorului vrea să fie astfel un mod de a transmite și recrea o lume personală și e manifestarea aceleiași nevoi de a duce comunicarea mai adânc, mai departe.

Afară de cuvinte, o să mai găsiți aici și imagini, lucruri pe care le-am descoperit și de care m-am bucurat și pe care am vrut să le păstrez, sunete - muzică - și cine mai știe ce, lucruri pe care o să simt nevoia să le împărtășesc lumii.