Cam ăsta e titlul ce-ar putea fi dat unui șir aproape necurmat de gânduri ce-a început acum o săptămână și-o zi și mai curge și-acum.
Săptămâna trecută, vineri, a murit un om, o colegă de facultate și de master. De cancer. Pe 19 mai ar fi împlinit 25 de ani. De atunci încă nu mi-am revenit din șoc - pentru că nu o pot asocia pe ea, așa cum mi-o amintesc, așa vie cum o știu, cu moartea și cu imaginea pe care o am despre oamenii morți, trupurile lor moarte mai exact. Să o asociez pe ea cu așa o imagine îmi provoaca o reacție de șoc, panică și oroare și o pornire puternica de a afunda înapoi în dosul minții amintirile mele despre întâlnirile cu rămășițele trupești ale unor oameni morți. Ce lucru inacceptabil, angoasant, jalnic, întristător, innebunitor e mortul! Carnea aceea fără viață în care nu mai poți regăsi nimic din persoana vie, pe care ai iubit-o. Cam asta e experiența mea cu prezența morților, experiența mea traumatizantă. Și cum se poate ca ea, așa de tânără si proaspătă si frumoasă cum mi-o amintesc, cea atât de vie, pe care o știu ambițioasă, dornică să realizeze atâtea, care zâmbea cum zâmbea și vorbea cum vorbea, cea cu împreună cu care am petrecut atâtea ore, să moară? Aș vrea să trăiesc în negare. Mi-e mintea în impas.
Am plâns câteva zile și-apoi am revenit la o dispoziție oarecum echilibrata dar nu tocmai veselă. Mai curând egală cu înclinații spre gravă și cu momente de cădere. Și îngrijorată. Și mă străduiesc mult să îmi revin...Dar sunt și-atâtea gânduri de gândit.
Printre altele, vreme de mai multe zile nu mi-a dat pace un gând - nu prea îmi vine sa cred că se poate să fi murit împăcată cu soarta ei, cu plecarea ei așa timpurie din lume, mă tem cumva de regretele pe care cred eu că le-a avut. Regrete pentru ceea ce nu a mai apucat să trăiască. Mie una îmi pare tare rău pentru viața pe care nu a mai trăit-o ea printre noi. Ăsta mi se pare răul cel mai mare - curmarea unei vieți tocmai în acest punct, la o asemenea vârstă.
Celelalte gânduri stârnite de moartea Tatianei se referă la starea de a fi vie, de a fi vii, noi, oamenii. Mi-am simțit ființa invadată de o sete grozavă de viață, am realizat gândindu-mă la tinerețea ei că eu însămi sunt așa de tânără, port în mine o chemare așa de puternică, de energică spre a trăi. Mai ales vreau sa mă bucur de tinerețea asta cu butoaiele ei de energie, de vitalitate. Să trăiesc într-o sărbătoare a faptului că sunt vie. Dar nu e numai atât...vreau să trăiesc și cu sens. Și sunt debusolată, foarte debusolată. Sunt de mai multă vreme debusolată. Sufăr de o combinație până la urmă foarte frustrantă între pofta de a face cât mai multe, personal si profesional, sentimentul că am atât de multe opțiuni, o poftă grozavă de libertate față de diverse juguri și o debusolare puternică în fața gamei euforizante de posibilități și a celei inacceptabile de juguri ce îmi fac aproape imposibilă și deosebit de chinuitoare o alegere, o alegere a unei căi. În fața marii debusolări, în fața marilor dileme privind ceea ce aș putea realiza sau crea în lume, rămân de cele mai multe ori cu o dorință puternică de a îmi rezuma viața la un trai privat, anonim, perfecționat pentru a-mi oferi bucuriile întregi ale vieții împreună cu cei dragi mie. În "domeniul meu de expertiză" nu pot decât să simt că lumea nu funcționează tocmai bine și să îmi doresc să am un impact asupra ei, mai mic sau mai mare, după mărimea orgoliului sau după cât de putredă o găsesc. De ce să nu aleg soluția simplă? - să mă orientez înspre o viață neangajată în aducerea unei contribuții la îmbunătațirea lumii întregii omeniri și, prin aceasta, simplă. O viață retrasă din problemele lumii, în care să mă concentrez doar pe aflarea unei căi prin care să pot dobândi o casă, un pământ al meu, o grădină, un soț mai liber de angajamente, posibilitatea de a fi împreună cu familia mea și prietenii mei căt mai mult, cât mai des.
Nu vreau să îmi folosesc energia mai multă sau mai puțină a tinereții mele fiind o rotiță supusă, într-un sistem global centrat pe creștere economică și, până la urmă și prin aceasta, pe exploatarea celor ce nu mai sunt oameni ci "resurse umane". Când egoismul meu e la un nivel ceva mai scăzut, îmi vine să îmi dedic viața influențării situației unor asemenea rotițe. E foarte mult orgoliu în a crede că știu mai bine decât alții cum ar trebui să meargă lumea. De fapt nu știu. Dar mi se pare că știu, că e sigur că este împotriva vieții o lume în care trupurile noastre sunt deturnate din ce în ce mai mult de la firescul vieții lor - sunt sedentarizate, îndopate cu noxe din cele mai diverse surse prin cele mai diverse căi, involuntar sau voluntar, accidental, conștient sau inconștient, sunt terorizate sub acțiunea unor surse continue de stres, rupte de ritmurile lor biologice, complet dependente de alte persoane și mecanisme pentru a-și putea duce viața mai departe...și așa mai departe. Toate acestea în serviciul progresului, bazat eminamente pe mitul creșterii economice mântuitoare. Murim de cancer la nici 25 de ani însă cât trăim, trăim mai confortabil decât oricare alții până acum. Viața e mai plină de opțiuni, mai diversă, mai distractivă și mai plăcută din multe puncte de vedere ca oricând dar ceva o roade totuși din interior, din eforturile însele de a o îmbunătăți, un soi de cancer al umanității dezvoltându-se aproape neștiut, devorând resursele și sursele vieții noastre. Nu știu care e leacul, mi se pare uneori că știu dar apoi...apoi nu mai sunt așa de sigură.
Pe când eram in liceu am ajuns să cred într-o idee, aceea cum că viața în stare pură, flux de energie ce se opune entropiei, este savuroasă, bună, îmbucurătoare. Am simțit-o din când în când astfel în mine și în lumea din jur, în întâlnirea cu alți oameni și, mai ales, în întâlnirea cu natura, cu firea cea firească. Dar aproape întotdeauna o văd apăsată, chinuită, mutilată chiar, stăvilită, deturnată sau denaturată... Lumea în care viața aceasta în stare pură e situată îmi pare în cele mai rele momente a fi împotriva ei în întregime, fiind plină până la infinit cu probleme, care se opun cu putere ei.
Și mă întorc astfel la moartea Tatianei. Sper și îmi doresc cu putere ca viața ei, preaplinul de viață al tinereții ei să nu se fi rispit, pierdut. Îmi doresc să cred - deși nu știu în ce măsură pot să cred - că viața nu se termină, nu dispare în neant lăsând în urmă doar obiectul acela, trupul mortului. Mi se pare, cel puțin, o jignire revoltătoare pentru ea, pentru persoana umană a Tatianei, un astfel de final, o astfel de finalitate. Sper din tot sufletul că există o viață veșnică, intensă, pură, fără de început și fără de sfârșit, la care ea, după părăsirea acestei lumi pline de pericole și constrângeri pentru viață, este părtașă acum. Și sper că a murit măcar cât de cât împăcată, presimțind în moarte o trecere, o eliberare.
