Fragmente

Mă descompun, mă descompun benefic, mă descompun frenetic în lumină și căldură și emoții, mă descompun periculos, mă descompun fioros, mă descompun în mii de bucăți și toate strălucesc. Plutesc. 

Azi pe drum, prin soare, un gând, o imagine - am o ființă geamănă, întindem o mână una spre alta, stăm față în față, stăm față în față într-o găoace de ou și suntem pe Lună. Văd atât de clar imaginea, nu e prima dată, nu e prima ce mi se năzare, e prima pe care o descriu aici însă. Aș desena-o daca aș avea cum, sunt eu cu părul lung, port poate o rochie, sunt eu de două ori, întind spre mine, îngemănată, câte o mână. În jurul nostru e o găoace, se vede un contur subțire, atât. Suntem pe Lună și totul e alb-negru, suntem desenate în creion sau în tuș poate. Orizonul e rotund, sunt poate și cratere, suntem în adânc de beznă și totuși vizibile, luminate. O imagine simplă, miez de noapte în miez de zi. 

Pentru mine totul are o semnificație.

Atât. 

Unde

În seara asta aș pleca într-o călătorie, nu am mai făcut asta de ceva zile.

Unde șade inspirația mea, șade adânc în mine, șade turcește și uneori bate din picioare, bate din aripi, întinde mâinile spre mine, mă privește în ochi, vorbește, tace.
Ia-o în ușor, nu mai fi așa de serioasă, scrie.
Ascultă The Doors.
Când eram mică voiam să mă fac scriitoare, printre altele, am vrut multă vreme să mă fac arheolog, să sap în pământ, în burta istoriei, să dezgrop lumi. Mai apoi a început să îmi placă să sap în mine, în vise, în adâncuri. Îmi amintesc ani de fascinație pentru vise, simboluri, procese ascunse, dicționarul meu de căpătâi cel de simboluri. Am un tip de personalitate curios, zice-se, mă fascinează adâncurile mele și-ale omenirii, din rândurile celor ca mine se nasc profeții zice Jung, nebuni cu o viziune, cu presimțiri, cu priviri intense, dornici să citească în suflete, in văzduh, în semne, în vise. În oameni.
În mine e deschisă o poartă, e deschisă de-o vreme, de-acolo vin lucruri, în ultima vreme au legătură cu lumea de-afară și senzațiile, vin și simboluri, vin de toate.
Înăuntru inspirația șade turcește.
Dacă aș fi altcineva aș pleca la drum în noapte, în noapte mi-aș întâlni sinele, l-aș întreba: "Încotro?". Ar zice siropos "spre tine", "unde e asta" aș zice, "e pe undeva în lume, șade turcește poate, tace, vorbește, ascultă, ascunde, se-ascunde", și-apoi ar spune "atenție, atenție, vine spre tine, vine apocalipsa, vine", "când și de ce?" aș zice, "ascultă, ar spune, după apocalipsă vine o lume", "ascultă", ar zice, "vocea profetului în deșert, nu se știe cine, vine spre tine", "am înnebunit" aș zice, "nu știu" ar spune, "poate că da".

Unde să mai călatoresc? Undeva adânc în mine, ce-o fi pe acolo, umbre, lumini, insule, e muzică, sunt amintiri, sunt cuvinte, sunt odăi, păduri, vise, năluci, iar umbre, sunt ape și ogoare, iepuri, cicluri solare și ale lunii, maree și pești și sfere și scoici și lumini multicolore, merg toate în călatorie, încotro, unde?

La mine în fotoliu

La mine în fotoliu e petrecere cu lăutari, le bag dolari în buzunare, curge șampania, în măsele face poc caviarul, dau semnificativ din mâini.
Îmi vine să râd.
Să râd.
Ha.
La mine în fotoliu e ring de dans, doamnele se învârt pe tocuri ținute de mâini de domni transpirați, mirosind a loțiune de ras ieftină, cu cămașă și cravată și proaspăt rași.
Avem și lumini de discotecă, colorează oamenii frumos în ringul de dans.

La mine în fotoliu domnișoarele așteaptă să le poftească domnișorii la dans. Domnișori cu voci în schimbare, obraji presărați cu acnee și ochi galeși. Domnișori fini și sensibili, domnișori galanți, domnișori în blugi și cu șepci stupide.

La mine în fotoliu e petrecere și voiam să spun asta lumii.
Justin Timberlake.
Ha. 

Haiduc

Azi vreau să fiu haiduc, să fur din frumusețea universului, să fur fire din fibrele ce îi fixează regulile și rosturile, să împletesc cu ele bucle în timp și insule în spațiu, să șed în ele legănându-mă, bucurându-mă nebunește de pradă.
Aș avea un ochi verde și unul albastru, o mustață stufoasă. Mi-aș purta cușma, o cămașă veche și roasă, cojocul, chimirul, ițarii, cioarecii din lână aspră. În picioare aș avea cizme cu pinteni, ar zornăi când aș fugi de potere printre planete, asteroizi și cozi de comete. Murgul meu ar galopa nebunește, am intra în codru, ne-ar atinge și zgâria crengile, am strivi iarba și-am sorbi doar ploile. Am fugi peste 500 de leghe. Sfârșiți de melancolie ne-am opri, am aștepta cuminți să ne-ajungă poterele. Am scoate atunci pistoalele, am scoate pumnalele, ne-am sfâșia cărnurile, am sângera privind cerul, ne-am da duhul frumos, aș păstra în chimir buclele, insulele.

Planuri pentru carieră

Azi m-aș face scriitor ratat, am convenit și cu Radu, aș putea să îmi descarc nervii scriind zilnic tot ce mai tună prin mine, bun, rău, de prost gust, cui îi pasă, aș fi fericită măcar atunci, scriind, aș putea trăi 100 de vieți în 33 de epoci istorice, 2 fire epice majore cu 67 de variațiuni pe temă. Aș mâzgâli caiete peste caiete, șervețele uscate și umede, bucăți de hârtie igienică, fețe de masă, coperte și pagini de cărți, documente electronice, navete spațiale. 

M-aș face scriitor, aș scrie nesfârșit, nu mai contează de ce, pentru ce, pentru cine.

Tot azi, pornind de la un caval, cavalul meu în care-am suflat cu patimă dar liniștit, egal și cu putere pentru prima dată după niște ani cred, mi-am amintit cum mi-ar plăcea să fiu cioban, să șed pe munte în haine murdare, cu șubă și pulovăr de lână, ciubote de cauciuc, pantaloni groși cu petice în genunchi si pe fund, căciulă pe-o ureche. Să urmăresc oile toata ziua, pe dealuri, pe stânci, printre brazi, pe poteci și spre izvoare, să respir aer tare și curat, aromat cu cimbrișor și nu numai, să-mi duc nestingherit singurătățile și melancolia, gândurile nesfârșite, nebunia, bucuria, tăcerea. 

Aș avea și-o bâtă. Sigur că aș avea măcar un câine, unul lățos. 

Aș avea pielea arsă de soare, crăpată de vânt. Aș avea mâinile mari, late, zdravene, butucănoase, unghiile murdare cu cenușă și pământ. Aș avea o traistă, în ea câte ceva de-ale gurii. 

Ce-aș putea fi eu mai bine afară de-un cioban melancolic și contemplativ, să trebuiască doar să mân și să adun și să mulg oile, să pot să șed si să mă uit în zare în vreme ce-s pierdut în mine, să deschid ochii spre lume și oi din când în când, să admir norii, munții, bolovanii, stâncile, apele, buruienile și noroiul și ploile, câinii și oamenii puțini și rari și sălbăticiunile, așa, din când în când. Să miros florile, oile, balega, noroiul, brazii, pinii și molizii, stâncile umede, lâna, fumul, brânza, bârnele stânii. 

Aș fi sterpar și-aș dormi doar sus pe sub stânci, zgribulit pe sub șubă, pulovăr și bluză și maieu și piele, pantaloni cu petice, izmene și șosete de lână, ciubote, căciulă, mi-aș face și-un foc, aș asculta vântul și copacii și frunzele și păsările, aș avea un caval dosit pe undeva, în fiecare seară mi-aș cânta de dor, de jele, de toate cele. M-aș bucura uneori că nu mă aude și nu mă știe nimeni, că sunt eu cu mine și-atât. 

Călătoare

Nu știu de unde să încep, nu știu încotro să o apuc, ascult riders on the storm la nesfârșit.

Vreau să visez, să umblu fără minte prin noapte.

Aș vrea să zac pe bancheta unei mașini gonind fără oprire, mi-aș pune ochelarii de soare, din când în când m-aș uita la mine în oglinda retrovizoare, ar fugi pe lângă mine câmpurile, rapița, păpușoiul, satele, soarele, din când în când am intra în ceață, în ploaie, în lapoviță și ninsoare.
Aș coborî într-un oraș oarecare, acolo aș pleca într-o nesfârșită plimbare, aș căuta centrul, străzile ar fi un labirint, aș urmări umbrele, pisicile, cotloanele, curțile interioare.
M-aș opri pe o terasă, aș comanda o băutură răcoritoare, m-aș îmbăta îngrozitor, m-aș duce de-a dura la vale.
Aș ajunge în câmp. Acolo aș umbla cu țeasta descoperită sub soare, pielea mi s-ar înroși foarte tare, aș transpira și când aș ajunge, într-un târziu, în câmpul de grâu copt aș desena spirale.
Mi-ar fi cald, nespus de cald, aș întrezări fete morgane, mi-ar șiroi sudoarea pe frunte, pe spinare, pe șale, m-aș bronza în conturul maieului alb, pe obraji și pe degetele de la picioare.
La apus soarele ar fi uriaș și roșu, ar adia brusc un vânt plin de răcoare, copacii s-ar balansa fericiți și frunzele ar intona imnul înainte de culcare.
În amurg aș intra în codrul cel mare, de prin tufișuri m-ar pândi creaturi cu priviri strălucitoare, frunze mi-ar foșni putrede pe sub picioare, m-aș înțepa în spini, aș sorbi cu buzele însângerate și crăpate din ascunse izvoare.
Aș vâna căprioare.
Aș înjgheba un foc și-aș frige câteva ciuperci și aș jupui sălbatice căprioare, le-aș descărna și dezosa și ciopârți nemilos cu mațele strigând de nerăbdare.
Cu burta plină m-aș întinde sub cer, m-aș scărpina și-aș căsca până la epuizare, licuricii ar roi undeva departe, aș folosi piei de căprioare drept învelitoare.
Pământul ar mirosi a sânge și-a cruzime față de animale.
Dimineața m-aș trezi cu cearcăne și cu o mare mirare, căci voi fi visat un cerb cuprins de disperare.
Aș porni la drum cuprinsă de blazare, picioarele mi-ar fi foarte murdare, hainele împuțite și traista plină de carne.
În primul sat m-aș angaja văcar, aș pleca în zori și m-aș întoarce pe înserate, aș mânca mămăligă cu lapte, brânză, urdă, ceapă, de sărbători sarmale. Aș dormi în pod prin fân și-aș asculta noaptea, iubindu-se, nenumărate rozătoare.
Într-o zi aș pleca departe, aș uita de tot, de toate.
Aș naviga nesfârșit și liber, fără minte și fără simțire, printre ochi și priviri, mâini și burți și picioare, blocuri, trăsuri și camioane, autostrăzi, himere, concasoare. 

Umblet

Cred că nu am citit niciodată dar am impresia că am citit o carte numită "Mecanica inimii".

Mi-o și imaginez, are bujii, pompe, ardere internă, combustie spontană, explozie internă, eșapament.

Lângă ea stă un om într-o salopetă gri unsă cu vaselină neagră, în mână ține o cheie franceză. 

Se uită adânc înăuntru.

Cerul e noros, presiunea atmosferică e scăzută, pășesc pe dalele de piatră, clădirile sunt vechi, au ferestre mari, lumina becurilor e caldă, e racoare și mă învelesc mai bine cu flaneaua din lână 30%. O să găsesc un bar cu pian, pe pianistul de-acolo îl dor sfâșietor degetele. 

În cot mi-ar plăcea să am un petec, m-aș sprijini pe el în timp ce sorb tacticos din paharu-mi, m-ar impresiona aștrii, aș închide ochii contemplând spațiul cosmic. 

La finele nopții aș pleca printre tei, aș avea atunci în buzunar o ceșcuță, special pentru momentul în care o să înceapă să plouă, o ceșcuță de porțelan fin cu flori mici albastre. Ceșcuța aș intinde-o atunci pe sub tei, aș sorbi apoi zgomotos din ea, după ce mi-aș scoate solemn pălăria și-aș sprijini-o pe piept cu mâna stângă. 

M-aș întoarce în orașul tulbure, m-ar opri din când în când trecătorii să le spun unde e centrul. 

Traversând m-ar claxona taxiurile galbene, ar străluci roșu și galben și alb și lung farurile, prin discoteci domnișoarele și-ar mișca energic și duios șoldurile, poeții ar scrie pe șervețele umede la terase, uși vechi și putrede ar scârțâi în clădirile părăsite pline de hârtie igienică și plapumi. La un colț de stradă toți vânzătorii și-ar număra banii, domnii ar fuma la terase, femeile ar cotrobăi prin coșurile cu haine la solduri. 

Prin bălți ar străluci curcubeic benzina, m-aș descălța și mi-aș ține într-o mână șosetele albe și în alta pantofii, aș călca bezmetic prin ele.

Reclamele ar străluci târziu în noapte, cățărate sus pe blocuri. Dintr-un subsol ar răsuna un contrabas, un pian și poate un bucium. Gunoaiele s-ar aduna pe lângă bordurile înalte, apa ar șiroi spre gurile de canale și vagabonzii ar urina fericiți în colțuri.  

Brutarii ar frământa febril către zori pâinea, camionagiii și-ar bea cafeaua caldă în popasuri, melancolicii ar privi galeș luna. 

Pe nesfârșitele caldarâmuri mi-aș îndesa mai bine pe cap căciula, ca să-mi acopere bine urechile, aș aștepta cuminte autobuzul, m-aș cufunda într-un scaun din plastic și-aș număra pe geam picăturile.

Dac-aș fi

Dac-aș fi un personaj de roman aș fi probabil unul din personajele lui Dostoievski, aș fi tot femeie, desigur și din păcate, aș înnebuni, m-aș zvârcoli febril sub impactul cine știe cărui gând sau al unei emoții, aș râde nestăpânit și nebunește aflându-mă undeva pe linia foarte subțire între bucurie nestăvilită și deznădejde.

Dacă aș fi altcineva aș fi un vagabond, aș pleca prin lume cu un rucsac mic în spate, aș umbla desculță pe marginea șoselei încinse, aș dormi oriunde m-ar prinde noaptea, m-aș trezi în toiul nopții undeva într-un câmp departe de tot restul lumii. Și în bezna cea mai adâncă, așa cum povestește tata din copilărie, m-aș uita la cerul plin-plin-plin de stele și-aș avea impresia că umblu printre ele în timp ce pășesc. În timp ce pășesc pe pământul rece, în timp ce simt firele de iarbă sub tălpi, în timp ce adulmec ierburile, florile. Minutele, pașii, bătăile inimii.

De-aș fi într-o poveste aș umbla prin lume în căutarea norocului, a sorții, aș fi mezina, mi-aș lua lumea în cap, aș avea un cal răpciugos, m-aș lipi de grumazul lui în timp ce călăresc prin codrul des și nesfârșit, i-aș asculta respirația, am călatori nesfârșit, i-aș vorbi, m-aș ține bine de grumazul lui în timp ce mă duce departe, tot mai departe, nu știu unde.

Dacă aș fi scriitor aș bea mult și bine, apoi aș umbla bezmetică prin lume, aș vorbi cu unii și cu alții, aș studia nesfârșit oamenii, asfaltul, ploile, zimbrii, contratenorii. 

Dacă aș fi compozitor aș asculta muzica lumii, țevile, butonii, brichetele, pașii, claxoanele, tractoarele, musonii, furnicile, fumătorii și nefumătorii, balenele, aviatorii.

Dac-aș fi balerină, precum în visul meu de as'noapte, aș dansa până la epuizare, impresarul meu pește ar fi mulțumit, bătrânul ăla libidinos din visul de astă noapte, ce vis ciudat.

Mormântul Elefantului

În seara asta scriu cu Buena Vista Social Club și cu o fetească neagră în sânge - al cărei efect piere încet, din păcate - cu o supă așteptându-mă să o termin în oala luată de pe foc în bucătărie și cu Radu ghemuit-culcușit sub cuvertură.

Vineri seară am făcut înghețată cu cafea și rom și ciocolată rasă, oarecum dansând pe Buena Vista Social Club în bucătăria casei, a ieșit cam bună, așa, le-am lăsat-o altora moșternire, o să mai fac o porție în curând, musai, poate chiar mâine.

Postarea asta trebuia să fie despre empatie, neuroni-oglindă, bebeluși, învățare, comunicare, emoții, iubire, adulți și altele. Dar nu mai am poftă să scriu despre așa ceva.

Mi-ar plăcea momentan să trăiesc într-o țară sud-americană, mi-ar plăcea să trăiesc la mare sau lângă o apă oricum, să mă scufund în apă din când în când, apa mă relaxează și mă liniștește, aș vrea să umblu 20 de km printr-un câmp până pic lată de oboseală, aș vrea sa mă trezesc în zori în fiecare zi și să aud păsările cântând, aș vrea să îmi miroasă a fân proaspăt cosit, aș vrea să fac băi de soare și să scriu poezii în proză.

Minutul 17 și ceva, s-a schimbat ritmul.

Îmi amintesc zilele din copilărie în care stăteam pe-afară, în fața blocului, și jucam cărți, campionate îndelungi din diverse jocuri, ședeam jos pe trepte, jos pe beton, jucam-jucam-jucam, eram cu toții cartofori, uneori spărgeam semințe, parcă.

Îmi amintesc vremurile când fugeam în pădure, trebuia să ajung acasă înainte să își dea seama mama că lipsesc din fața blocului, nimeni nu îi păzea pe ceilalți. Umblam prin pădure deși nu aveam deloc voie acolo, de frica oamenilor răi. Și era un loc, îi spuneam Mormântul Elefantului, eram convinși de o poveste pe care nu știu cine o născocise,  cum că acolo fusese îngropat acum multă-multă vreme un elefant ce venise în Suceava cu circul, ni se părea un loc sacru, extrem de misterios, plin de farmec, magic, în visele și fanteziile mele nocturne mormântul elefantului se deschidea, coboram în el, în pământ, în întuneric - și înăuntru se petreceau lucruri adânci, ascunse, al căror loc nu l-aș fi găsit mai potrivit niciunde altundeva.

A venit cândva circul în Suceava, aveau și elefanti, am fost și eu la circ atunci, fugeam de la școală în pauze ca să vedem elefanții scoși la plimbare, mâncau frunze din copac, niște uriași gri rupând din niște copaci tineri, subțirei, pe cartodrom.

M-a izbit acum amintirea unor vise recurente, ce e drept nu am mai avut un asemenea vis de mult timp - cobor în subteran, într-o lume care e un soi de lumea-cealaltă, lucuri necurate-rele se petrec pe acolo, unele lucruri sunt îngropate acolo, nu îmi amintesc precis acum, din păcate. Adâncurile alea sunt întunecate, luminate roșiatic și pline de mister, mă înfioară, cobor și cobor, explorez.

"Fui la ilusión de tu vida".

Ritm nou.

Când eram mică eram un copil vesel, energic. Apoi m-au copleșit grijile, tristețile,gândurile, sensibilitățile, altele, nu mi-am mai revenit vreo 20 de ani sau mai mult, oare mi-am revenit vreodată? Nu știu, nu cred.

"A caballo vamos pal monte"

Îmi amintesc cum stăteam în grădinița din spatele casei bunicii, pe un scăunel pe aleea mică de beton de lângă casă, erau acolo doi brazi, multe flori, coacăze. Casa bunicilor îmi bântuie visele, mereu, mereu.

Îmi amintesc zăpada scârțâind sub picioare în zilele cu ger strașnic, îmi amintesc atât de multe și totuși mult prea puțin.

Miroase a bujori, bujorii roz pe cale să se ofilească, totul se ofilește, of.

Nu pot să scriu despre nimic serios-științific aici.

Mă duc să termin supa. 

În labirint

Stau în bucătărie, mănânc biscuiți cu Nutella, beau un deget de vin roșu - nu e o combinație așa reușita - și cuget. Ar trebui sa fac altele, cu totul altceva. Dar nu am chef de mai nimic. Nici nu mai știu ce e cu mine.

Mă întreb adesea dacă ceea ce fac e bine sau nu, dacă ceea ce am facut e bine sau nu, dacă nu era mai bine să fi facut ceva altcumva sau să se fi întâmplat ceva altcumva. Ajung să regret foarte multe, prea multe. Orice lucru ar fi putut sa fie mai bun, mai bine. Oare sunt unde e cel mai bine să fiu? Oare am făcut ce era mai bine să fac? Oare ce ar trebui să fac?

Mă simt prea des ca și cum as fi într-un labirint. Oare am ales drumul potrivit, drumul cel bun? Și, de altfel, nici nu știu precis unde aș vrea sau ar trebui să ajung.

Rătăcesc de când eram mică prin visele mele. Dar uneori simt că rătăcesc dintotdeauna, oriunde. Sunt confuză și dezorientată.

Radul meu judecă altfel lucrurile - s-a întâmplat totul cu un sens și un scop, totul merge înspre mai bine și spre împlinire, tot răul e spre bine, nimic nu e întâmplător, nu are sens să încerci să controlezi lucrurile.

Și eu nici măcar nu cred ca vreunul dintre noi are dreptate.

Îmi place mult fotografia de mai jos. Nu poate fi interpretată chiar precis - poate că omulețul din imaginea mea merge spre lumină. Sau poate aduce întunericul cu el. Dar cu siguranță rătăcește printr-un labirint.

Meteo

La ora 16 la Filaret se înregistrau 31 de grade Celsius. Dacă pe unii îi moleșesc-melancolizează-deprimă zilele reci și lipsite de soare, în cazul meu același efect îl au de regulă zilele mult-mult prea calde de vară din București. Zilele alea nemaipomenit de calde în care sunt toata ziua și chiar și noaptea lipicioasă-udă de transpirație, simt că urmează să mă pierd în îmbrățișarea caldă-sufocantă a tuturor obiectelor pe care șed sau care mă acoperă sau mă ating în vreun fel, autobuzele și metrourile sunt îngrozitor de pline de oameni și de duhori, abia mai respir aerul infect și vai și vai și singura consolare e abundența de fructe și legume din piață. Sunt, printre alte prea-sensibilități, prea-meteo-sensibilă. Afară de prea-desele furtuni emoționale  cu origine non-meteorologică, pe care ochii mei albaștri-cenușii precum cerul înnorat înainte de furtunile cele mai strașnice le acompaniază, voind a spune poate că sunt predestinată sau destinată furtunilor, nimic nu mă secătuiește mai mult de energie și de pofta de a face orice precum o fac zilele prea calde de vară din București. Divagând - sau poate nu, eu am crescut într-o zonă în care vara era plină de fericite stări si evenimente meteorologice, era plină de furtuni și de multă ploaie si era destul de răcoroasă. Și-n adolescență îmi făcea deosebită placere să umblu așa, prin ploi torențiale, tunete și fulgere. De fapt, îmi place și acum. Am afinitati cu cerurile noroase și cu furtunile, de orice soi ar fi, cum ziceam. Dar iertati-mi vă rog izbucnirile comico-sau-patetico-poetice de mai sus. Și daca vara tine la nesfârșit, până la sfârșitul lui septembrie, până spre începutul lui octombrie!...Of.  Rog prin urmare insistent temperaturile de peste 25 de grade să ma lase odată în pace. Să plece, domnule, să plece! Să plece în țările calde și să nu se mai întoarcă până anul viitor, vara viitoare. Daca vor rămâne, printr-o fericită întâmplare, într-o țară ceva mai sudică, n-o să mă supăr absolut deloc.  

Am avut o vară mult prea lungă, cu prea multe stări emoționale și fizice prea rele. Cât am stat prin București mi-a facut prea rău căldura - și-asa aveam toate condițiile interne pentru moleșeală-melancolie-deprimare și lâncezeală, numai căldura aia cumplită mi-a mai trebuit.

Gata cu căldura de București dom'le, să plece, gata!

Visez la toamnă, la răcoare, visez la căldură cuptorului și răcoarea de-afară, visez să coc pâine, plăcinte cu mere, cu dovleac, cu brânză, să fac galuști cu prune și să gătesc alte nenumărate lucruri, să port pulovere comode, să beau ceai bun și cald ca să ma încălzesc, să stau liniștită sub o pătură și să citesc și să reiau după multă-multă vreme mersul pe bicicletă, în cursul unor dimineți și zile prea-luminoase - și răcoroase.

Vise

Am chef să scriu. Am chef să desenez sau să pictez sau să fac multe altele, trebuie să fac atât de multe - dar sunt prinsă în diferite stări ce mă fac imobilă și pasivă - așa că mă mulțumesc cu dorința neîmplinită, mă las să plutesc doar în dorința de a le face.

De-o vreme am poftă să scriu câte ceva pe aici și azi îmi vine să scriu, simt nevoia imperioasă să scriu, degetele mele vor să se miște și să scrie.

Am văzut de curând, într-un spatiu public unde oamenii, tinerii mai ales, se adună nopțile, câțiva tineri care dansează cu focul. A fost extraordinar de frumos. Noaptea pe la 12 ei dansau, corpurile lor se mișcau într-un fel de transă, incredibil de armonios, pline de grație, erau plini până în adâncurile lor de muzica si mișcările lor erau nemaipomenit de frumoase, erau în muzică și in clipă și dansau cu focul...si era nemaipomenit de frumos. Le sunt recunoscătoare... De-as putea, mi-as petrece toate serile si noptile privindu-i cum danseaza, exprimând nu numai bucuria lor de a fi si de a dansa cu focul - ci și toată frumusețea si tristețea și fericirea omenirii și timpul și sângele pulsând prin vene și bătăile inimii și sunetele și mișcările întregii lumi.

Parcă a fost un vis. În ultima vreme am impresia că viața mea e alcătuită din lungi vise, câteva foarte frumoase și unele foarte urâte, coșmaruri din cele mai groaznice cu putință, creierul meu e confuz și mi-e somn  și realitatea e așa de intensă și emoționantă ca în cele mai intense vise și corpul meu trece prin stări ciudate, extreme și totul e mult și greu, atârnă greu. 

 Fotografiile sunt făcute de Radul meu.

Un început

Dragă blogule,

Am revenit.

Visez: cărți, mere, lumină de toamnă, frunze colorate, haine călduroase și frig, ceai băut din cești frumoase, aer tare de munte, autobuze în dimineți luminoase, timp împreună cu Radu, timp al nostru, fotografii, un loc la geam în sala de lectură de la facultate...și altele. 

Am intrat la doctorat. Poate, cândva, mă voi numi "doctor în sociologie". 

Mai mult, niște studenți mi se vor adresa, un semestru cel putin, cu "doamna profesoară" și vor vorbi despre mine zicându-mi "profa". Nici nu-mi vine să cred. Și-apoi, după atâtea luni de relativă izolare să țin seminarii în fața unei adunări de vreo 30 de tinerei de 19 ani...brr. În plus, acum îmi fac griji ca vor ajunge cândva studenții mei la blogul ăsta și vor citi ce am mai scris pe aici și ce voi mai scrie între timp și vor crede/zice cine știe ce... :) Simt nevoia să mă cenzurez.

În rest, între tot soiul de griji și probleme, mă simt bine. Am poftă să citesc, romane sau cărți pentru doctorat. Am poftă să mă ascund într-un colț, într-o pătură sau în niște haine calduroase, să beau ceai aproape fierbinte și să citesc. Am pofta să fotografiez oameni, să îi revăd pe toți cei cu care nu m-am văzut în perioada asta, să fotografiez frunzulițe, să petrec cât mai mult timp împreuna cu Radu. Și sunt pătrunsă de entuziasm, nu știu pentru ce precis, poate pentru orice. 

Aiurea

E trecut de unu' jumate - ba de-acum e chiar două, sunt tânără și neliniștită și nu am somn. Aș aprecia un somnifer sau un pahar cu vin. Sau trei căni cu lapte și cu pâine.

M-am uitat până acum vreo jumătate de oră la un film, Atonement se cheamă. M-a făcut să mă gândesc la bunicii mei și m-am mirat că șirul de întâmplări care a dus la apariția mea chiar s-a petrecut. Timpul a trecut și bunicii mei au murit iar eu sunt aici într-o dispoziție nu așa grozavă, azi, 19 iunie 2011, pentru că...nu știu pentru că și pentru ce și cum de. Trebuie să fac patul, cred că principalul motiv pentru care încă scriu aici e acela că mi-e lene să mă ridic să fac patul. 

Am vrut să citesc acum vreo lună romanul după care a fost făcut filmul, l-am luat de la bibliotecă dar nu m-am mai apucat să îl citesc fiindcă m-am reprofilat pe cărțoaie de sociologie, iertați-mi augmentativul. Pe care le citesc în pas de melc, închisă în casa care nu mi-e dragă mai deloc și muribundă de urât sau adormindă de monotonie-plictiseala (din când în când). 

Dar nu ies în lume să mă întâlnesc cu oamenii, fiindcă mă tem că astfel o sa îmi pierd prea mult timp când mie oricum îmi ia atât de mult timp să citesc ceea ce ar trebui să citesc. Distanțele din orașul ăsta mi se par tot mai mari în vreme ce timpul trece pe nesimțite. Stau fără vâsle și busolă într-o barcă în mijlocul unui ocean sau deosebit de captivată de o pânză de păianjen. Și visez, fiindcă nu știu ce să fac mai bun în timpul ăsta,  și mă entuziasmează mai ales ideea de legătură siropoasă, ca să nu o numesc frumos. Îmi doresc mai ales să trăiesc povești siropoase cu absentul consort, marele absent al serii, preocupat în genere cu orice altceva, de voie dar și de nevoie, trebuie să recunoaștem.

M-am tot preocupat cu chestiuni demne de a fi comunicate lumii, spre exemplu am tot vrut să scriu pe aici câte ceva despre femei, feminism, relații și muncă și problemele umanității. Bleah.

Aș prefera să îmi fie somn și să fiu liniștită, să fiu mai puțin plină de emoții negative care mă țin trează. 

În interior

Azi văd că am mare tragere de inimă pentru scris.  

Bun, și cum mergeam eu spre bucătărie să-mi fac un ceai de tei m-am mai gândit să scriu un articol, ce s-ar putea numi "În interior" și-ar fi despre lumea mea tot mai mica, despre odaia asta în care îmi petrec tot mai mult timp, de cele mai multe ori de una singură, încercând să învăț una sau alta, citind romane, citind manuale despre cum să mă bucur și, în ultima vreme, documentându-mă pentru un articol important pentru o publicație adevărată, una reală si frumoasă, unde ar putea să apară dacă e bun - și visul ăsta, fiind așa de aproape, mă înspăimântă teribil într-un fel sau altul și mi se puricește inima de emoție și multă vreme m-am tot blocat din cauza proximității lui. Și trebuia să ies în lumea larga pentru articolul cel important dar mi-am găsit tot soiul de scuze și motive și-am amânat iar și iar și iar am amânat și a rămas amânată ieșirea iar...Și ieșirile cu oameni, să văd oameni, le tărăgănez, nu știu de ce, inerția (mi-aduc aminte de lecțiile despre inerție de la fizică), mă simt singură tare uneori dar mi-e greu să ies. Și zilele astea stă și Radu aici cu mine în odaie, și-a luat liber - și stau mereu în interior și mi-e greu să ies și-acum îl pot privi pe el, pot să mă ridic și să mă duc la el oricând și e așă de bine și zăpada de afară nu mai înseamnă mare lucru atunci, ciudat. Și lumea mea se închide și se scufundă.

De la o vreme am început să am și vise mult mai vii decât înainte, din păcate nu prea frumoase de cele mai multe ori, însă le apreciez mult chiar și-asa și mă bucur că mi le amintesc. 

Sursa

Beau ceai de tei și mă pregătesc de încă un somn strașnic și mă întreb ce vise mă mai ăsteaptă și ascult la nesfârșit cântecul ăsta, pe care îl știu din copilărie și a început să-mi sune în minte când am început să beau din ceai. Sunt în căutarea ceaiului de tei aproape roșu, așa cum îl făcea bunica și nu știu cum să-l găsesc. E a treia zi in care beau ceai de tei seara și mă cuprinde un somn greu și mă pândesc visele și mă înfior și mâine dimineață, aici în odaie, e vremea să încep să scriu articolul cel important. 

Lumi fictive, lumi reale

Poate singurele lucruri care mă consolează și îmi aduc și o bucurie pentru faptul că de la o vreme am buletin de București sunt următoarele: acum pot primi colete prin poștă și pot comanda tot soiul de lucrușoare - în principal cărți - pentru care să stau apoi la coadă la poștă, ceea ce e un deliciu în sine, nu știu precis de ce, poate din cauză că anticipez plăcerea deschiderii unui pachet; m-am putut înscrie la bibliotecă și acum pot să împrumut diverse romane și-apoi să ma delectez cu ele, scufundându-mă în cine știe ce ficțiuni, lasându-le să se îmbibe în mine până în cine știe ce profunzime. Trăiesc romanele bune precum trăiesc cele mai intense vise și când le termin și trebuie să mă trezesc, să ies din lumea lor, ceva din atmosfera lor rămâne în jurul meu, se infiltrează în lumea exterioară mie prin porii ființei mele și mă plimb astfel câteva ore sau chiar zile printr-un roman sau altul. Cred că întotdeauna prefer un discurs la persoana I singular despre lumi oglindite, unul fictiv mai ales, al unui eu fictiv și despre lumi fictive, inspirate din lumea reală, dacă e cazul, dar filtrate prin subiectivitatea unui om și rearanjate într-o construcție proprie acestuia, unui discurs obiectivo-științifico-realist despre lumea exterioară. Eh, nu știu cum să zic mai bine ce am de zis, nu mai curg cuvintele așa de ușor ca altă dată. Într-un mod foarte complicat încerc să spun ca citesc întotdeauna mult mai ușor și cu plăcere un roman în loc de un studiu, un raport de cercetare, o chestie științifică, în fine. Ceva banal. 

Și azi am terminat și ultimul roman dintr-un grup de trei împrumutate, am ieșit afară, unde e aerul rece și umed și mi-a plăcut, am mers la bibliotecă si-am trecut iar prin bucuria de a căuta prin rafturi alte romane...Ma gândeam zilele trecute citind un roman japonez la modul în care japonezii din cărți - căci cei reali, contemporani, de zi cu zi nu știu cum sunt - par a fi conștienți de ritmurile naturii, de schimbările prin care trece natura zilnic. Cum sunt atenți la vreme, la flori și frunze, la vânt, la ploi, la ninsoare și la câte si mai câte astfel de lucruri...Iar mulți dintre noi suntem tot mai rupți de ritmul naturii și de toate detaliile prezentului care ne înconjoară și nu observam mai nimic. Stăm izolați în diferite tipuri de cutii, nu mai auzim vântul sau păsările, stăm izolați de ploi, de zăpadă. Sau nu le acordăm atenție.  Unii, cei mai deconectați poate, se plictisesc de viața plată și atât de plictisitoare din punct de vedere senzorial și caută să-și delecteze simțurile și să-și îmbogățească lumile cu cine mai știe ce, câte și mai câte. Dar nu e vorba numai de informații de orice tip ce să ne bombardeze simțurile...de ce nu mai suntem oare atenți la trecerea timpului, în ritmurile lui naturale, ciclice? Mi se pare că ne lipsim de o mare bogație de senzații dar mai ales de o mare bogație de conținuturi și semnificații. 

Revenind, nu neg că pentru mine realitatea e foarte greu de suportat uneori. Sunt o ființă apoasă, așa îmi place să explic oamenilor. Dar preferința pentru romane nu e doar o fugă de realitate, e și asta dar e și mai mult de atât. Sunt gânduri pe care o sa le termin în sinea mea, mai încolo, acum nu pot. Poate le mai și scriu.

Mi-a venit zilele astea o idee de roman. Poate cândva o să mă apuc să îl scriu, fiindcă e un roman despre o lume pe care aș vrea să o construiesc și să o reconstruiesc, în același timp, în mine. Și să le-o ofer și altora...

Un vis frumos: mi-ar plăcea să mă pot trezi dis de dimineață, pe la șase poate, să beau un ceai verde sau o cafea și-apoi să ies să mă plimb cu bicicleta la o oră la care străzile sunt mai mult goale și soarele poate abia răsare și le umple de multă-multă lumină, să pedalez așa de fericită cum am mai făcut-o de multe ori, să simt aerul dimineții, de primăvară poate, dar și de iarnă chiar, sau din orice anotimp de fapt, mirosul lui specific, o, de-ar fi mirosul aerului din Suceava!, să mă simt liberă și să mă bucur de lumină. 

Alina

Sâmbăta trecută am petrecut o frumoasă oră și jumătate în parc împreună cu Alina, colego-prietena mea de la Ministerul Muncii, cu care împărțeam biroul, glumele și necazurile vieții de funcționar și, de foarte multe ori, rândul la coada de la cantina Ministerului de Interne. Ne-am jucat "de-a ședința foto" și fotografiile de mai jos sunt cele ce mi-au plăcut cel mai mult mie, și pe care le-am și prelucrat oleacă, fiindcă le șade mai bine așa, după gusturile mele.

Până una alta mai studiez și mai visez la o vreme când o sa fiu un fotograf priceput. Și invit iar doritoarele (sau doritorii) de fotografii-portrete să mă caute...am mare nevoie de practică.

Sâmbătă m-am concentrat pe descoperirea colțurilor frumos luminate din parc si pe exploatarea cât mai bună a calităților luminii. Fiindcă citesc în engleză diverse cărți în mintea mea se învârt în momentul în care fac fotografiile termeni precum "soft light, backlight, hairlight, catchlights, open shade, etc." Dar cu "posing"-ul stau prost și mi se pare că sunt cam plate-neinteresante fotografiile mele din punctul ăsta de vedere. Sunt timidă sau așa ceva și nu indrăznesc să dau prea multe indicații oamenilor, să le spun cum să stea iar cu încadrările și cu "unghiurile îndrăznețe" n-am stat niciodată bine. Așa că fac fotografii cuminți si cam plate-monotone-lipsite de creativitate până una alta și caut să mai învăț.

Păcat că nu scriu și românii manuale de fotografie...

Un vis frumos

Sursa

Mi-ar plăcea să îmi beau cafeaua în fața ferestrei ăsteia mâine dimineață când mă trezesc.

Cu zăpadă

Tânjesc dupa iarnă și zăpadă, după firesc, după liniște și după scârțâitul zăpezii sub bocanci. Abia aștept să plec din București, abia aștept să plec acasă, la Suceava.




Best Days by =fhrankee on deviantART


winter by ~Trifoto on deviantART


tigress by ~wrona on deviantART


little man by ~FROGone on deviantART


pastel de iarna by ~csaby1 on deviantART


La vitesse possede by *BenoitPaille on deviantART


wINTERNESS 3 by *BenoitPaille on deviantART