Fractură

Limbariță a degetelor, măserlariță, cucută într-o grădină botanică, o tulpină răsucită, un lujer verde strivit, o substanță albă, lăptoasă, adunată într-o ceașcă de lut, o carte de cinci sute de pagini, un final abrupt
o piatră
lovită de un deget dintr-un pantof
apleacă-te durerea e abruptă într-o bucată de carne vânătă roșie, o mână o sămânță mestecată în foc și un om dregând, dregând, un manual, o carte, un final abrupt
un pod rupt
o așezăm aici în bibliotecă și spunem: culcă-te, culcă-te, nu mai suport, acesta este un poem în proză despre un început
plante, moriști, elice, insule, roți
muzică
casetofoane cu o bandă derulată, derulată nesfârșit, înapoi, înapoi, finalul rupt, rupt
o sticlă
și un sfârșit
În acea dimineață Cuzco se ridică din pat buimăcit, lumina cădea cu nonșalanță pe pat, pantofii maro încă îl strângeau în timp ce se îndrepta, o oră mai târziu, spre piața nou deschisă în centrul orașului, aerul era prea cald și umed și admira frunzele unui copac, Cuzco, și-a zis, zilele tale de glorie s-au terminat, cuvintele te-au părăsit și gulerul cămășii e scrobit de propria mamă, logodnica ta lungă, mlădioasă, locuiește în orașul învecinat, are 13 ani și trebuie să mai crească, logodnica ta e plină de nuri și de muguri, Cuzco, ți-ai zis, ai dinții strepeziți și buzele amărâte, as'noapte nici nu mai știi când ai adormit, cu capul pe o pernă albastră, o cană de lut și un mit
alabastru
Cuzco
un fecior cu pantofi și pantaloni croiți pe măsură de-o bătrână văduvă
ochi de culoarea chihlimbarului și buzele roșii și pline
plimbă-ți mâna prin părul umed și uită-ți necazul.
Abrupt
O durere înțepătoare

O încercare

Nu am mai scris aici de multă vreme vreo poveste mai lungă de câteva rânduri sau mai uşor inteligibilă. Am încercat, într-un sfârșit, acum, pornind de la o idee mică-mică, năzărită într-o zi pe stradă, să scriu ceva. Nu am prea avut mult timp la dizpoziție ca să lucrez la ea și nici energie, nu mai pot de somn acum. Nu pot să o duc mai departe și să o termin. Nu că aș fi mulțumită de ce-am scris, dar îmi vine sa public totuși bucata scrisă până acum, poate și un rest mai apoi, în viitor - sau vreo altă formulă.
Poate.
Aş vrea să petrec lungi ore scriind.

*

Domnul Ota nu e un individ foarte original. Cândva, în tinerețe, lucrul acesta i se părea dureros. Petrecea zile lungi, ploioase, cu nasul lipit de ferestre, în timp ce picăturile cădeau zgomotos pe pervazurile lor de tablă și se prelingeau încet, șiruri-șiruri, pe sticla lor rece. În timp ce ochii îi priveau în stradă, reflectând în griul lor spălăcit pete mișcătoare, culorile trecătorilor și ale străzii, ale clădirilor de peste drum și ale mașinilor, domnul Ota gândea gânduri răsucite, încâlcite, întunecate, încercând astfel să își depășească în vreun fel condiția. Epocile lui ploioase au fost lungi, prelungite peste măsură de particularitățile climei temperat oceanice în care se născuse. În timp, însă, le-a uitat. Ele au rămas doar în umerii lui plecați în față, spre caldarâm, nasul coroiat și cumva turtit de la mijloc în jos, în ochii lui umbriți mai ales atunci când privește în gol, în vreo stație, așteptând un autobuz.

Domnul Ota s-a transformat apoi într-un individ de vârstă mijlocie prelung, îngroșat curios la mijloc, un fel de fus. Cravatele lui în dungi și pantalonii în carouri sunt deplin banale. Uneori, în zile reci de toamnă, poartă bretele, pe care obișnuiește să le plesnească peste burtă, plescăind sincron din buze, într-o manieră ce nu mai surprinde pe nimeni. Pantofii lui maro urmează întotdeauna liniile ultimei mode, spre propria-i liniște. Domnul Ota a dezvoltat de timpuriu o chelie și niște urechi clăpăuge și o unică particularitate, niște palme mari, terminate cu niște degete neobișnuit de lungi. Degetele i-au pecetluit, de altfel, soarta.

Limite

Cuvinte săpând, spargând, dizolvând, foraje de mare adâncime, reunind mările, spintecându-le, mai rămâne apoi doar să dispari, într-un gol, tăcere, ar fi bine, cuvinte înfipte în carne, capilare strivite, pensete, ochi înroşiți, marmură, roci magmatice, griuri solide, pietre, copite, torace, corzile subțirele, rupte, buze cusute, înăuntru, departe, uimire.

Degeaba

Pleoape grele, un covrig și o cochilie de melc, o față de plapumă, un pat.
Mi-e așa de somn și mă gândesc la cearșaful rece, noaptea rece de-afară, mașini trecând în grabă, un claxon bizar, aspersoare, curge apa și mie mi-e sete, mi-e sete tare.
Aș vrea să mai scriu și nu mai pot, stau aici și încerc și aștept în zadar potopită de oboseală, de somn, o să plec să beau o ceașcă mare de lut plină cu apă, o să mai citesc două rânduri în pat, în locul meu rece, poate o poezie a lui Gellu Naum, deși deocamdata nu mă încântă niciuna din poeziile lui, mai încercăm, altă carte, poate, altă - sau poate nu mai apuc.
Miraj cu apă și un cearșaf rece.

Am o vânătaie pe picior, cearşaful e aşa şi aşa.

După petrecere

Aştept somnul pe un pat tare, un frigider bâzâie şi-mi vine să-mi zgârii şi rup asprimile pielii.

Pantelei! strigă Egoruşka

- Ivan Dmitrici Cerveanov,
Nafanail
Serghei Kuzmici Kuriatin
Efim Miheici.
Mitri Mitrici
şi mai ales
Contraamiralul în retragere Revunov-Karaulov, un bătrânel mărunțel şi smochinit, se întorcea într-o zi de la piață, ținând de urechi o ştiucă vie.



Abia mai țin ochii deschişi, o moldovă.

Varvară

E una din serile în care tot ce-mi doresc e să dorm, să se stingă lumina mea rapid, eficient. Mâine să mă trezesc devreme, mi-aș dori, să am mintea liberă, limpede, apă rece cu gheață.
Nu mi-e somn însă, încă. Am nevoie să scriu, îmi pare rău pentru orice o să iasă.


Nu sunt făcută pentru
nu sunt făcută
nu sunt
nu
.
Și de la capăt.
Nu sunt făcută pentru
nu sunt făcută pentru
nu sunt făcută pentru

nici pentru
zilele prea calde
străzi prea pline
și gheare în centru

poezii
poezii nicidecum

degetele mele lungi și grăsune
de varvară petrovnă
spărgând pahare, spărgând veselă
zâmbesc cu toți dinții trosnind iată degete sângerânde de varvară petrovnă
supte în gură cu poftă nu sunt făcută pentru
nimeni
nimic
domnișoara suferă de o criză de isterie
pe sub jupon și corsetul ce o sufocă
balenele înfipte
recomandăm odihnă.

În gubernia X generalisimul juisează.

Haimanalâc

Atunci m-am așezat pe scaun, întrebându-mă, am scormonit prin măruntaie și mi-am zis "mai caută, mai sapă".
Un măr stricat, descompus, cafeaua de dimineață, când m-am trezit.
"Tu ce cauți aici? mi-am zis
"Am venit să stăm de vorbă."
Așa că am stat, până târziu, cu ochii deschiși.
Mi s-au adâncit cearcănele.
Dar nimeni nu a mai zis nimic până când, până când, 
"Nu te supăra", mi-a zis, "dar tu ce cauți aici?"
"Puțină hrană."
Am închis ochii atunci, răpusă de oboseală.

Puțină poezie

Apoi sunt zilele în care mă trezesc și mi-e foame de ceva, să merg la piață, să zic, să văd legumele pe tarabe și troleele în stație, bucurii burduhănoase adâncite în piepți, straturi multiple, curbura ochilor și mâini mușcate cu poftă, ca în copilărie.

Puțin Vișniec.

Întâmplări în stația de taxi

De obicei sângele tău se scurge lent

Pe marginea trotuarului o femeie înaltă

își duce mâna la frunte îți spune vai

domnule Socrate aici nu e o arenă aici nu

e locul cel mai potrivit pentru călătoriile

dumneavoastră tu o ajuți cu grijă să-și 

scoată gleznele din sângele tău înfiorat

să intre într-un taxi vai domnule exclamă

atunci taximetristul mașina mea s-a 

împotmolit în sângele dumneavoastră cum

se face că sângele dumneavoastră este

atât de greu și alunecos nu știu prietene

răspunzi tu enervat ceva nu e în regulă 

văd și eu asta

Poate că într-o zi tata, la biroul lui în slujba lui, în mare secret, visa la amicul foarte vechi vișniec, stând în apartamente pariziene la parter, cu ferestre înalte, pe stradă trecând lungi gambe de femei în botine, vișniec ștergându-și ochelarii cu batiste, ascuțindu-și creioanele, atunci m-am născut eu probabil, poftind asemenea lucruri năstrușnice.

Meditație

Ce sunt trupurile, la ce-s bune?

Orele

O, nu înțeleg, ora unu, ora fictivă, fixă, iarăși, nu și cinzecișinouă, cum pare, ora unu, un minut, pierdut, pierdut, sfârșitul universului în care burțile sunt puse la cale, în vene circulă alcoolul, lumina se reflectă în gene și muzica duduie în cască, unu și unu, afară nu plouă, păcat, frunzele pe trotuare într-o zi de toamnă, bicicletele și soneriile, îmi amintesc, pedalele, nimic nu valorează nimic și se pierde în zare, roșu și mare, un balon, umflat și mare, roșu și mare, ca un refren, nu știu de ce, plutind către soare, desumflându-se încet, poc!, ora tulbure, unu și paișpe, amintiri vechi, degete pe taste, am plecat, să știi, și nu știu dacă mă mai întorc, nu mai sunt eu, aici, acolo, în somn și în zori, într-o zi oarecare.
Nimic.
Unu cincizecișinouă.
Două și un minut.
Două și două.

Nimic de vorbit

Îmi cad mereu ochii pe ceas la ore fixe, nimic de vorbit, nimic de discutat, tăceri și deconectare, depărtare, degetele pe taste, unghiile roase, universul în declin, muzică melancolică zguduind emoții și nimic, nimic de discutat, nimic de citit, rânduri goale, șterse cu o radieră, firmiturile măturate, suflate, ceva mai departe, uite, eu în adâncul meu sunt o fumătoare, una înrăită, am o voce joasă, tunătoare, și când vreau eu strivesc oameni, oameni ce tac, tac și nu mai spun nimic, cuprinși de stupoare, de teroare, risipiți pe podele, numărând crăpăturile din tavanul proaspăt vopsit.

Fugare

Gânduri ușoare.

Pe vremuri, în zilele mele tinere, nu locuia în mine nicio femeie frumoasă, acum o văd uneori, mai ales în ochii și în zâmbetele altora, fugitiv, deși văd în oglindă o femeie mai mare, mai lată, mai urâtă și semnele, liniile, pe piele, pe față, liniile adâncite, căzând, poveri atârnând.

Oare semințele de floarea soarelui au alt gust în funcție de sezon? 

Și oare, oare vreodată o să mă satur de The Doors și Jim Morrison?

Muncă

Nopți lungi, cuvinte multe.

Duioasă

O, Catiușo, vremuri grele, degetele tale albe. Un soldat pe o colină, zboară păsările negre.

O țigară imaginară

Piele sfâșiată, sânge și cerneală, curgând în apă. Firicele roșii pe cornee în oglinda ștearsă cu mâna după o baie fierbinte, lungă, uite, aici, aici intră acul, ajunge adânc, ajunge departe, până în întuneric, și îl face să țâșnească, lasă-l să curgă, pune-ți un plasture. Uite, baia asta cu faianță albă, stau ghemuit într-un colț și de acum mi-e frig, îndoi un bețișor cu vată în capete, mă prefac că sorb dintr-o țigară, adânc în plămâni, las capul pe spate, mi-e poftă, îmi strâng pulpele goale și ude cu mâinile, picură stropi de apă, liniile de tren și firele de iarbă, le văd strălucind și spre orizont deformate de arșiță, aerul dilatat și ierburile înalte uscate, mergem să culegem melci de pe urzici ca în copilărie și să strângem sigilii pierdute de marfare cărămizii, într-o zi, îți spun, o să plecăm de aici poate, nu mai știu unde.

Într-o baie cu faianță albă, rece, într-o zi de vară, fumez o țigară imaginară, amorțesc și o arunc într-un colț, într-o baltă.

O carte

Un miros vechi, vechi, adiind dintr-o carte cumpărată dintr-un anticariat, un miros de casă de om bătrân, din alte vremuri, similar celui din casa bunicilor mei, un miros pierdut de vreo 15 ani. Am vrut să caut ceva, altceva, l-am aflat, neașteptat, intens. Am cartea de vreun an și-am purtat-o de colo-colo, am citit-o în parte și-am abandonat-o de o vreme într-un colt, așteptând zile mai bune, zile când o să reușesc să o citesc până la capăt . Și e prima dată când îl simt. E tare ciudat.

Ce-aveau însă în comun bunicii mei, oameni simpli dintr-un sat îndepărtat, cu fosta proprietară a cărții? Cu o Veneră Cojocaru căreia Harry Brauner îi scrie:

"Venerei Cojocaru,
Prietenei dragi și tovarășei - întotdeauna gata să întindă o mână tovărășească la necaz și un sfat bun la nevoie - celei pe care o simt alături de mine în această zi de prea întârziată fericire și bucurie.
Harry Brauner
Buc. 2 octombrie 1979"

Cum o fi fost ziua lor? 

E așa de târziu și trebuia de mult să dorm. O să mă culc, pe cearșaful rece, învelită cu ceva ușor, în sfârșit pe răcoare. Îmi vine să îmi iau cartea și să dorm cu ea în brațe, să-i sorb iar și iar mirosul, să-mi imaginez mâinile lui Harry Brauner scriind dedicația, stiloul, cerneala uscându-se, apartamentul mic din București al Venerei Cojocaru, biblioteca ei și încăperile toate, diferite obiecte și cotloane și detaliile mai mult sau mai puțin semnificative ale vieții ei neștiute și poate și a unui soț, doi bătrâni într-un apartament ce-s sigură, fără motive raționale, că nu era mare. Să-mi amintesc odăile bunicilor mei, obiectele, texturile, luminile și mirosurile, să mă pierd în legăturile ciudate dintre noi toți, fibrele unor povești adunate ciudat, împletite de un miros, mirosul unor vieți, păstrat între paginile cărții.

Clondire

Trei clondire cu otravă, picurând încet-încet în gâtlejuri stafidite, arse, roșii și povara nesfârșitei amorțeli, apăsând umerii vara, pământii și coșcoviți, prăbușiți alene seara, pe podele aspre, reci,
capetele spintecate de năluci și de piroane, lungi șiroaie de cuvinte curgând calde mai la vale,
făcând bălți,
lipicios-ntunecate,
mațe goale, vinuri seci, pălării monumentale, pene mari, gâdilătoare, litere plăcut egale, nesfârșite linii care, frânte, negre și amare, dau născare, cu regret, creaturilor bizare, pofticioase, tâmpe, carne, nesfârșita așteptare, fără sens, fără mișcare, picăturile amare curg la vale, curg la vale, spre o mare violet, în gâtlejuri stafidite, arse, mute, cu regret.

O întâlnire

Azi dimineață un vis.
Nu-mi amintesc prea bine dar stăteam pe țărm, pe malul mării, privind un vultur în timp ce zbura sus, în cercuri, în ceruri, deasupra apei. Vulturul a început să coboare - s-a transformat într-o femeie. Închid ochii - o văd pășind peste ape, peste valuri, venind spre țărm. O femeie brunetă poate, cu părul nu prea lung și ochii, ochii luminoși, strălucitori, un fel de căprui deschis poate, strălucitori cumva îi văd, mi-i amintesc. O privire intensă, o prezență puternică, o ființă puternică și bună totuși, am simțit. O călătoare, umblând liberă prin lume, oprindu-se pe ici și colo. Am plecat nu mai știu pe unde, m-am întors, atrasă de ea, dornică să o întâlnesc iarăși. Am găsit-o, într-o cameră luminoasă de hotel - și am plecat împreună spre plajă, spre mare. Atât îmi mai amintesc, deși visul a fost lung, lung înainte de întâlnire și poate și după - nu mai știu nimic.
M-a fascinat și entuziasmat atât de mult, trezindu-mă, mai apoi, femeia mea vultur.


În ultimele luni, ultimul an poate, mi-am dat seama cât de puțin întregi sunt oamenii - câte fragmente poartă în sine, unele scufundate în întuneric, altele în lumină, plutind, trecând prin lumină, întorcându-se în beznă, întâlnindu-se uneori, uneori stând de vorbă. Mai toți trăim cu impresia că suntem întregi, singuri, un unic eu solitar închis într-un corp -  nu suntem însă, nu suntem deloc.

Te cunosc după sandale

Un bărbat gras cu cămașă cu pătrățele, cu pantoloni negri și cu chelie, dansând cu foc, cu mâinile în aer, întinse, ridicate, cu ochii închiși, buzele și sprâncenele strânse ușor, e noaptea târziu și răcoare pe terasa pe care fumează câțiva oameni și aerul e tare, mirele și mireasa dansează transpirați într-un colț, perdelele sunt dantelate și pe mese sarmalele sunt pe jumătate mâncate, pantofi albi cu toc și leucoplast lipit pe picioare subțiri în ciorapi de nailon străluncitor, rochii roșii strâmte cu câteva volane și un coc, cercei mari și rotunzi și piruete rare, prăjituri cu cremă roz, moale, boxe înalte, muzică asurzitoare, obraji pupați cu răsuflări grele, alcool, talii cuprinse și lipite de burți pline, legănate șoldurile după pași de pantofi negri și uneori maro, mâini strânse și întinse balansându-se, o fată lungă și blondă sprijinită de un perete, cu părul prins într-o coadă și o rochie din satin verde, bătând dintr-un picior, fața ovală prelungă și buzele întredeschise, imaginându-și cum ar fi să danseze, câteva pahare ciocnite, ochii închiși și amețelile dulci, rotunde, eliberatoare.

Despre pornografie

Nu e un lucru știut despre mine în genere - nu e ca și cum discuțiile despre așa ceva ar fi ceva obișnuit între rude, prieteni, cunoscuți și necunoscuți - dar am o mare și veche scărbă și o revoltă față de pornografie. Ca mai toată lumea, probabil, m-am întâlnit cu pornografia cândva prin adolescență - și după o scurtă perioada de atracție mi-a zgândărit și rănit așa de tare sensibilitățile (și conștiința și inhibițiile și altele, dar sensibilitățile mai ales) încât m-am săturat și lecuit de tot de așa ceva.
Mereu am intuit-gândit-considerat că pornografia transformă cumva oamenii, imaginea lor despre ei înșiși și despre ceilalți - și relațiile dintre ei. Mi se pare dezumanizantă și degradantă pornografia, periculoasă, în ciuda oricăror aparențe. Nu am o problemă cu sexul - doar cu felul în care e degradat de pornografie și halul în care pot fi degradați și dezumanizați și deformați și răniți, mai ales răniți (psihic, cultural, social și chiar fizic) oamenii ce o produc și cei ce o consumă.

Umblam de colo-colo pe youtube puțin mai devreme și am dat peste un clip, primul de mai jos. M-a impresionat așa de tare ce spune vorbitoarea încât mi se pare un lucru benefic și responsabil să-l pun și la dispoziția altora. Altă dată am dat peste al doilea - mi s-a părut grozav.
Pentru că nu mă interesează așa ceva, nu știu cu ce e plin internetul în materie de pornografie și trebuie să îi cred pe cuvânt pe cei ce vorbesc despre asta. Mie una mi se par foarte bune prezentările, mai ales că sunt în consonanță cu ce simt și gândesc eu despre pornografie (reprezintă un anumit punct de vedere). E clar că aș vrea să propovăduiesc punctul ăsta de vedere sau o oarece conșientizare. Poate că cineva, oricine o fi, dacă o fi, după ce o să ajungă pe blogul ăsta amărât si o să se uite la cele două clipuri o să se uite dată viitoare la ce s-o uita încolo și încoace puțin mai conștient(ă) de ceea ce se întâmplă acolo, de felul și măsura în care e afectat(ă) de ce vede și de felul și măsura în care e afectată lumea în care trăim de ceva aparent nesemnificativ și inofensiv, o plăcere alinătoare de singurătăți, amaruri, dureri, plictiseală, frustrări, dorințe, pofte, altele, cine mai știe.
Sau nu știu - luați-o doar ca pe o invitație la o înțelegere mai adâncă a lumii în care trăim și a manierei în care practici din cele mai intime se agregă și se leagă în mod sălbatic, necontrolat, transformându-ne lumea.

Amara

Foc, stele.
Vorba multă răsăritul soarelui.

O răpire

Câmpuri peste care zbor, flori roșii și sânge, ochi larg deschiși și pupilele fluturi, deschise, strânse.
Ce e viața?, o scurgere, stropi de sudoare în zile încinse, sare pe buze, clocot în vase prelungi, deschise, fire de nisip risipindu-se, căzând printre degete, o ploaie căzând neașteptat din ceruri senine, ochi privind în sus printre frunzele viei, stropi de ploaie pe piele, șuvoaie ducându-se, puternice, pe străzi luminate de faruri, mașini la semafoare, luminile roșii, ochii injectați și bătăile inimii puternice, miros de odorizante ieftine și materiale sintetice negre, piciorul apăsat pe accelerație. Stropi ropotind pe tabla acoperișului. Șiroaie de ploaie în vene albastre.
Un bărbat colorând curcubeul.

Furiș

Suflă vântul prin pustie, arşița întârzie.
Călătorul argintiu pășește prin pădure.
Un fir de iarbă.

Trec luminile printre frunze, orbitoare.

Fantasmagoric

Ah, corolele funeste dănțuind fantasmagoric peste pălării de fetru sub marfare pline, roşii, sigilate cu sigilii şi gonind peste câmpie, în siberii simple, negre, deținuți păşind mecanic spre bătrâne cariere, pâine neagră, pulpe goale, ierni fioroase, căprioare, pături groase şi prin noapte murumurând o foame veche, răsucită peste piele, sub izmene nepereche, călători prin valea veche, bocceluțe prinse-n bețe, ochi închişi, cazuri concrete.

Rămăşițe

Ar trebui să mă culc, să dorm, să mă odihnesc. Am însă chef să scriu - să scriu aici ceva măcar, am zis.
Orice, oarece.
Despre rămăşițele zilei poate - un cântăreț de stațiune, cu voce gravă, la restaurantul cu supă de peşte, cu haine negre şi grizonat, de vârsta a doua, acompaniindu-se cu o orgă electronică, o chelneriță făcându-şi vânt, prăbuşită pe un scaun, cu un carton imprimat, culoarea mării la apus, pietrele, algele, apa fără de fund, spaima, fotoliile goale din piatră, aşteptând, persistând, picioarele goale pe dalele de piatră în grădina reginei, scufundate din când în când în ape reci, ape curgând, bazinul cu apă puțin adâncă, oglindind cerul, un țambalist şi un curcubeu fără ploaie, trandafirii, durerea de cap şi valurile izbindu-mă, spuma, căderea, spaima, bucuria, oameni jucându-se pe plajă cu focul, o bere, oameni de toate soiurile priviți, observați, imaginați. Atât - şi mai mult. 

Iarăşi marea

Urmează să stau câteva zile la mare, iar.
Să ascult valurile, să mă las lovită şi purtată de ele, să plutesc şi să mă scufund, să spintec şi mângâi apa în timp ce înot. Să mă bucur de nisipul şi algele lipite pe pielea mea, încinsă tare de soare din când în când, şi de sarea din părul devenit sârmos, uscat, puțin decolorat. Să fac lungi plimbări pe plajă. Să privesc oamenii. Noaptea, sper, să dansez. Să citesc şi poate să scriu.

Nervii mei fragili, încâlciți, suciți, obosiți, întinşi şi rupți au nevoie din când în când sau adesea de natură, de o evadare în realitate, în simplitatea ei brută, în viața pură şi simplă. De un loc în care să pot să fiu prezentă cu toate simțurile, în propriul corp. Un refugiu în afara eului obişnuit şi vieții obişnuite, un sine mai mare cuprinzând lumea din jur, echilibrându-mă puțin - o vizită la sanatoriu.

Mai jos marea, văzută pe ici şi colo, acum nişte săptămâni.

Doi oameni

Ieri, pe când plecam de la Lucina, pe drumul pietruit ce duce spre Moldova Sulița, am ajuns  din urmă, la un moment dat, o căruță. Drumul era îngust şi cei din căruță au oprit undeva mai la o parte, ca să ne lase să trecem, să-i depăşim cu maşina. Mergeam încet cu geamul deschis - le-am dat bună ziua, le-am mulțumit. S-au întors spre noi doi tineri, un cuplu, ea cu un batic, el cu o şapcă. Nu am reținut prea multe detalii ale felului în care arătau. Ceva din expresia lor - un fel de uimire sfioasă, ochi larg deschişi, apoi pomeți destul de proeminenți, obraji supți, piele foarte bronzată, pământie. Atât - nimic mai mult. M-au mişcat însă, m-au impresionat mult - mi-am imaginat, fără să ştiu mai nimic despre ei, nişte oameni simpli, aşa de simpli în gânduri, în ceea ce simt încât rămân ai naturii, cu ritmul şi susurul ei în sânge, o forță tăcută față de care nu se opun şi care le poartă viețile. Mi i-am imaginat mai apoi, mai la vale, în sat, într-o casă mică de lemn - o viață oarecare, cu un televizor, o față de masă de sărbătoare cu dantelă ieftină, un dulap cu ceşcuțe cu o dungă fină albastră, pahare de lichior şi pahare de țuică, o sobă, un pat cu perne de zestre şi o plapumă. Mirosul puțin stătut, de lemn, de textile, sudoare şi fum. Nopți în care adorm rupți de oboseală, plăcerea apropierii trupurilor, griji şi poate rugăciuni, conştiințele ce se sting, se scufundă în întuneric, respirația lor, zgomotoasă, având ceva din suflul vântului prin ierburi, prin frunzele pomilor şi vârfurile brazilor. 

Un loc bun

Pe câmp, la înălțime - mă dor ochii de la soare, se aud cosaşi, albine, vântul şi paie foşnind.
Miroase a ierburi, pădure, umezeală şi muşchi şi pământ.
Sunt într-un loc ce nu mai e aşa de rupt de lume şi totuşi rămâne curat, liniştit, aproape pustiu.
Am poftă să scriu iar - şi pe când zăceam în iarbă mi s-a năzărit o soluție de organizare pentru o scriere de multă vreme visată, niciodată începută - poate cândva, totuşi. Din când în când mai capătă contur în mine.
O să mă întind la loc, cred, pentru o vreme. Apoi o să umblu şi umblu, până se întunecă. O să caut caii.
Şi poate o să mai scriu de aici.

Departe

- Du-mă departe.
- Unde?
- Nu știu. Poate la mare. Visez. Am pierdut un tren, să știi, trebuia să plec în Istanbul și trenul pleca din altă gară, una de negăsit, temporară.

Alina

Am ieșit săptămâna trecută în toiul amiezii la o plimbare de vreo oră cu Alina, prietenă ce mi-a fost altă dată colegă de muncă, în vremurile imemoriale în care am fost Akaki Akakievici la minister. Nu m-am mai ocupat serios de fotografii de nu știu când. Am uitat multe - și mai multe nu le-am mai învățat. Aș vrea însă să mă ocup mai serios...serios, de fapt, de asta, în sfârșit, cât mai curând. Nu am avut cum să mă ocup prea mult și prea bine de procesarea imaginilor - din lipsă de photoshop, din lipsă de cunoștințe în materie, apoi (mai ales, mai curând). Sunt lucruri ce mă nemulțumesc tare la ele, nu le mai enumăr. Mi se par însă relativ decente unele caracteristici ale unor imagini - și pentru că nu am mai postat fotografii pe aici de circa un secol o să pun câteva azi, ca să fie - sau nu știu de ce, mai precis.

O femeie

Stau în bucătărie pe întuneric, la răcoare, caut să mă liniștesc.

Scriu, șterg, scriu iarăși.
Am regăsit imaginea de mai jos, m-am uitat la ea o vreme.

O femeie ce pleacă - pleacă undeva într-un loc alb, gol, necunoscut, nescris, poate dispare. Dispare începând cu picioarele - poate-i o amintire doar de-acum. Și firele - liniile. Poate e ființa ei, destrămându-se într-o amintire. Poate sunt fire, legături, suspendate, rupte. Poate e o atmosfera - emoții, firicele de cerneală întinse de mâna celui ce-o privește cum pleacă, umede încă, absorbite de hârtie, uscându-se, tremurate, curbe, încâlcite; poate sunt ale ei emoțiile. Poate că închide ochii în timp ce pășește și simte cum firicele subțiri și transparente din ființa ei se risipesc în juru-i, tremură în aer, plutesc, încercând, simțind ce e în jur. Poate se înfioară toată pielea ei atunci. Și corpul ei e într-un echilibru fragil în vreme ce pășește mai departe. Poate e o zi de iarnă și pleacă purtând un palton lung, maro, din lână, mănușile și cizmele îi sunt negre, părul negru și el - și e zăpadă și aerul proaspăt, înghețat, lumina orbitoare.

Undeva

Mi s-a năzărit în sfârșit ceva, ceva ce se cere scris, descris. Mi-era dor să fac asta.



Nopțile mi le petrec în odaia cea mare, stând turcește pe covor lângă o măsuță joasă de lemn. Lucrez. Am o lampă mică, cu abajur de sticlă portocalie, luminând ceva mai departe, într-un colț. Stau cu fereastra deschisă, ascult greierii, mașinile trecând din când în când, oamenii fericiți și nefericiți făcând gălăgie la ore târzii, intrând în scările lor de bloc. De multe ori mă prind zorile întins pe podea, privind tavanul, fumând, ascultând păsările cântând. Zeci de păsări, aproape de mine, cântând în zori. Mi-e greu să mă ridic, să mă târăsc până în pat, să adorm năpădit de sudoare pe cearșafuri albe, lipite de mine, unul așternut pe salteaua ce scârțâie, altul de învelit în zilele mai răcoroase. Mă întorc pe podea, mă ghemuiesc. Stau așa o vreme. Mă răsucesc, ajung cu pântecele pe parchet. Am obrazul și nasul lipite de lemn și buzele întredeschise, respir, cu un ochi închis, cu unul privesc spre un șifonier vechi. Îmi mușc buzele. Un val de căldură.
Închid ochii. Trupul mi-e greu, apăsător. 
Mă trezesc spre prânz.
Mă ridic cu greu, mă dor oasele. Îmi încalț papucii de casă și merg fără vlagă spre bucătărie. Holul casei e întunecat, privesc pereții ce par maronii, ușile închise, o oglindă. Deschid ușa bucătăriei și mă opresc în pragul ei. Lumina e aproape orbitoare, vine prin fereastra deschisă, din față. În stânga, pe langă peretele acoperit cu faianță albă, e întâi un frigider, apoi e o masă nu prea mare, acoperită cu o mușama decolorată, cu flori. Mă așteaptă pe ea o cană galbenă, având în ea un rest de cafea de ieri. Aprind aragazul. Masa, faianța albă, lumina orbitoare și pata galbenă de culoare - închid ochii și le revăd. Sunt aici, îmi amintesc. Sunt aici, îmi trec mâinile peste față, le apăs pe piele, buricele degetelor îmi apasă ochii. Văd lumini. Sunt tot obosit. Pun apă în ibric, o pun să fiarbă. Aștept. Iau cana galbenă și mă îndrept cu ea spre fereastră - privesc. Copacii, frunzișul lor des, o stradă, alte blocuri. O femeie șatenă într-o rochie cu dungi, fără mâneci și până la genunchi, pășește grăbită și, pentru o clipă, nu știu de ce, privește în sus. 

Pământ

Întinsă pe pământ - un cer negru, fară stele, praf pe pleoape, pe buze şi palme în timp ce mă rotesc, mă ghemuiesc, mă întind. Miroase a fân încins şi sunt lac de sudoare sub pânza înfăşurată strâns.

Noapte

"Noapte" - atât mi-a scris. Mi-am imaginat atunci cum adoarme, cum cade, cum mâna dreaptă îi cade alături, moale, învinsă. Mi-am imaginat pleoapele ei închise și genele și felul în care respiră și întunericul ce se lasă peste trupul întins acum pe un cearșaf alb, rece, curat.
Noapte, atât.

Neisprăvită

Căldură.
Mă doare capul de abia pot gândi.

Am început să scriu asta azi, acum mai multe ore. 
În ultima vreme tot încep să scriu lucruri și nu pot să le duc mai departe, nu pot să le termin. Mă răpune oboseala. Lipsa, bezna densă în care se pierd imaginile, cuvintele. Nu-i liniște, e o tăcere ce-mi stârnește, dincolo de altele multe, spaime.
În seara asta e puțin altfel și totuși.
Ascult muzică.

Adorm.

Awake.
Shake dreams from your hair
My pretty child, my sweet one.
Choose the day and choose the sign of your day
The day's divinity
First thing you see.

A vast radiant beach in a cool jewelled moon
Couples naked race down by it's quiet side
And we laugh like soft, mad children
Smug in the woolly cotton brains of infancy
The music and voices are all around us.

Choose they croon the Ancient Ones
The time has come again
Choose now, they croon
Beneath the moon
Beside an ancient lake

Enter again the sweet forest
Enter the hot dream
Come with us
Everything is broken up and dances.

Polonaise No 8, Op 71 en ré mineur

Poloneze de Chopin pe discuri, rădăcinile sociale ale cunoașterii, scheme pe hârtie. Sunt un puțin știutor, doritor, vreau să dorm.
Și să scriu, despre mușchi, fibre, piele, locuitorii lor.
Îmi imaginez degetele pe clape, bătăile inimii.

Litorală

O privire - amintire.
Noapte - o, ființele măiestre, cu paiete și cu pene, domnișoarele silfide, domnișoarele plinuțe, corpuri albe, corpuri brune, cu veșminte ușurele, unduindu-se lejere pe nisipul stațiunii, cu șalvari și cu ilice pe sub care se văd forme, rotunjoare și oneste, calde, vii, tremurătoare, așteptând lungane palme să le mângâie cu pofte, mici cazane și cu focuri, foale, lemne și lulele, pufăite rar, alene, pe o barcă părăsită, sticle pline, sticle goale, cu tărie și cu bere, palme calde zac pe șolduri de cadâne nu prea treze, plete lunecând pe umeri, o țigară și, pesemne, soarele-adunat în vene, pe când valuri, valuri, valuri, tot izbindu-se de țărmuri, aduc algele aproape și le-ascund naiv pe piele, sub costume, sub păvaze, dezlipite pe cearșafuri, cu plăcere și mirare, pielea arsă și lichide, pe nisip întinși învinșii, lâncezeala, amețeala, visele prea îndrăznețe, rochii lungi multicolore și bermude și tricouri și nisip lipit pe pulpe, mateloți fantasmagorici privind marea lung, cu jale, obosiți și melancolici, submarine cu piscine, mâini ținute pe sub mese, buze strânse și sărate, pești albaștri și pești roșii, păsări albe, rotitoare, nori urâți şi fulgere, luminând o clipă ochii rotunjiți de fericire, un lungan cu blugi și oase, împungându-i piela fină încă albă și pistruii, se oprește și-o cuprinde, o sărută și o lasă, tot mișcându-se, mișcându-se, ușurel și foarte liber, tinerețe simplă, mută, inundând-o în neștire, muzicanții sorb din sticle, din pahare și din aer, note, ritmuri și cuvinte, scoici, meduze și un cuplu, scufundându-se-n adâncuri, neștiute, calme, calde.

Adorm

Nu am mai scris de ceva vreme pe aici.
Aș scrie mai mult și mai des și divers, pentru mine și pentru cine mai știe cine, cineva e acolo uneori, totuși - dar de cele mai multe ori în ultima vreme nu prea mai am ceva, un fel de energie, nu știu.
Sunt într-un fel de supă cremă cu de toate, de fiertură cu ingrediente pasate, greu de identificat - și mai greu de exprimat. 
Mi-aș scrie o poveste dar nu o aflu prin mine, mă simt cumva deconectată. Poate mâine.
Nu vreau să rămân așa
Ascult muzică, închid ochii. Mi-e așa de somn și mi se golește mintea de mai toate și văd doar, văd așa de bine un cuplu de dansatori, mișcându-se, dansând. Nu mai am energie să scriu. Adorm aici, pe fotoliu, cu căștile pe urechi, cu vedeniile mele.
Noapte.

O altă

Mă legăn într-un hamac şi mi-e cam frig la picioare. Ascult muzică. Nişte oameni lansează undeva lampioane.
Nisip şi sare şi alge şi soarele cald pe piele, apa răcoroasă, cuprinzându-mă.
Faleza cărămizie, sideful, pietrele, algele.
Albastrul, pieile goale, norii.
În altă viață poate voi fi fost o femeie, poate scriitoare, lungindu-şi picioarele, cu pielea lor încinsă şi fină, pe un cearşaf alb pe o plajă, într-o zi nu prea caldă de iunie, cu nisipul frământat de valuri mari, zgomotoase. Scriind o scrisoare. Cu o viață plină, caldă, liberă.

Pentru ce

Pentru ce nopțile sunt încă răcoroase și pentru ce, pentru ce totul cade, decade în neștire?
Pălării suflate de vânt și oameni mințindu-se singuri pe străzi, înfășurați.

Picată

Am băut un pahar cu lapte și mi-e somn, foarte-foarte somn.
Un soi de epuizare.
Ai îmbătrânit, mi-aș zice, corpul tău mare s-a făcut și mai mare, umerii mari, brațele groase, coloana deformată tot mai mult, mai tare, burta umflata, mare, bărbia dublă, obrajii picați, cearcăne.
Aș vrea să închid ochii și să nu mai fiu nicăieri, ierburi verzi și ierburi amare, flori galbene și ceaiuri, ceaiuri, plouă peste tabla acoperișului și dânșii adorm, adorm, plecați pe valuri de cearșafuri și plapumi și cuverturi, pe perne șuvițe de păr și respirații calde, clădiri vechi înclinate unele spre altele, zidurile colorate și pietrele pavajului, te rog, haide să plecăm departe, în largul oceanelor, nu am văzut niciodată oceanul, mi-ar fi frica de el, te rog să mă crezi că atunci când merg cu tramvaiul nu văd mai nimic în jur afară de clădiri vechi, ruinate, mușchi și fire de iarbă sfărmând zidurile, coleoptere, rozătoare, aici noi rămânem singuri și sterpi, întinși pe pavaj când tramvaiul schimbă macazul, privind cum trec norii pe cer, ascultând roțile metalice, zidurile aproape se prăbușesc și înăuntru ei dorm, pe saltele cu arcuri, inimile bat asincronic și înăuntru au gheare, strângându-le, lama e lungă și sfâșie, pielea întinsă a unui picior moale, a pulpei, pășește cu atenție pe linie, vezi, încolo se văd luminile, o să ajungă în stație și o să plecăm încolo, nu știu unde, într-un loc în care, de nesomn, păsări dau spasmodic din aripi, ascultă-mă, există un leac, el e ascuns undeva între ziduri, împachetat într-o hărtie de ziar, pe o podea, în odaia cea mare, ia-ți o vacanță scurtă și du-te, undeva unde, unde, norii se reflectă în bălți și picioarele sunt goale și dormi, dormi mai departe, cu ochii întorși spre ruine.

Oboseală

Sprijinită de zid, cu ochii închişi şi gura deschisă.
Out here in the perimeter there are no stars.
Out here we is stoned
Immaculate.

Țarină

Închide ochii, o să visăm împreună oceane vaste de cuvinte, buze întredeschise și branhii mișcându-se ritmic, mici sfere umplute cu aer, plutind spre lumină.
Pe aici, pe această câmpie, pielea e udă de rouă și norii se plimbă.
Și mâine o să plouă.
Oameni lipiți de pământ, nări adulmecând aerul.

În râu

Soare în ferestre de dimineață. Am cafea și lapte și lucruri interminabile de făcut.

Am o imagine ce îmi persistă în minte, îmi cere s-o descriu. Sunt undeva, nu știu unde, cu picioarele goale într-un râu limpede și rapid, puțin adânc. Îmi ajunge apa poate până la glezne. Văd pietrele mari și rotunjite, fundul apei, le simt sub picioare. Apa e rece - dar nu foarte. Atât văd - picioarele mele goale, apa limpede curgând, pietrele mari, rotunjite de curgerea apei, câteva alge verzi crescând peste griul de bazalt al pietrelor.

Și plec iar, pentru câteva zile.

Unde

Rătăcitor, nimicitor, amețitor.
Rătăcitoare.
Spaimă.
Valuri, valuri și vârtejuri, osteneală, moliciune, rătăcire, rătăcire, nu știu unde.

Nopți

Nopți lungi de iunie, oameni, puțină răcoare şi miros de tei.

Două

Două vieți - una aici, una acolo.
Mâinile azvârlite încolo și încoace și piruete, piruete, vârful piciorului atingând aerul, repede, repede.
Omul ascuns nu vorbește, nu vorbește cu mine, e departe, spune-mi, spune-mi, pașii mei sunt mari și pavajul străzilor e cald sub tălpile mele și e în urmă totul, totul, pereții sunt cărămizii și înăuntru nu mai e nimeni, întinde piciorul, puțin înainte, gleznele, pulpele.
Ochii larg deschiși.
O plecăciune.
Întind mâinile libere. Și vârful piciorului e întins, mângâind pietrele.
Pe aici, pe aici oamenii sunt uriași și încremenesc uimiți în mijlocul străzii, pășesc apoi iute mai departe.
Ne rotim, ne rotim, înăuntru e pustiu și tot ce se risipește în jur e întunericul, străbătut din când în când de comete, paiete, fâșii de hârtie.
Piruete rapide.
Ascultă-ți corpul - liniște.
Două lumi aproape lipsite de atingeri.
Rostogolește-te pe podele, rostogolește-te - poftim, privește, atinge.
Mă dor tălpile.
Oasele, șoldurile.
Sari, sari de pe ziduri, cu mâinile întinse, tălpile goale, palmele întinse.
Două lumi, abia atingându-se, separate, închise, deschise.
Mai departe.
Departe, departe, cu vârfurile degetelor căutând pietrele calde ale pavajului.
Am plecat, plecat departe, în țările calde, cu singurătățile pline.

Înapoi

M-am întors - cu ce rost, nu știu.
Unele lucruri par să fie mai bine prin mine.
Am umblat singură și liberă prin lume, pentru o vreme, în sfârșit.
Și m-am intors.

Departe

Plec departe, pentru o vreme.