Sunt așa de obosită și încă am un nod în gât după o zi de iritări mari și mici și de discuții și certuri. Bani, cheltuieli, câștiguri, muncă, firmă - pe repeat.
Cumva, în mod neașteptat și norocos, nu ajung niciodată să îmi pierd pe deplin sentimentul că viața are un sens - îl am acolo, mereu, mai slab sau mai pronunțat, nu știu nici eu de ce. Ceva din mine simte însă că e ceva tare sec, lipsit de sevă, o uscăciune și lipsă de sens în eforturile mele și în toată concentrarea asta a mea pe muncă, bani, firmă. Ambiția ce mă mână e mai mult o fugă de dezechilibru și derivă și de mine, la un anumit nivel - și o căutare a liniștii, echilibrului, normalității, una dusă printr-un fel de pustiu și destul de lipsită de bucurie.
Am avut un moment azi, în timp ce stăteam înfășurată într-o pătură pe terasă, pe fotoliu, încercând fără râvnă şi energie să lucrez - unul în care m-am bucurat. Pentru ce muncesc și cheltuiesc bruma de bani câștigați? M-am gândit și am simțit - pentru libertatea și desfătarea de a lucra într-un balcon-terasă, înconjurată de jardiniere și ghivece în care am plantat de toate, eu cu mâinile mele, eu, învelită cu o pătură, ascultând ploaia. Mi-am făcut fotografii singură, cu telefonul, studiindu-mă în așa moment și așa stare - am zâmbit chiar în ele. Sunt mai urâtă când sunt posomorâtă, întunecată, m-am gândit. M-am uitat la mine cu îngăduință și mi-a plăcut, ce lucru rar, de mine zâmbind. M-aș fi arătat lumii, un gest de soiul celor pe care le fac oamenii ca sa vadă alții că le e bine. A trecut și momentul ăla. A existat însă, tot azi - ce bine. Am mai avut niște ore mai calme, cu oameni dragi - și-apoi mi s-au încins și înroșit și înegrit nervii și-au rabufnit iarăși, în alte ore.
E așa târziu.
M-am gândit la mine mai devreme. Nu sunt, de fapt, vreun om deschis, nu sunt vreun om prea comunicativ. Mi-e așa de greu să vorbesc, realmente, cu oameni. În ultima vreme sunt tot mai retrasă și necomunicativă în fapt și, cu excepții, ce-i drept, devin frustrată și aricioasă când mă solicită cineva prea mult să vorbesc față în față, să scriu mesaje pe feisbuc, să vorbesc la telefon, să stau de vorba la masă, etc. Aș vrea să mă închid și să stau în liniște, cu mine, să lucrez. Ore bune, eficiente.
Am vaste odăi și nenumărate cotloane pe care nu le arăt, nu le împărtășesc nimănui. Nu reușesc, de obicei, să le împărtășesc vorbind, față în față, cuiva. Sau nu vreau realmente. Nu-mi povestesc zilele cuiva la finalul lor, nu-mi găsesc fie voința, fie cuvintele. Și totuși ceva din mine tânjește după asta. Poate foarte-foarte mult. Uneori, uneori înnebunitor de mult.
Și scriu. Mereu am încercat să fiu deschisă scriind.
Scriu aici, scriu lucruri ce pot fi așa de personale. Nu am habar dacă citește cineva ce scriu - atât de puțin și de dubios trafic am pe aici. Pseudocititorii mei din țări străine - vă salut.
Poate prietena mea Eliza.
Cine știe.
Nici nu vreau să știu, de fapt, prefer să îmi imaginez și să sper.
Nu-mi mai pot duce gândurile mai departe, trebuie să mă culc. Mâine mă așteaptă o zi plină de muncă.
Noapte, somn.
