Vecini

- O ştii pe bătrâna de la 9? A murit.
- Ei, nu mă aşteaptam. Odihnească-se în pace.
- Da. Mai dă-mi o înghiţitură şi mie.
- Poftim.
- Mă simt atât de singur, ştii.
- Nu ştiu ce să îţi zic.
- Ţi-am spus într-o zi, "dacă mor eu întâi, ceea ce e foarte probabil, să mă îngropi discret, fără tam-tam, cortegiu funerar de zece metri, bocitoare". Tot tacâmul, ştii.
- Iar eşti morbid.
- Da, ce să-mi faci.
- Şi a venit multă lume la ea, zici?
- Nu am spus nimic. Nu ştiu. Iţi dai seama, zace acolo fără suflare, uscată şi rece.
- Hai să schimbăm subiectul.
- Cred că o să merg la priveghi.
- Gata, taci. Mai ia o înghiţitură de aici.
- Îmi place cum şedem noi aici.
- L-ai văut pe ăla ieri?
- Ăla care?
- Nebunul ăla de la patru, îşi târa bastonul pe trepte, i-a ieşit o pisică în cale, i-a servit o înjurătură printre dinţi. Îmi place de el, cu pantalonii lui în carouri şi privirea plină de mânie.
- L-am mai auzit mai devreme, trântind uşile prin casă, în timp ce coboram treptele. Sunt cam abrupte pentru gusturile mele, ştii.
- Mda, ştiu.
- Diseara unde mergem?
- Nu ştiu. M-a chemat femeia aia, nu ştiu dacă o mai ştii, una înaltă şi brunetă, cu ghebă. Femeie muncitoare, cum îmi place mie. Mi-o imaginez spălând podele, deşi habar nu am cu ce se ocupă. Are un aer intelectual totuşi, nu pare chiar proastă. Trebuie să o vezi şi tu odată, cum şade plictisită pe scaun, în tăcere, rumegă nu ştiu ce gânduri, din când în când îmi spune câte o frază goală de sens pentru mine. Pentru că eu nici nu sunt acolo de fapt, îmi văd de călătoriile mele imaginare. Înţeleg câte ceva şi o aprob însă, din când în când. Zâmbeşte nedumerită. Dar rămâne cu mine, mi se adresează cu "drag prieten". Bruneta deşelată, înfrântă.
- Mai bine n-o cunosc, eu ştiu.
- Încă una pe listă. Deunăzi m-am dus la gară, să văd trenurile, mă plictiseam. M-am aşezat pe o bancă pe peron. Mi-a atras atenţia un individ târând un gemantan foarte mare, plin cu etichete, un bătrân. S-a oprit la un moment dat, a început sa privească în zare. A trecut o femeie pe lângă el, zâmbea dar nu lui, zâmbea pentru sine, pentru cine ştie ce gând, ce amorez, dă-o încolo şi pe aia. Ei, şi ăsta s-a uitat la ea aşa, cu toată tinereţea lui pierdută, nu ai fi bănuit dar era înăuntrul lui un domn galant cu ceva succes, un personaj cu demnitate şi cu farmec. L-am văzut pentru o clipă pe dinăuntru dar nu pot să ţi-l descriu acum. M-am dus să îmi cumpăr un covrig apoi şi cam asta a fost tot. Tot felul de oameni se urcă în trenuri, mi se pare fabulos.
- Tot singur mă simt.
- Nu ştiu, zău, cu ce să te ajut. Stăm de vorbă aici, nu e de ajuns?
- E drept că e mai bine. Povesteşte-mi, atunci. Pe cine ai mai văzut?
- Am văzut un individ trist, stătea la coadă, cu o sacoşă în mână. Şi-a cumpărat o pâine si două sticle de bere, săpun şi nu ştiu mai ce. Un tip uscăţiv, cu pielea trasă peste vene, artere, muşchi lungi şi subţiri, oase proeminente. Puţin exoftalmic. Cu o şapcă pe cap. M-am dus la el, zic, "bună ziua", s-a uitat înapoi la mine buimac. "Nu vreţi să schimbăm două vorbe? E un bar aici pe colţ, servim nişte bere, nişte mici", aşa i-am spus şi speram să accepte, poate îl mai înveseleam. În schimb s-a uitat la mine ostil şi s-a grăbit să iasă din magazin. "Treaba dumitale, stimabile", m-am gândit. S-a dus plescăind din şlapi şi cu pantalonii de trening atârnând pe el. Am mai văzut apoi un cuplu interesant, o ţigancă slabă, de vreo 40 de ani, îmbătrânită înainte de vreme, plină de riduri, cu un semn din naştere pe faţă, cu concubinul ei beat - sigur era concubinul - şi vorbăreţ, voia nu ştiu ce de la un om de pe stradă, îl oprise şi îi vorbea cu entuziasm, i-o arăta pe ea, a zis că e nevastă-sa. Apoi am umblat singur pe străzi, m-am aşezat pe o canapea uitată de cineva în faţa porţii. Acolo nu s-a întâmplat nimic. A trecut un câine. M-am ridicat şi-am plecat şi am discutat cu o duduie imaginară după care m-am lăsat dus de gânduri prin alte părţi. Am poftă să umblu şi să umblu, o poftă mare şi nestăvilită, visul meu cel mare, neîmplinit, pierdut în mici drumuri pe străzi. Şi-apoi oamenii, oamenii semi-opaci, oamenii semi-transparenţi, sunt sătul de ei şi totuşi îi văd mereu. Întâlniri cu străini pe străzi, rămân părţi din ei în mine, eu trec nevăzut.
- Am citit ieri un articol stupid, o afacere sentimentală. Îţi spun, numai la astea îmi stă gândul. Sunt un idiot. Nici nu are rost să îţi povestesc. Un imbecil...
- Nu mai exagera şi tu acum. Lasă, stai aici, de vorbă cu mine. Poftim încă o inghiţitură.
- În curând o să îmi iau câmpii şi o să plec. Bani nu mai am oricum. O să îi las o scrisoare de adio vecinului de la patru. Şi ţie una, poate. "Vă rog să mă iertaţi pentru tot deranjul, ştiu că am paşii cam grei, mă auzeaţi tropăind de colo-colo la miezul nopţii, îmi pare rău, eram neliniştit. Acum plec în altă parte, un oraş micuţ de provincie, încep acolo o viaţă nouă. Vă urez şi vă doresc tot binele din lume." Fix aşa o să îi scriu. Ţie nu ştiu ce însă.
- Ei, lasă că îţi vine ţie o idee.
- Ce mai vezi?
- Nimic momentan.
- Mai aştept.
- E mult întuneric în mine.
- Spune-mi o poveste.
- Nu mai pot acum, poate mai târziu, poate mâine.
- Mă duc, atunci, poate la priveghi, la 9. 

Un pescar

De capătul pontonului se apropie o barcă. Mă îndrept într-acolo. Marea e liniştită, gri sub norii denşi, cu orizonturile şterse de ceaţă. Barca - o pată verzuie pe marea gri, plutind destul de repede. Silueta întunecată din barcă vâsleşte energic, mişcându-şi braţele, vâslele, lovind apa ritmic. Câte un val mic loveşte piciorul pontonului, îmi place zgomotul lui. În jurul bărcii zboară agitaţi câţiva pescăruşi.
Am ajuns la capăt.
A ajuns şi el. Poartă o salopetă albastră, nişte ciubote, o căciulă neagră. Are ochi albaştri şi e foarte ars de soare. O voce gravă. Palme mari, oase mari, noduroase, pielea galbenă pe degete, unghiile tăiate din carne. Înalt, masiv.
- Bună seara, îi spun.
- Bună seara, răspunde.
- Aţi prins ceva?
- Sigur.
- Cum e în larg?
- De ce mă întrebaţi?
- Sunt curioasă, atât.
- E rece. Bate vântul puternic şi e rece. Acum e ceaţă şi-i linişte. E bine. Sunt foarte singur. Arunc năvodul, îl văd cum se scufundă. Ştiţi culoarea apei, domnişoară? Ştiţi albastrul întunecat al largului? Privesc mereu în el. Şi când închid ochii văd doar năvodul, strâns în jurul peştilor. Uneori mă las pe spate şi privesc cerul, îmi place cerul azi, e nespus de frumos, apăsător, tulbure. Aţi văzut pescăruşii? Tot ce îşi doresc e să mănânce. Nu aşa suntem cu toţii? Eu însă arunc năvodul şi aştept, aştept să treacă orele, privesc în zare, privesc cerul, mă plictisesc apoi, privesc în apă, înăuntru. Ştiţi peştii, domnişoară? Iubesc zbaterea lor, arcuirile, solzii, mi-e milă când se sufocă şi totuşi. Zâmbesc şi sunt mulţumit, în sfârşit. Vâslesc, plec mai departe. Mă reazem, stau liniştit, aştept. Marea e darnică, până la urmă, să ţineţi minte.
- Bine, vă mulţumesc, spun eu - şi plec.
Nu privesc în urmă. Ştiu însă ce face, îl văd în mine mişcându-se. 

1938

De ceva vreme o oarece parte din mine trăieşte în anul 1938, într-un început de toamnă.



L-am primit în sufragerie.
Arăta puțin ridicol în costumul prea larg.
I-am strâns mâna la intrare, era slabă și totuși moale, pielea fină, caldă, uscată. I-am prins mâna cu ambele palme, am încercat să îl reasigur de toată prietenia.
- Îmi pare bine să te văd după atâta vreme, știi.
Mi-a zâmbit larg, deschis. S-a scuzat apoi pentru costumul prăfuit. L-am poftit să intre mai grabnic, să se așeze oriunde poftește. A ales un scaun dintr-un colț al camerei. Nu i-am spus nimic, mi-am tras și eu un scaun lângă al lui, am adus și o măsuță veche, din altă cameră. S-a oferit să mă ajute, l-am refuzat.
- Cu ce să te servesc? Cafea, vin, tărie? Sau apă, simplă? Nu mai țin minte ce bei de obicei.
- Mi-e indiferent, mi-a spus atunci, privindu-mă cu o umbră de tristețe.
Am umplut o carafă cu vin, am adus-o, am pus alături de ea paharele. A luat paharul lui, l-am umplut pe jumătate, l-a privit îndelung în timp ce îl ținea în mâna sprijinită pe picior, fără să spună nimic.
- De unde vii? l-am întrebat într-un târziu. 
- Am fost la moșie, spuse, și ridică într-un final paharul de vin. Bău din el, dintr-o dată, mai mult de jumătate.
- Ce mai face boierul?
- E ocupat toată ziua, umblă de colo-colo prin grădină, recită poezii. Se încuie în birou din când în când. Seara stă pe prispa conacului, fumează şi citeşte. Bea coniac şi îi tremură mâinile tot mai slabe.
- Să înțeleg că v-ați certat iar?
- Nu, am refuzat să îi fac pe plac.
- Spune-mi, te rog, ce mai e nou. A trecut atât de mult timp...
- A trecut. Nu știu, mai nimic. Țăranii robotind, ca de obicei. Sunt atât de mulți și acum, lucrând pământurile  moşiei. Salută politicos când treci pe lângă ei pe câmpuri, îşi scot căciula, femeile vorbesc fără să-şi ridice privirea, "ziua bună, boierule". Sunt aspri şi zdraveni şi totuşi par atât de fragili şi de lipsiţi de apărare, cu straiele lor sărmane de zi cu zi, încovoiaţi sub soarele puternic, albul cămăşilor strălucind...Nu ştiu cum să îi descriu mai bine. Am colindat toate câmpurile. M-am întors mereu la conac. Ai spune că, dincolo de automobilul din curte şi de alte câteva obiecte, nimic nu s-a schimbat, pluteşte în aer un miros vechi de secole, luminile şi umbrele sunt aceleaşi, aceleaşi sunetele paşilor pe podele, prin curte, aceiaşi oamenii, aceleaşi gesturile, acelaşi cursul zilelor.
- La fel, mereu la fel.
- Da, aşa e.
- Pe ea ai văzut-o?
- Da, a sosit la mijlocul lui iulie.
- Şi cum a fost?
- O aşteptare nesfârşită. M-a lăsat să stau pe lângă ea. Mi-o amintesc cel mai clar cum stătea lungită în hamac, legânându-se, întoarsă spre mine, cu bărbia sprijinită pe mâna cu care se ţinea de marginea hamacului, privindu-mă în timp ce îi vorbeam. Nu mi-a spus nimic de fapt, ştii, mi-a povestit câte ceva din când în când. O joacă, atât. Eu bănuitor, chinuit, ea zâmbind.
- Şi nu...nu s-a întâmplat nimic?
- Nimic. Stătea uneori atât de aproape de mine...Nu am îndrăznit, ştii. În fiecare zi. Nimic. Obsedant. Au trecut zilele pe nesimţite, eu biet animal umblând pe câmpuri, rătăcit, tânjind. M-a ars soarele, mi-am întărit tot trupul tot umblând şi umblând, mi-am umplut mintea cu toate peisajele moşiei, cu ţăranii...Am obosit până la urmă.
Îşi acoperi jumătate din faţă cu palma. Mă privi puţin cu ochiul descoperit, îl închise apoi. Nu am ştiut ce să îi spun.
- Pe aici ce s-a mai întâmplat? spuse după câteva minute de tăcere. Boierul nu cumpără ziare, nu ascultă radioul. Nu mai ştiu nimic. Am coborât din tren şi m-am tot uitat în jur prin gară şi apoi, pe străzi, căutând să îmi dau seama ce e nou, ce e nou în oameni, cum s-a schimbat oraşul. Şi apoi, de câteva zile...dar spune-mi tu, mai bine.
- Suntem tensionaţi cu toţii. Ne cutremurăm din te miri ce. Citesc zilnic ziarele şi mă fascinează cazurile tot mai numeroase de sinucideri. Gazetarii se străduiesc să ofere descrieri cât mai plastice, cum au făcut-o, de ce, în ce circumstanţe. Când umblu prin oraş simt un şuvoi negru curgând prin noi toţi, umflat, tot mai umflat, aşteptând să se reverse. Dame cochete, domni cu pălării şi baston, tineri cu ochi şi trupuri arzând, muncitori jerpeliţi, toţi sunt la fel.  Noaptea oraşul petrece sălbatic, se descătuşează energiile. Îi vezi către zori desfiguraţi, obosiţi, tărându-şi trupurile, epuizate. Par mai liniştiţi, apoi totul o ia de la început. Polemicile sunt tot mai aprinse. Grupurile tot mai strânse. Îi vezi uneori stând şi discutând, sunt fascinaţi, au descoperit Omul, fiinţa mesianică. Dogoresc şi duhnesc, plini de emoţie. Mă înspăimânt.
- Şi eu.
Bău şi restul de vin, dintr-o dată.
- Aş vrea să plecăm, ştii, aş vrea să plecăm dar nu ştiu unde. O să ne ajungă inevitabil şi pe noi.
- Ştiu.
Se ridică brusc.
- Trebuie să plec.
- Îmi pare rău.
- O să revin.
- Bine, te mai aştept. Ştii, poate ar trebui să îi scrii măcar, să îi spui.
- Inutil. Aş vrea să plec, nu mai pot zăbovi. O să încerc să nu...Dar nu, nu ştiu ce o să fac.
Nu termină însă propoziţia. Nu am înţeles, nu am mai întrebat însă.
I-am strâns iarăşi mâna. A ieşit grăbit, i-am ascultat paşii pe scări. L-am privit plecând pe fereastră. Îi cunosc atât de bine mersul, ritmul paşilor. Uneori îmi dau seama cum se simte doar privindu-l mergând.
Păcat.

Departe

Șed într-un fotoliu de piele. Bat cu degetele iritată în marginea lui. Nu știu cine sunt, privesc speriată într-o oglindă, pe perete, în față. O oglindă ovală si mare, cu rama din lemn. Nu-mi dau seama cu cine semăn. Îmi frec fruntea, sprâncenele. În urmă îmi rămâne pielea roșie.
"- Domnule, i-am spus, mă simt amețită."
M-a adus aici. Pe drum nu am vorbit nimic, m-am prăbușit pe bancheta mașinii lui, am zăcut. Nu știu unde sunt.
Îmi amintesc începutul zilei. M-am spălat pe față, m-am privit în oglindă. Mi-am supt puțin obrajii, să văd cum mi-ar șade. Mi-am tras pielea obrajilor în jos, dezgolindu-mi orbitele. Mă dor atât de tare ochii uneori, strâng atunci tare din sprâncene, strâg pleoapele, îmi crispez toți mușchii. Mă ascund undeva unde e întuneric.
Mi-am făcut apoi cafeaua. Ibricul era roșu și nu prea mare, caimacul a ieșit întocmai cum trebuie de mult și de mare.
Ce-am mai făcut? Am deschis geamul, am privit crengile, sunt aproape goale. Câțiva stropi de apă rămași ici și colo, aerul rece. Pe stradă trecătorii, grăbiți. Un copil mergând încet, pierdut, stingher, aruncându-și parcă picioarele unul în fața celuilalt.
Nu mai știu. O conversație.
"- De unde ești? am întrebat.
Mă privi atunci putin ciudat.
- Nu mă cunoști? Curios.
- Nu am nici cea mai vagă idee cine sunteți."
Eram pe peron, el avea o valiză mare, maro, și un ziar așezat pe genunchi. Stătea jos pe o bancă.
"- Domnișoară, să nu vă supărați pe mine dar arătați cam ofilită.
- Nu prea dorm, știți.
- Am înțeles.
- Pot să vă ofer ceva?
- Un sfat?
- Pentru ce?
- Aș vrea să plec de aici diseară. Încotro m-ați sfătui să o apuc?
- E o întrebare dificilă. Să vedem.
- Să vedem.
- Ați putea lua rapidul de seară spre mare.
- Spre mare?
- Spre mare.
- Bine, vă mulțumesc."
M-am ridicat atunci și am plecat.
Apoi am mers, am mers și am privit casele, m-am întrebat care din ele or fi de toleranță. "Ce denumire ciudată", mi-am zis.
Am pornit-o pe jos spre centru, pe bulevardul cel mare. Dintr-o curte se auzea o muzică ciudată. M-am oprit in fața porții și am stat să o ascult, m-am tot gândit și gândit și-apoi am intrat înăuntru, în curte. O familie întreagă ședea în jurul unei mese la umbră, bărbatul gras, cu o burtă mare, ieșind de sub maieu, și aproape chel. Femeia lui slăbănoagă și brunetă, cu colțurile tuturor oaselor ieșindu-i prin pielea foarte bronzată. Doi copii rotunjori, cu pielea întunecată, o fată și un băiat, șezând lângă bărbat. Pe-un colț al mesei mari, patefonul. S-au uitat la mine cu ochii mari, mirați. S-au uitat așa vreun minut, am rămas împietrită. Mi-am cerut scuze și m-am retras închizând poarta zgomotos. Am pășit mai departe.
Mi-era foarte somn. M-am oprit pe marginea drumului, la umbra unui copac. Mi-am adus genunchii la piept, m-am ghemuit, am început să fredonez încetișor un cântec în timp ce priveam spre capătul străzii. Am început să aștept. Mi s-a făcut foarte cald, era toiul amiezii și strada pustie.
"- Strada Pacienței, ați zis?
- Nu, a Sapienței."
Străzile din literatură.
Sunt pe strada Mântuleasa acum, vechea mea prietenă.
"- Domnișoară, vă este rău? Cum vă simțiți?
- Ce știi dumneata? Du-te de aici."
M-am uitat la el cu furie și a plecat.
Mă prăbușisem pe trotuar.
Visele, visele cu ochii deschiși, privirea goală, întoarsă spre sine. Gura întredeschisă, respirația aproape tăiată. Apoi amețeala, căderea.
"- Aveți idee unde sunteți?
- Nu, dumneavoastră?
- Adevărul e că nici eu.
- V-am întrerupt?
- Nu făceam nimic important, știți.
- Mi s-a părut totuși."
M-am ridicat și am plecat.
Am decis să mănânc ceva de prânz. Am cumpărat ceva de la un vânzător ambulant.
Apoi nu mai ține minte mai nimic. Individul, mașina.
Sunt aici, mă privesc în oglindă. Nu mai știu cum să mă întorc acasă. Nu știu pe cine aștept. Mă ridic clătinându-mă, merg spre o ușă, o deschid, ies, o trântesc.
Afară e aproape întuneric, sunt amețită, confuză, mă clatin.
"- Cine ești? îl întreb pe băiețelul care-și aruncă picioarele aproape.
- Sunt vecinul dumneavoastră, nu mă mai știți?
- Îmi pare rău, cred că nu.
- E ciudat, să știți.
- Imi imaginez.
- Vă rog să o păstrați."
Și-mi întinde o piatră. O păstrez.
Nimic nu are sens, o să iau primul tramvai, o să plec, o să adorm în timp ce privesc pe fereastră.
"- Cu bine, i-am spus.
- Cu bine.
- Când te intorci?
- Nu știu.
- Bine.
- Cândva o să plec și eu."
Departe, foarte departe în mine. 

212 zile

Cine mai sunt în seara asta?

Sunt o femeie de 30 și ceva de ani, îmi văd picioarele, dresurile, fusta plisată, pantofii cu toc, o haină cu guler de blană. Mă uit în jos, mă uit la trotuar, îmi privesc vârfurile pantofilor, picioarele mi se împleticesc puțin, e probabil de la oboseală sau de la paharul de vin pe care l-am băut la masă, puțin mai devreme.
Mă simt foarte superficială, în casa mea plină de reviste de modă, parfumuri, bijuterii și nenumărate haine aruncate pe scaune, pe podea, peste tot. Nu e niciodată ordine - și nici că îmi pasă. Aștept să ajung acasă, să ascult un disc oarecare, să îmi îmbrac halatul din mătase, să mă așez pe un scaun în bucătărie, să îmi sprijin capul într-o palmă, să stau și să privesc în gol preț de vreo jumătate de oră, depănând amintiri, revăzând.  O să beau încet trei pahare cu apă.
Trec mașini pe lângă mine și știu că în tot orașul nu se mai aude niciun claxon, am citit ieri într-un ziar că au fost interzise. Pe o alee număr platanii, sunt mulți și bătrâni pe partea asta de drum. Mai trece, din când în când, câte un om pe lângă mine. Puțin îmi pasă acum, încerc să îmi amintesc versurile unui cântec auzit într-o seară într-o cârciumă. Am fost mulți atunci, am stat de vorbă până în zori, mi-au făcut ochi dulci doi chelneri și încă trei bărbați tineri și beți. Pe doi îi mai cunoscusem cândva, într-o noapte, nu îmi amintesc însă când.
Nu sunt o femeie frumoasă, nu reușesc să înțeleg ce văd cu toții la mine. Am părul brunet și rar și e tuns scurt, fața rotundă, sprâncene foarte subțiri, ochi căprui banali, mari și migdalați, nasul cam coroiat, o gură mică și roșie, pielea albă, câțiva pistrui. Încerc să mă văd frumoasă în oglindă - dar nu reușesc. Ce-i drept, zâmbesc foarte mult. Zâmbesc forțat și cam fals, încerc să mă văd prin ochii lor. Cum aș putea să nu zâmbesc? Îi văd beți și avizi de plăcere, îmi par ridicol de simpli, plați, lipsiți de adâncime, cu trupuri grele, de plumb. Nu reușesc să mai văd nimic dincolo de pielea și de carnea lor. Simpatici totuși. Le zâmbesc. Nu îmi place realmente niciunul, plec întotdeauna singură spre casă, îmi adâncesc mâinile în buzunare, merg liniștită, pierdută printre gânduri ușoare.
Îmi place să observ trăsăturile oamenilor. Domnul gras cu pantaloni cu bretele, sprâncenele subțiri, câteva fire, nasul borcănat, ochelari dincolo de care i se văd ochii micuți, o gură cu buze pline, expresie amară - oare unde l-am văzut? Am văzut într-una din seri un cuplu simpatic, ea creață și brunetă, cu un zâmbet larg și cald, ochii mari și cam bulbucați, fața ovală, bărbia ascuțită. Vorbea foarte mult, râdea. El ascultând-o, slab, șaten, puțin cam șters, o mustăcioară, dinți mari și galbeni, de fumător, ochi frumoși însă, o privire blândă, umedă, strălucitoare din când în când.
Îmi place să fiu prezentă în încăpere și-atât.
Trec pe lângă niște curți cu garduri destul de joase, privesc puțin prin ferestre, zăresc bucăți de sobe, candelabre, pereți, șifoniere, uneori biblioteci. Într-o casă o femeie plimbându-se de colo-colo prin cameră.
Aștept ziua de mâine, aștept să mă întorc la hârtiile mele, la rutina funcționărească. Să mă pierd printre dosarele ticsite pe masă, să completez încet formulare, să scriu tacticos cifre cu mintea goală, să îmi sorb încet cafeaua, să ies pe balcon să fumez.
După-amiază o să plec din nou spre casă, la fel ca și azi, poate o să întâlnesc vreun prieten, o să imi spună "Nina, dragă, haide să ieșim în seara asta în oraș". Și o să accept.
Adie puțin vântul, s-a făcut mai răcoare. Îmi amintesc vremurile când eram măritată, mi-l amintesc pe el nervos și nevoiaș, eu incapabilă să îi ofer ceva, vreo parte din mine. Privindu-l dintr-un colț, adâncită în mine. Scoțându-l din minți. Absențele lui și nopțile mele petrecute pe pervaz, fumând, așteptând să îi văd silueta apărând, să-l recuosc după mers. Apoi tăceri reci vreme de mai multe zile. Cred că el e mai bine acum.
Am grăbit pasul.
Am ajuns în fața casei. Am primit în cutia poștala ziarul de azi. Intru și mă dezbrac, îmi pun halatul, aprind o lampă în bucătărie, are un abajur cărămiziu, o lumină slabă si odihnitoare. Mi-am umplut primul pahar cu apă, mi-am ocupat locul pe scaun. În seara asta citesc și ziarul.

A dormit 212 zile

Sofia, 24 (Radio Central). - Un funcționar poștal din Târnova, care s'a culcat în noaptea de 2 decembrie 1937, a dormit de atunci 212 zile, deșteptându-se abea acum câteva zile. În tot timpul acestui somn avea, cam de două ori pe zi, momente în care era pe jumătate treaz, fapt pe care cei din jurul lui l-au speculat ca să-l hrănească. 

Când s'a trezit definitiv, nu știa deloc că a dormit 212 zile și s'a îmbrăcat ca să se ducă la serviciu.

Domnișoară

Azi aș scrie o poveste, una scurtă, nu știu de care. Farmecul e că habar nu am despre ce e, ce conține. Habar nu am cum începe. Să fie.

Sunt într-un bar și beau whisky.
- Încă unul, îi spun barmanului.
Se uită tăcut la mine și-mi întinde paharul.
Îl torn rapid pe gât, mă strâmb și plătesc.
- Pe curând, asta e tot ce pot spune.
Pornesc atunci pe străzi, cerul e gri si plouă mărunt, îmi privesc reflexia în vitrine, sunt înalt și lung și port un trenci, port pălărie. Sunt un om tânăr, înalt dar adus de spate, beat și trist, îmi vâr mâinile în buzunare, caut țigările, caut chibriturile.
Nu mai știu unde sunt.
Sunt în Piață Unirii, traversez podul peste Dâmbovița și număr pescărușii, mă hotărasc, nici azi nu mă sinucid, dacă aș avea o pâine aș putea hrăni pescărușii, i-am hrănit într-o iarnă, le aruncam pâinea și o prindeau, se năpusteau și o prindeau în cioc.
Mă atinge cineva ușor pe umăr. Este cunoscutul meu, Dumitriu X. Nu am nicio poftă să vorbesc cu el, știu că e din soiul care pălăvrăgește, tare aș vrea să plec. Îi zâmbesc afabil totuși, mă și mir.
- Ai văzut azi caii?
- Nu, nu știu despre ce vorbești.
- Ei, erau unii, puțin mai departe, îi mâna cineva prin mijlocul orașului, îți dai seama? Ceva foarte curios.
- La ce oră?
- Ora prânzului parcă, nu mai știu. Dumneata ce mai faci?
- Uite, ca de obicei la ora asta, mă plimb.
- Miroși puțin a băutură, îmi spune atunci. Și zâmbește cu înțeles.
Decid să plec atunci.
- La revedere, stimabile.
- Atât de curând? spune el, în timp ce eu deja grăbesc pașii.
Sigur, miros a băutură, ce știe el. Merg mai departe, mă feresc de trecători cu greu pe trecerea de pietoni. Observ tot felul de femei. Unele prea fardate, unele grase, unele cu mersul legănat, altele pierdute, unele melancolice, unele cu picioarele subțiri, osoase, sub ciorapii de mătase. M-aș opri, aș opri una și-aș apuca-o de mână, îi și văd ochii îngroziți. I-aș zice "domnișoaro, ești foarte parfumată azi!" apoi i-aș da drumul și aș pleca foarte grăbit, nu are decât să mă uite apoi, dacă mai poate. Zâmbesc, îmi simt mațele goale sub toate rândurile de haine.
Știu că sunt foarte slab, o văd, o văd în ochii lor, tuturor femeilor. Dar nu mai contează, îmi văd mușchii întinși și subțiri, pielea goală și albă în oglindă, sunt cald și respir. Ce știu ele, e de-ajuns și atât. Și-apoi sunt eu, eu înăuntru. Iar am fantezii. "Domnișoară, ce te uiți așa la mine, vezi cumva ceva înauntru, vrei să mă despoi?". Îmi vine să râd. Dar mă văd oamenii în jur și las privirea în pământ.  Zâmbesc totuși pe sub mustăți.
Mi s-au cam udat hainele și nu îmi mai rezistă mult pantofii. Am obosit. Port conversații imaginare. Cu duduia de la magazin.
"- Duduie, cât e kilogramul de mere?
- 15 lei.
- De ce or fi așa de scumpe? îi spun în timp ce mă uit la ochii ei foarte rotunzi, încercând să nu-mi cobor privirile.
- Nu știu, chiar nu știu."
Visez lucruri necurate cu duduia de la magazin. Mă simt singur și infect. Am ajuns în fața blocului. Îmi văd în geamul ușii obrajii supți, ochii adânciți în orbite, firele de păr populându-mi obrajii. Îmi duc mâna prin păr și peste obraji, zâmbesc batjocoritor. Salut portarul.
Scările sunt multe, în spirală, miroase blocul a locuințe de babe, le văd în cămășile lor de noapte și în halate, cu părul pe bigudiuri, șezând pe canapele, privind în gol, moțăind. Cu pielea zbârcită, mirosind a naftalină din cauza tuturor pernelor brodate cu care sunt împresurate. Lasă în urmă miros de vechi și de om bătrân, ceva indescriptibil, invadând casa scării.
Am ajuns la ușa propriei garsoniere. Sunt obosit, abia mă mai mișc după șase etaje. Mi-e frică de lift.
La mine în casă întotdeauna e penumbră, las jaluzelele grele perpetuu în jos, las uneori placuțele întredeschise, mă bucur de jocul de lumini, linii, umbre. Am un fotoliu într-un colț. E aproape de pat, aproape de fereastră. Acolo șed. Sigur că mă simt singur aici.
"- Dumneavoastră cum v-ați simți, domnișoară?
- Foarte bine, spune ea, foarte bine. Aș adormi aici, e răcoare.
- Sigur, așa spuneți toate, apoi vă ridicați și plecați."
Domnișoara mă privește galeș.
"- Dumneavoastră, spune ea, sunteți aproape mort.
- Știu, e un lucru cert."
Dar mă opresc din mărturisire înainte să înceapă efuziunile sentimentale. Văd, văd cu ochii minții tot felul de scene, mașinile trecând pe stradă jos, o femeie cu un plod, niște copaci, apoi o clădire înaltă, un turn, mă întreb ce e acolo, de ce îl văd. Am obosit.
"- Dumneavoastră, domnișoară, aveți o piele extraordinară, ceva ce nu am mai atins, vă rog să acceptați acest avans pentru plăcerea indubitabilă pe care urmează să o simt!" 
Mai apuc să văd doar perdeaua, contrastând oarecum cu odaia tot mai gri, apoi o față de masă, un scaun, câteva haine aruncate pe el. Văd candelabrul și inchid ochii. Las capul pe spate, amețit.
"- Domnișoară, vă spun sincer, nu mai sunt treaz."
Îmi simt corpul greu, viu și plin.

Colecții

Iar am poftă să scriu și nu știu despre ce. Aștept puțină inspirație.
Poate despre cum îmi place să îmi pierd vremea pe pinterest, am acolo colecții peste colecții, din când în când simt nevoia să intru acolo și să adun file pentru dicționarul meu vizual - ce mi-ar plăcea să port, în ce soi de spațiu mi-ar plăcea să locuiesc, ce soi de păpuși, jucării, textile, împletituri și chestii croșetate, ilustrații și fotografii îmi plac, ce-aș coase, cum aș grădinări, ce soi de lucruri mă definesc, în genere. Mă simt bine printre colecțiile mele, îmi dau senzația că știu cine sunt și ce vreau, măcar din câteva puncte de vedere.

Poate că oamenii sunt doar colecții de colecții, așezate în sertare ordonate frumos sau mai mult răvășite, în interiorul unor ființe altfel balansându-se pe o mare de incertitudini. Și plutim fiecare într-o supă primordială, un haos lichid și întunecat, agățându-ne de colecții, încercând să nu le pierdem, încercând să nu ne pierdem.

- Ce faci tu? zise.
- Fac colecții, numeroase colecții, mă întreb cine mai sunt, o să merg și la o ghicitoare.
- Unde le pui?
- Nu știu, am aici o cutie mare, încerc să le ordonez, încerc să le fac să intre toate.
- Ești singur?
- Sigur, cum să nu, așa sunt mereu.
- Foarte bine, așa credeam și eu.
- Măcar am timp de colecții.
- Desigur, este esențial.
- Am uitat ceva, dar nu mai știu ce.
- În fine, o să treacă.

Începutul zilei

M-am trezit mult mai devreme azi, la 7 și jumătate, deși as'noapte nu m-a lăsat să dorm o oarece insomnie. La ora asta mi-am băut deja de ceva vreme cafeaua și încerc să îmi dau seama de ce-ar trebui să mă apuc mai întâi, stau în fotoliu și-mi vine doar să scriu. Nu știu.
Ascult muzică între timp. Am dat peste cântecul ăsta. Îmi amintește de copilărie, eram foarte mică pe vremea când a apărut, mi-a plăcut foarte mult pe atunci și la fel de mult îmi place și acum. Are ceva, un ceva ce mi-a plăcut dintotdeauna, inclusiv în versuri.
Îmi amintește și de diminețile în care mă trezeam devreme ca să plec la școală, de bucătărie, de scaunul pe care mă așezam aproape întotdeauna înfrigurată, întotdeauna mi-e frig când mă trezesc foarte devreme, încercam să îmi încălzesc mâinile și picioarele atunci, îmi beam apoi ceaiul, mâncam o felie sau două de pâine cu ceva. Îmi amintesc lumina becului, niște reflexii în geamul din bucătărie, aragazul. Plecam spre școala cu ochii încă umflați și uscați de somn, îmi amintesc aleile și ghiozdanul pe spate, semi-întunericul, aerul. Mi se întâmplă adesea atunci când mă întorc în Suceava în vreun sezon oarecare să recunosc mirosul aerului - iată aerul unei zile de vară din liceu, al unei zile de toamnă, mirosul pădurii, mirosul unei zile de iarnă, al ploii, căldurii, zilelor de școală...mirosul unei zile oarecare din trecut, incredibil de familiar, conștientizat brusc. Nu știu cum aș putea să descriu mai bine cum e.
Mi-aș mai bea încă o dată cafeaua, ca să mă mai pot bucura încă o dată de începutul zilei.

Mai nimic

E târziu și trebuie să mă culc dar mi-e dor să scriu ceva și habar nu am ce.
Măcar câteva rânduri.

Vine toamna și-mi plac ploile, îmi place răcoarea, îmi place să mă ascund sub pături și haine.
Îmi place aerul răcoros și umed, îmi plac zilele noroase, îmi plac și cele pline de lumină, lumina de toamnă printre frunze, nemaipomenit de frumoasă, apoi frunzele toate.
Aș vrea sa am rochii și fuste de toamnă, nu prea am, nu prea găsesc ceva ce să-mi placă.
Mi-aș dori o ceașcă de ceai din porțelan, una din cele rotunjoare cu gura largă, să beau din ea ceai de tei, parfumat și tare, câte un ceainic plin, așteptând să visez.
Mi-ar plăcea să scriu scrisori cu stiloul, încet, pe hârtie, în zile liniștite, să mă ridic din când în când să mă uit pe fereastră, să mă bucur de lumină si de aer.
Mi-ar plăcea să am energie și liniște cât să pot să fiu harnică, realmente harnică. 
Nu mai știu.
Atât. 

Un loc

Aș vrea să găsesc un loc, un loc pe aici pe planetă sau poate pe Lună sau undeva în mine, un loc de odihnă și de liniște, un loc în care să nu se mai miște nimic în mine. Un loc în care să mă retrag din când în când.
Moarte subită a tuturor gândurilor, peisaj postapocaliptic al emoțiilor, Hiroshima și Nagasaki. Lumină orbitoare măturând totul în cale, ființe carbonizate, zăcând pe pământ.
Să fie poate întuneric, să fie liniște sigur.
Îmi amintesc de-acum multă vreme, aveam un asemenea loc. Nu mai țin minte de când și de unde știam cum e să plutești cu barca pe o apă. Știu că mă fascina senzația. Mi-am construit un loc în minte, îmi imaginam că sunt într-o barcă în mijlocul unei ape, în larg, e mai curând întuneric, nu se aude mai nimic, doar apa puțin, valuri mici lovindu-se ușor de barcă. Și plutesc, plutesc în barcă, puțin legănată. Mă concentram asupra senzației, reușeam să mă liniștesc. Renunțam la toate, la tot, era bine la mine în barcă.
Acum nu mai am un asemenea loc.

Un ceasornicar

Nu aș fi scris nimic aici. Și-apoi am ascultat un cântec și mi s-a năzărit un ceasornicar. O imagine simplă deocamdată, atât.
Să vedem ce iese.
Ceasornicarul stă la o masă într-o odaie foarte mică. Are masa plină de mecanisme de ceas și de unelte fine. Poartă pantaloni cu bretele și o cămașă în carouri, are față rotundă, ochii puțin cam bulbucați și sprâncene stufoase, o mustață roșcată cu fire cărunte. În fiecare zi din an șade în odaia lui plină de ceasuri. Trecătorii îl privesc prin vitrină.
Ceasornicarul repară ceasuri și trec orele, anotimpurile. Pe lângă el trece timpul, încet, încet, pe nesimțite. Zilele lui sunt lungi, nesfârșite, ridică rareori ochii din adâncul mecanismelor - roți și rotițe și rubine și arcuri și cadrane de sticlă. Ceasornicarul e singur în centrul universului, în jurul lui se rotesc toate corpurile celeste, se rotesc ritmic, dansează în ecuații, măsoară secundele.
Uneori, rareori, ridică ochii. Își sprijină capul în palmă, zâmbește puțin, spre marea mirare a trecătorilor. Privește în stradă printre literele vitrinei mici. Se-ntâmplă adesea ca tocmai atunci să deschidă cineva ușa atelierului, să intre din stradă înăuntru, închizându-și poate umbrela, netezindu-și puțin paltonul, potrivindu-și puțin pălăria, privind cu uimire în jur, mulțimea de ceasuri și ceasornicarul tot mai bătrân. Îi oferă un ceas bătrânului. Cuvintele schimbate sunt foarte puține, tot mai puține, odată cu trecerea timpului.
Ceasornicarul rămâne apoi iarăși singur.
Trece timpul.

O ceașcă de ceai

Unde mi-e mintea, unde mi-e mintea?
Nu mai am minte pentru știință, nu mai am minte decât pentru emoții și frumos. Și oameni și imagini și poezie și cuvinte.
Aștept. Aștept să vină toamna, aștept să visez.
Sunt într-un bar cu pian. Nu beau nimic alcoolic, doar niște ceai. Mă fascinează mâinile pianistului. M-aș duce să îl întreb cum își petrece nopțile, dacă visează clapele, dacă simte în somn textura lor, clapele reci și fine.
Nu știu ce e în sufletul meu, un pian sau un violoncel, un instrument cu sunete fine, delicate, suave, ceva mai înalte sau corzile violoncelului sunând adânc și grav, vibrant și puternic.
Țin în mână o ceașcă de ceai, afară e întuneric, văd luminile prin vitrină, privesc în ceașcă, în ea e poate viitorul, viitorul cald, reconfortant. Nu văd nimic și mă întristez.
Ascult muzică și beau ceai, aș scrie dar nu reușesc, privesc paginile goale, paginile pline, le cântăresc.
Sunt pe o bancă în parc, lumina e slabă și nu știu ce e, poate sunt zorile sau poate e sfârșitul zilei, privesc spre un lac. Urmează să mă ridic și să plec, cu geanta atârnându-mi greu pe umăr, plină cu cărți și manuscrise.
Urmează să plec spre un roman interbelic, un roman cu intelectuali petrecându-și chinuiți de gânduri zilele, pierzând prin baruri nopțile, iubind femei cu rochii largi cu paiete și pene și părul tuns scurt, un roman cu un bărbat slăbănog, cu ochi mari ascunși după niște ochelari rotunzi, șezând la birou și studiind partiturile pentru pian, pășind în salon unde îl așteptă câțiva prieteni, cântând apoi noaptea într-un bar.
Pianistul nu se plânge de singurătate însă sigur o simte, se vede în felul în care pășește, în felul în care îi privește pe cei pe lângă care trece. Din când în când privește mai atent câte o femeie, caută în ea ceva, nu știe nici el ce, o conexiune, o privire blândă, promisiunea unei atingeri. Intră pe ușă cu umerii și capul plecate, își lasă paltonul și pălăria în cuier, pășește încet către bar. Comandă un pahar de tărie, îl duce spre pian. Soarbe încet din el între piese. Cântă cu ochii închiși, nu mai privește partiturile. I se vede pe față, din când în când, o frântură de emoție - sprâncenele strânse, tremurul pleoapelor, o grimasă a buzelor, obrajii supți, mușcați. Uneori își leagănă corpul în ritmul muzicii.
Mi s-a răcit ceaiul în timp ce-l privesc, plătesc, mă ridic și plec.
Strada e goală, pustie, mi-aud pașii pe pavaj, privesc ferestrele cu lumini aprinse și încerc să-mi imaginez viața celor din odăile pe care le întrezăresc.

Fugară

Mi-am amintit ieri, umblând pe munte, de niște vechi vise, vechi dorințe de-ale mele.
Când eram mică și eram foarte supărată și plângeam în vreun colț se întâmpla să îmi doresc să fug de acasă, se întâmpla destul de des în asemenea momente de fapt, îmi făceam atunci planuri - îmi imginam unde o să mă duc, îmi făceam calcule, mă gândeam cum aș putea să fac să supraviețuiesc. Nu mergeam prea departe cu gândurile de cele mai multe ori, mă vedeam mai ales prin oraș, îmi imaginam uneori, îmi amintesc acum, cum o să reușesc să îmi cumpăr pâine și poate niște salam, nu știu de ce.
Soluția mea preferată, totuși, era una inspirată dintr-un desen animat, un serial cu o fetiță ce-și căuta parcă tatăl și umbla singură prin lume. Din câte imi amintesc, la un moment dat, fetița găsește un adăpost undeva în pădure, se stabilește acolo. Ce m-a fascinat și mi-a stârnit mult imaginația e faptul că, acolo în pădure, ea are un cuptor, are o plită și își face singură focul și face singură dulceață și poate și alte lucruri, nu mai știu ce - că se descurcă singură, pe cont propriu, e esențialul. Aș fi fugit și eu în pădure.
Mă atrage și fascinează și acum același soi de trai, același soi de evadare, aceeași manieră de a supraviețui atunci când vrei să fugi de acasă, să fugi în și din lume.
Aș fi foarte fericită în casa mea mică, într-o poiană, lângă pădure. Aș avea un cuptor, aș avea câteva oale, câteva strachini, câteva ulcele, câteva linguri, furculițe, un cuțit foarte mare și unul mai mic, aș avea și câteva borcane. O masă, un scaun, câteva rafturi, un pat, o cămară. Două ferestre, una spre sud și una spre est. Aș strânge ierburi, mai ales cimbrișor și sunătoare, crenguțe de afin, trei frați pătați, apoi muguri de brad, apoi cine mai știe, aș cunoaște atunci toate ierburile, le-aș culege la timpul lor, aș ști când înfloresc, aș ști când sunt tocmai bune. Aș pregăti necunoscute leacuri cu ele, aș folosi și ceară, aș folosi rășină, aș folosi seu de oaie, aș folosi alcool, aș folosi rouă și apă de ploaie. Aș culege afine și zmeură și merișoare. Aș face dulceață si gemuri, le-aș usca la soare. Aș strânge ciuperci - hribi, opintici, râșcovi și gălbiori, altele. Aș cumpăra, din când în când, rareori, de la ciobani sau coborând o zi până-n sat, brânză, mălai, cartofi, alte câteva legume, sare.
Aș tăia lemne în fiecare seară. Aș face focul, m-aș încălzi înfășurată în pătură pe un scaun mic, lângă sobă, mirosind fumul, cenușa, păzind văpaia. Aș bea apă și afinată și ceaiuri. Aș dormi pe un pat tare de scânduri, pe-o saltea din paie. Mi-ar mirosi casa a fum, a cetină și-a rășină, a lemn și pământ, uneori a umezeală. Mi s-ar aspri pielea și mai tare, s-ar strânge în riduri, s-ar crăpa de la umezeală și vânt, s-ar colora, s-ar înnegri de la soare. Părul mi s-ar deschide la culoare, aș umbla cu el strâns, aș purta căciuli călduroase, împletite în seri și nopți lungi. Și pantaloni ieftini de trening, vârâți în ciubote de cauciuc, bluze lălâi, pulovere verzi și pulovere cu dungi late multicolore, veste de fâș, maieuri albe și izmene și chiloți, toate foarte largi și foarte confortabile.
Aș mânca și mămăligă și fragi și smântănă. Aș bea lapte proaspăt muls. Aș ține o vacă poate, aș lăsa-o prin preajmă la păscut, iarna aș ține-o într-un grajd lipit de casă. Aș cosi, aș face fân, m-aș bucura zilnic, nemaipomenit, de mirosul lui. Și-apoi de mirosul umed și proaspăt al pădurii.
Aș umbla mult, mult de tot, pe văi și pe culmi, aș ști toate împrejurimile, aș ști drumurile zilnice ale ciobanilor, oile, câinii, copacii bătrâni și copacii tineri, cioturile acoperite cu mușchi, locurile din care pot fi culese toate roadele pădurii, locurile în care umblă fiarele, răsăritul și-apusul în toate anotimpurile, toiul zilei și orele, norii și vântul și semnele vremii, stelele, constelațiile, sunetele și urmele animalelor. Aș ști mersul lunii, al anotimpurilor, al vegetației.
M-as mira de-apariția străinilor, i-aș primi bucuroasă din când în când, i-aș descoase puțin, aș afla puțin din viața lor si a lumii.
Aș sta pe prispă privind împrejur, aș purta dialoguri interioare o vreme, m-aș cufunda apoi în tăcere. Aș mai simți în mine doar atât - netulburat, nestăvilit, simplu, liber și puternic, suflul pădurii, pajiștii, muntelui. 

Scriu

Mi-am facut un soi de ritual din a scrie noptile. Cel mai bine, liniștitor, e când șed singură într-un colț confortabil, ideal răcoros, îmi vine o idee, îmi vine o imagine, le las să se desfășoare, totul curge, înflorește, se țese atunci.
Pentru ritm, muzică.

Mi-ar plăcea să am un birou, un birou de scriitor, în pauze să mă ridic de pe scaun și să dansez. Să șed și să născocesc povești și poeme în proză. Să visez. Pentru uzul propriu și, poate, nu numai.

Azi mă văd colindând, pe lumină, străzile. Port pantofi confortabili fără toc, roșii probabil, o rochie și ochelari de soare, din când în când, ca să-mi ascund ochii. Mi-am pieptănat frumos părul, împletit cumva, cu cărarea într-o parte. Port o geantă simplă și maro din piele și-un pulover - și cine mai știe ce. Cumpăr flori de la colțul străzii, crizanteme probabil, le duc sus, la etaj, în apartament.
Mă văd umplând o vază cu apă, așezând în ea florile, așezându-le pe o masă în mijlocul încăperii. E semi-întuneric, ferestrele au jaluzele din lemn. Lumina e de-apus.
Serile și nopțile mi le petrec în balcon, balconul îngust cu balustrada mică din fier, șezând, privind și-așteptând. Beau vin și cafele, stau trează până târziu în noapte, până in zori poate. Număr trecătorii. Domnișoarele cochete, domnișoarele stricate, domnii galanți, țiganii jerpeliți, burtoșii nonșalanți, vânzătorii ambulanți, polițiștii în ture de noapte, rătăciții, cerșetorii, fugarii, amanții, singuraticii la plimbare. Dintr-un sertar din casă iau mereu un teanc de vederi, le revăd pe toate, le recitesc. Fumez, pierd șirul țigărilor. Am vocea joasă și gravă când salut, din când în când, câte-un vecin sau un trecător mai interesant, ce merge buimac mai departe. Balconul e al odăii cu pat.
Lângă pat am un pick-up, ascult discuri vechi, cu melodii desuete, cumpărate de pe marginea străzii. Ascult muzică și, din când în când, dansez. Câteodată mi-s pașii foarte apăsați, scârțâie și trosnește parchetul, atunci vecinul de la parter, bătrân uscat cu ochii albaștri, urcă până la etajul meu și țipă până încetez.
Mă așez într-un fotoliu și zac, citesc ziare, adun foile risipite pe podele, iau cărți de pe rafturi, le răsfoiesc.
Ies pe balcon, privesc, aștept. 
În fiecare noapte aștept.
Zorile, ziua de mâine, orele fugind, plimbările, toate ființele străine, stranii, conexiunile, singurătățile, tăcerile, lucrul, tramvaiele și autobuzele, pauzele de masă, biroul, scrisorile, stiloul, facturile, întâlnirile, privirile, gesturile mici, vocea, vocile, mâinile, pâinea cu unt de dimineață, cafeaua cu lapte, masa de prânz, după-amiaza și străzile pline de oameni, claxoanele, muzica, vânzătoarea grasă de flori de la colțul străzii, ziarele, bicicletele, pantofii, discurile pe trepte, cumpărătorii, inspirația, foamea din timpul nopții, setea, ochii umflați si roșii, ritmul, muzica, amintirile, vederile, cuvintele, trecătorii. 
Scriu, scriu cu un stilou pe un caiet, uneori rup și expediez prin poștă teancuri groase de foi în plicuri mari și albe. Spre necunoscut.

Mâine plec în munți.

Nimic

Stau aici și aștept să știu ce trebuie să scriu. Ce vreau să scriu. Nu știu.
Am început să ascult la nesfârșit aceeași piesă pe care o ascultam și as'noapte, îmi place așa de mult și nu știu de ce mi se pare că e un cântec de toamnă. 
Nu știu.
E noapte, nu știu despre ce să scriu astăzi.
Atât. 
Mi-ar plăcea să visez ceva frumos înainte să adorm, ceva bun de descris, mi-ar plăcea dar azi nu mi se năzare nimic.
Nu, chiar nu știu, prefer să rămân tăcută în adâncurile mele, spirală în mine, cocoloș.
Sub apă astăzi, în bazinul de vreo 3 metri adâncime, încercând să ating podeaua cu picioarele. Am reușit, am rămas nemișcată privind în sus, albastrul și lumina, bulele de aer. Sub apă e liniște, atât de liniște, îți vine să rămâi acolo, privind în sus în tăcere, așteptând, așteptând nu știu ce.
Apa și albastrul, liniștea, atât.
Noapte bună.

Răcoare și jazz

Mi-e greu să mai adorm fără să scriu înainte. Să-mi descarc toată tensiunea nervoasă prin degete, degete apăsând taste, litere alcătuind cuvinte, fraze. 

Ascult muzică și mă plimb prin mine. 

Văd o alee și un parc, e toamnă și e răcoare, port un palton larg și lung până la glezne, un șal sub care mi-am îndesat și părul, lumina becurilor de pe alee e foarte caldă, portocalie aproape, în dreapta sunt bănci, în stânga copaci. Ici și colo sunt bălți.

Nu știu unde merg. 

Merg poate la o petrecere simandicoasă, într-o odaie foarte mare, o încăpere cu fotolii de piele neagră, un ventilator atârnând din tavan, o fereastră mare dând spre bulevard, femei cu rochii elegante și ochi prea machiați, fumând fără grabă în timp ce ascultă, ca și mine, niște jazz, apoi bărbați privindu-le galeș, fermecați.

Merg poate la o întâlnire, un bărbat mă așteaptă pe o bancă puțin mai departe în parc, încearcă să-și încălzească mâinile, privește copacii și frunzele, privește trecătorii, își plimbă mâinile prin păr și prin barbă, își potrivește fularul, mă așteaptă înfrigurat în vreme ce eu pășesc alene, clătinat.

Poate nu merg nicăieri, poate mă plimb fără țintă într-un acces de nebunie, un acces de melancolie gravă, e frig și e toamnă, e ceață și întuneric, aerul e umed și proaspăt, hainele călduroase, mă ascund în ele, în mine plutesc în tristețe, am ochii umflați de plâns, de lacrimi, mă clatin pe alee, mă simt amețită, beată, sfârșită, zâmbesc nervos trecătorilor cu care mă intersectez.

Poate că merg într-un bar, acolo urmează să stau într-un colț și să beau în tăcere privind prin încăpere, barmanul obosit spălând pahare, bărbați pierduți încercând să uite de toate, de tot. 

Merg și spre o casă veche, deschid o poartă, trec pe sub o boltă de viță de vie, privesc iedera suită pe ziduri, ușa mare, masivă, o lumină la o fereastră, o clipă înainte să dispară. Inspir aerul rece de toamnă adânc, închid puțin ochii, mă liniștesc. La intrare îmi las umbrela, ghetele, paltonul și șalul. Casa miroase a vechituri, cărți prăfuite, mobile masive din lemn întunecat, fum de prin vechile sobe. Merg pe un coridor, în capăt pe dreapta e vechea mea odaie, geamul meu dă spre stradă, lângă el am o masă, lângă masă un pat. Închid ușa cu grijă, să nu fac zgomot, e târziu în noapte și-n jur toată lumea preferă să doarmă. Mă întind pe pat, privesc spre tavan. Îmi simt corpul tânăr, obosit și înfrigurat. Închid ochii - zăbovesc printre gânduri, visez. Sunt într-un parc și cineva poate că mă așteaptă.

Jazz

Mi-a venit să ascult niște jazz. Am început să visez. 
În noaptea asta sunt altcineva și dansez, nu oricum ci într-o seară răcoroasă, undeva pe malul mării, pe o terasă acoperită, un local cu podeaua din lemn, luminat de multe becuri atârnate din tavan, gălbui și foarte slabe. Pe jazz. Undeva prin anii '40, la sfârșitul războiului. Aș purta o rochie frumoasă, cu mâneci trei sferturi și fustă cloș (nu știu dacă se purta așa ceva pe atunci), înflorată desigur, dintr-un material fin și vaporos. Aș dansa cu un bărbat purtând pantaloni cu bretele și-o cămașă simplă, albă, un bărbat cu mâini transpirate de emoție, ce-ar închide din când în când ochii ca să se bucure pe dinăuntru, să viseze frumos. Ne-am opri din când în când, ne-am îndrepta spre marginea terasei, ne-am sprijini pe balustradă și-am privi spre mare, prin întuneric. I-am vedea spuma albă, am auzi valurile. Adesea ne-am pierde prin gânduri, uneori el și-ar aminti războiul, s-ar posomorî. M-aș apropia mai mult de el atunci. Și-ar aprinde o țigară, ar fuma-o.
Ne-am întoarce apoi să dansăm.

O poveste scurtă

Am născocit, mi s-a năzărit o poveste scurtă, proastă, siropoasă probabil, cum îmi place mie. O văd de vreo două zile cu ochii minții, am tot încercat să o scriu, abia azi am reușit să o termin.

În fiecare dimineață, în zori, Anton pleacă spre mină. Se trezește la 4, pune apă la fiert, își ia ceașca din dulapul albastru, pregătește în ea ceaiul - toarnă peste ceaiul negru ieftin apă fierbinte, privește încântat aburul. Mănâncă întotdeauna două felii de pâine neagră. Ana se trezește puțin mai târziu. Se așează la masă pe scaunul opus celui pe care stă el. Cu ochii umflați de somn încă, se privesc în timp ce mănâncă. Uneori, pe mușamaua veche, roasă, își lasă, întinzându-le, mâinile - și le odihnesc împreună, împreună palmele, degetele, împreună mâinile. Se spală, se îmbracă amândoi. Ea rămâne acasă, el pleacă spre mină, încetișor.

Uneori, vara, când ziua e lungă, printre blocuri, pe alei, printre ierburile câmpului, vede primele raze de lumină ale zilei, calde, galbene, portocalii, spintecând albastrul. Privește umbrele. De obicei vede însă doar siluete întunecate, mult negru, forme în nuanțe nesfârșite de gri, risipite prin întinsul întunericului. 

Aerul dimineții e rece și proaspăt în fiecare zi. Undeva, aproape, sunt munții. 

Ajunge la mină printre primii, își pune hainele de lucru ponosite, gri. Mina e veche și adâncă, foarte adâncă. Coboară în ea cu un lift vechi care scârțâie. Înăuntru e cald și e plin de praf, respiră cu greu. Fiecare miner poartă cu sine, pe cască, o lumină - din când în când, prin beznă, li se intersectează privirile, atunci răsar din întuneric fețe urâte, cu pielea transpirată, unsuroasă, plină de praf negru, suvițe de păr ieșite de sub cască, fire de bărbă nerasă. Apoi albul ochilor, pupile contractându-se înnebunite de violența luminii, priviri aspre, amare, încruncișându-se. Înăuntru sunt multe și adânci tăcerile, se-aud mai mult zgomotele moarte ale utilajelor vechi, uneltelor, cărbunilor.

Au pauză de masă, mănâncă atunci la mese lungi, luminați de becuri slabe, orice li se pune în strachini. 

La sfârșitul zilei, șiruri de bărbați sfârșiți, mirosind greu a sudoare, se îndreaptă spre ieșire. Nu mai au apă în sala de baie uriașă a minei. Pe străzile orașului mic umblă atunci, printre blocurile lipsite de balcoane, pe sub sforile ticsite cu haine atârnate între ele, printre casele mici scăpate de demolare, mineri posomorâți, negri și gri, târându-și picioarele. 

Anton ajunge acasă printre ultimii, intră alene în curte, privește pietrele, firele de iarbă, praful, își privește picioarele. 

În casă îl așteapta Ana în bucătărie. O privește puțin, îi mângâie obrajii cu mâinile murdare. Apă caldă nu au - așa că fierb într-un cazan mare apă cât să umple o parte din cadă. Peste ea lasă să curgă, zgomotos, apă rece.

În cadă Anton se spală cu migală, bucurându-se. Ana stă uneori și îl privește, alteori îl ajută să se spele. Îi spală cu grijă mâinile. În urmă apa rămâne murdară și rece.

În fiecare zi, după baie, îl ajută să se îmbrace cu lenjeria curată, cămașă, pantaloni - și tot ce mai trebuie. Apoi Anton pleacă să cumpere pâine. 

Pleacă pe bicicletă, pedalând fără grabă. Ascultă atunci zgomotul roților pe aleile pietruite, vede praful ridicându-se în lumina caldă a serii, copii fugărind un câine, bătrâni pe la porți, bărbați fumând la ferestre, bărbați șezând pe bănci, îmbătându-se, femei cărând sacoșe grele pe trotuare. Privește cerul și norii, vede lumina pe fețele tuturor oamenilor pe care îi întâlnește, îi salută discret, în tăcere. 

Se întoarce cu pâinea neagră pe întuneric.

Somnul

Încerc să scriu o poveste dar nu pot. Sunt obosită, așa de obosită, aproape adorm în fotoliu.
Îmi place atât de mult să scriu, aș face asta tot timpul, vai, mă repet, am mai spus asta, am mai spus.
Sunt obosită, nu mai pot.
Nu pot să îmi termin povestea - adorm aici, adorm în fotoliu, o să visez un vis nemaipomenit, tridimensional, paradoxal, epocal.
Adorm, somn, somn, pic în somn, se lasă întunericul, duse sunt gândurile, dus e tot, dus pe apă, dus.
De două seri încerc să mai scriu, nu mai pot.
Adorm.

Calmul

Sunt destul de calmă, nu prea mai am cuvinte, mi-au obosit adâncurile. 

Ce lucru scump, prețios, neprețuit - să fiu calmă. 

Sunt calmă când stau pe jos, pe pământ, prin iarbă, sunt calmă când merg și stau mult de tot pe afară. 

Sunt calmă la munte și la mare. 

Sunt calmă privind și ascultând valurile. 

Sunt calmă în apă. 

Sunt calmă când scriu cu stiloul încet pe caiet, la bibliotecă. 

Sunt calmă când mă ține un om drag tare în brațe - sau când îl țin. 

Sunt atunci mai calmă sau calmă, mă înfășoară și-l înfășor într-un strat ocrotitor, benefic, o oază de liniște, de odihnă.

Sunt calmă când epuizez gândurile, cuvintele. 

Sunt calmă de atâtea ori totuși - mi-e greu acum să le enumăr.

Mă repet pe aici. 

Mi-e lene.

Aș vrea să cad oriunde, oriunde în aer liber, să cad și să șed cu burta-n sus, am mancat prea mult, prea mult harbuz (pepene verde, pentru necunoscători), ascult muzică, în fotoliu e răcoare, în minte se mișcă de colo-colo lucruri, dar nu prea mult, nu prea haotic, ascult niște muzică, asta am mai spus-o.

Viața e mult mai simplă când te încovrigi în tine, o spirală mică pe dinăuntru. Nu ceri nimic și-ți place să fii singur. O cugetare.

Aș vrea să privesc întreaga omenire cu calm, liniștită, egală - să inspir aer adânc, să-mi umplu încet plămânii, să privesc oamenii cu adâncurile calme, să-i văd pur, simplu, să expir tot calm, calmul. 

Să eman liniște, căldură.

Cât ține calmul? Poate câteva clipe, o oră, mai puțin, poate o zi întreagă.  

Nu mai sunt așa de calmă, nu știu. 

Abia aștept să îmi beau cafeaua mâine dimineață.

Zborul

Într-o noapte mi-a zis cineva o poveste din copilărie, m-a impresionat și mi-a rămas în minte. Din ea, de dragul de-a scrie, am răstălmăcit câteva rânduri.

Când eram mic îmi doream să îmi iau zborul.

Eram tăcut și umblam singur pe coclauri.

Aș fi fost mulțumit să plutesc pentru o clipă - sau măcar pentru vreo oră.

Aș fi fost atunci liber, plin de încântare, plin de bucurie, de mirare. Aș fi închis ochii, lumea ar fi devenit brusc goală, ușoară, ar fi rămas doar o adiere purtându-mă nu se știe unde.

Adesea priveam cerul. Uneori mă apuca, arzător, dorul. Mă urcam atunci pe o piatră, mă urcam pe o treaptă, mă urcam pe stânci, mă urcam pe o scară, mă urcam pe casă, mă urcam în copaci și mă aplecam, în balcon, peste balustradă. În jur era aerul - rece și proaspăt, cald și năpraznic, ușor, nevăzut, limpede. Întindeam mâinile - îmi plăcea să simt aerul pe piele, un soi de mângâiere.

Mi-ar fi plăcut să am aripi - fără ele am încercat, zadarnic, de toate.

Din când în când, privind totul de sus, închideam ochii, așteptam puțin curajul, îmi trăgeam puțin sufletul. Mi se înmuiau picioarele. Atunci mă aruncam, mă aruncam delectându-mă, puține clipe, înainte să ating iar, apăsător, pământul.

Îmi plac mult poveștile.  

Munții

În noaptea asta aș pleca să colind munții.
Prin munți e liniștea, acolo vine liniștea uneori, am prins asemenea liniște cândva - era iarnă, bătea vântul, era totul plin de zăpadă, cerul era foarte senin, ne ardea soarele. Ne-am oprit să privim spre o vale - atunci a tăcut totul, au tăcut toate, peste întreg pământul s-a lăsat liniștea, nemărginită, netulburată, preț de câteva clipe, preț de câteva minute, cine mai știe, liniștea.
Pajiști, pajiști pline de ierburi și flori, pe ici și colo, ascunși, fragii.
Copacii și crestele și potecile.
La Lucina sus pe platou fug caii uneori, alteori umblă încetișor, rup firele de iarbă și de cimbrișor, molcom, cu simplitate. Zilele astea trebuie să fie înflorită sunătoarea, trebuie să fie peste tot plin de afine. Peste nu mult timp or să cosească ierburile, florile, tot aerul o să fie plin de parfum, vine vremea fânului.
Mi-e dor de munți, aș vrea să urc și să urc și să urc, să merg trei nopți și trei zile prin codri, pe creste, pe pajiști, să fac un efort atât de mare, să ajung la epuizare, să piară atunci din mine toate neliniștile, toate incertitudinile, toate apele tulburi, toate frământările. Să rămână doar liniștea. 

Rădăcini

Când eram prin liceu, aveam vreo 16-17 ani cred, a murit bunicul. Era vară. În toamnă a murit și ultima bunică, apoi un unchi. Pe la 14 ani murise bunica, mama mamei - cum mi s-a răsturnat lumea atunci, ce tristeți lungi, îndelungi, nesfârșite apoi. Nu-mi amintesc acum mare lucru din anul cel cu multe morți, motive de tristețe doar, încă un an de tristeți, tristețea cea mare din vară, din toamnă apoi, din iarnă, din anul următor cu siguranță. Și nu numai. 

Aveam pe atunci camera mea, acasa la mine. Îmi amintesc lungi ore petrecute desenând într-un caiet cu foi cam gălbui, la masa din camera mea, la lumina unei veioze cu abajur roșu. Fusesem la București, acolo eram când am aflat că a murit bunicul, fusese o vizită frumoasă, senină, până atunci. Am făcut și fotografii, din câte țin minte. Printre ele una la Hanul cu Tei, în curte. Am început să desenez, nepricepută dar cu mare migală, curtea interioară a hanului. Mă ajuta cumva să desenez. Mi-am petrecut așa îndelungi ore, seri, zile. Pe fundal, nu mai știu din ce motive, pentru că mi le cumpărase tata probabil, mi-am pus și-am ascultat și tot ascultat și ascultat trei CD-uri cu Maria Tănase. De-atunci, de când am ascultat melodiile ei stând la mine în odaie și desenând ca să îmi ostoiesc tristețile, am îndrăgit nespus muzica Mariei Tănase. 

Cu Maria Tănase a început dragul meu mare și nespus pentru tot ce e țărănesc. Cu ea și cu bunicii, cu moartea lor, cu pierderea lor și a ceea ce era un colț de rai pentru mine, a lumii lor - o casă, o curte, sentimentul că pot oricând ieși din casă, că-s liberă să ies, fără să cer voie de la mama sau să dau înștiințare că ies din apartament, aerul, serile liniștite, băile în butoiul cu apă de ploaie sau picioarele spălate în ligheanul cu apă încălzită la soare, băile în șură sau în casă în vană, fructele, căpșunile ca fragii, mâncate cu smântână și cu mămăligă, roșiile și mărarul și tot ce mai era în grădină și toate plantele din care mă străduiam să fac leacuri, după-amiezile petrecute de una singură în curte, fierbând leacuri pe plită, în capace de tablă și recipiente de medicamente, ascultând guguștiucii, mirosul de cartofi fierți în coajă cu urzici, trenurile trecând pe linie, sigiliile culese de pe linie, trenul de Mosciva și locomotiva cu abur, gara, toloaca, grădina și cele două grădinițe, măturatul curții, via, pompa de apă, lăcrămioarele, pătura pe care ședeam în iarbă, în curte, șura, șepticul jucat cu bunicul, piesele de domino cu care deveneam arhitect, sobele, răcoarea din camera de dormit, mobila toată, tvr-ul noaptea la televizorul alb-negru, sforăitul bunicilor, cele patru odăi, cămara, sala sau holul, nu mai știu cum îi zicea bunica, gangul, florile din gang, brazii din grădiniță, coacăzele, florile din grădinițe, menta, porțile, portițele, gardurile, câinii, trandafirii, merii, perjul, turtele coapte pe plită, chișleacul, cartofii copți în rolă, ceaiul aproape roșu de tei, ceainicul roșu și cănile în care îl beam, cafeaua cu lapte, pernele și plapumile și cuverturile, mașina de cusut, merele și gutuile pe dulap, prăjiturile, mălaiul, pâinea, borșurile, ouăle prăjite de bunic, bunica gătindu-mi ceva bun, neapărat, de fiecare dată când veneam, scaunul bunicului, cu trei picioare, bastonul lui și plimbările lui pe timp de noapte, ochii lui albaștri, ochii albaștri ai bunicii, serile în care jucau table, mirosul casei, ușile, covoarele de pe jos, carpetele de pe pereții bucătăriei în care domeau bunicii, paturile lor separate, bătrânești, o rochie în dungi a bunicii, dulapurile, fotografiile vechi scoase rar din adâncul unuia dintre ele, iarba din curte, aleile ducând de colo-colo, geamurile, veceul de peste drum de cotețul găinilor, găinile, cușca câinelui, grajdul si porcul, lemnele, dulapul masiv din bucătăria de vară, găurit de cari, mirosul din casă, hainele dintr-un cuier, apa Sucevei, lunca și melcii, cochiliile mici, lutul gri, pietrele, focul în grădină, verile, iernile, sărbătorile cu mătușile, unchii, verii, verișoarele, părinții, frații, bunicii, mesele mari, veselia, jocurile, toate...și-atâtea și-atâtea altele.

M-am întristat.

Starea

Vreau să îmi umplu urechile și mintea de muzică, să nu mai știu de nimic, să mă încovrig în mine, să mă odihnesc, să-mi fie bine înăuntru, o baie în apa mării.

Muzica și dansul.

Tăcerile și cuvintele,

Ochii și cu genele,

Buzele, sprâncenele,

Parcă spunea ceva un vechi cântec

Despre asta -

Cacofonia.

Oamenii.

Ascunzișurile,

Înnebunitor, nebunia.

Simțirea, nesimțirea.

Lehamitea.

Tăcerea.

Oboseala.

Odihna.

Calmul.

Versurile, muzica.

Scrisul.

Somnul.

Asta. 

Grâul

Nu mă mai ajunge somnul.
Mă visez plimbându-mă printre lanurile de grâu de una singură, respirând aer parfumat de sfârșit de iulie, înmiresmat de pârgul tuturor ierburilor, mergând kilometri peste kilometri pe câmpuri, pe cărări, pe la poalele și prin creierul munților.
E ceva atât de frumos, de liniștitor, de odihnitor, de calm în toată lumea vegetală, în pământ, în roadele lui, apoi în animalele simple, calde, bune.
M-aș culca oriunde pe pământ, în aer liber, aș dezgoli câte un bob de grâu și l-aș roade, nu m-aș mai întoarce.

Emil Brumaru

Pentru că nu mă pot concentra la altceva recitesc lucruri vechi, scrise de mine prin alte părți ale internetului. Printre ele, am găsit niște fragmente decupate din scrierile lui Emil Brumaru - le iau de acolo și le mut aici, sunt prea frumoase. Păcat că nu au diacritice - mi-e prea lene însă acum să le pun.

"Tin minte o seara cand, la Dolhasca, pe intuneric, m-am dus in gradina, intre copacii din spatele casei, am ingenuncheat si m-am rugat lui Dumnezeu sa nu-mi ia poezia, sa mi-o deie mereu, mereu. Nu eram patetic, eram speriat, simteam ca pierd ceva definitiv, desi pe atunci scriam, umblam nauc de versuri, le pandeam si le prindeam uneori."

"Cred ca fac parte din categoria acelora care, ca si "sarmanul" Makar Alexeevici Devuskin, v-ar scrie scrisori chiar daca ar locui in acelasi bloc, la apartamentul 33, sa zicem!"

"Ce elegant trece timpul lui Turgheniev!
<<Mai trecura cativa ani. Era o zi rece de toamna cand, in fata celui mai mare hotel din Orasul S***, resedinta guberniei, se opri o caleasca. Din ea cobori un domn...>>Ai impresia ca domnul s-a urcat, dezinvolt, in caleasca in urma cu "cativa ani", care "trecura" doar ca el sa poata cobori, intr-o "zi rece de toamna", "in fata celui mai mare hotel din Orasul S***, resedinta guberniei..."! "

"Stimate domnule Lucian Raicu,
Exista placerea enorma de a da citate. Oare ea n-ar putea fi dusa pana la limita? De exemplu, sa copiezi tot Idiotul, sa comentezi cu un singur cuvant: fantastic!, si sa publici chestia asta. Pe urma, netulburat, sa copiezi Razboi si pace!"

Ce scriam eu pe atunci: "Cum, dupa ce-am terminat de-mi scris lucrarea mea de licenta, bune toane m-au cuprins, am o stare sufleteasca tocmai buna pentru a vedea poezie, multa poezie pretutindeni. In aceasta atmosfera am scotocit azi pe raftul cu poezii pescuite de sora mea din marea de poezii a lumii si-am citit iar poezii de Emil Brumaru. Mie-mi plac numai un anume soi de poezii de-ale lui, dar soiul ala imi place mult de tot."


Alte scrieri citate apoi:

Scrisoare din Moldovita
Pentru ce se duc, Nichita,
Trenurile lungi pe linii
Tremurand de infinita
Gingasie a luminii?

Si de ce se iau la harta
Ingerii langa cantoane?
De ce are roua scoarta
Si amurgul vechi bidoane
De ulei pentru elita
Leusteanului gradinii?

Pentru ce se duc, Nichita,
Trenurile lungi pe linii?

Elegie
O, magazii de marfuri!
O, sfecle de zahar!
Sunt stampilat de ingeri,
Nu pot sa ma mai apar.
In sali de asteptare
Cu miros de harbuz
Beau iar dulci decilitri
De-amurg si fac abuz
Cu timbre daruite
De factorul postal,
Si-ador cantarul garii
Si-aromele de cal,
Si-ascult traverse calde
Sub linii spunand: ah!
Si scriu scrisori naive
Pe benzi de telegraf
Cu chimicul, in gura
Muiat, ca la-nceput.

Mi-e sufletul biletul
Pentr-un marfar pierdut.


Idila
In universul nostru dens si mic
Ursii mananca si nu fac nimic.

Vulpile dau de-a dura printre spini
Nevinovate,-aricii bruni si fini,

Sub maluri verzi racii stricati si moi
Deprind paraie sa curga inapoi.


Idila
E-atat de rosu bulionul
cand canta-n casa gramofonul,

Si-atat de galbena-i lumina
Prin care umbla-ncet gaina,

Si-atat de verde leusteanul;
Oh, langa el sta-ntins ligheanul

Pe un pamant atat de negru,
Pe un pamant atat de negru...

Fragment de scrisoare:
"Gasesc pietre plate, gaurite, in care-mi pot infige creioanele ascutite! Fac un fel de arici cu tepi grosi, galbeni, de "Koh-I-Noor"!! Cand sfarsesc de jumulit ariciul, s-a terminat si scrisoarea."

Sunt

De ce mai scriu aici? Mă ajută să dorm mai bine probabil.

Un poem în proză, vă rog, sigur că da, sigur.

Azi sunt un gândac îngropat sub pământ, pământul e negru și mult și dens și e întuneric, aș vrea să mă târăsc în sus prin el dar îmi alunecă labele multe și mici și mă afund, încet, zvârcolit și sigur, în sufocare, în adâncuri.

Sunt vulcanul Popocatepetl, mai am puțin și explodez, râuri roșii de lavă, roci vulcanice imense zburând de colo-colo prin univers, norul de cenușă va înconjura planeta de trei ori și jumătate, iernile vor fi nesfârșit de lungi, Soarele o să dispară din ceruri și oamenii vor recurge prin întuneric la canibalism.

Sunt o femeie bătrână, stau și tricotez, tricotez nebunește din gânduri, șosete aspre din lână de oaie țurcană, să-i înțepe nesfârșit pe nepoți.

Sunt un nebun dintr-o carte, am cămașă de forță și tot tacâmul, sunt foarte tăcut în mod obișnuit - dar atunci când grăiesc o fac în versuri, iscusit meșteșugite și nespus de armonioase fonetic, i le spun zidului în nopțile cu greieri, atunci simt că ating corzile sensibile ale cosmosului, că vibrează toate în pieptu-mi, că sunt sufletul oamenirii, unul în toți.

Azi sunt un profet în deșert, în ochii mei se reflectă focul, văpaia, pustiul, disperarea, singurătatea, urâtul infinit.

Fragmente

Mă descompun, mă descompun benefic, mă descompun frenetic în lumină și căldură și emoții, mă descompun periculos, mă descompun fioros, mă descompun în mii de bucăți și toate strălucesc. Plutesc. 

Azi pe drum, prin soare, un gând, o imagine - am o ființă geamănă, întindem o mână una spre alta, stăm față în față, stăm față în față într-o găoace de ou și suntem pe Lună. Văd atât de clar imaginea, nu e prima dată, nu e prima ce mi se năzare, e prima pe care o descriu aici însă. Aș desena-o daca aș avea cum, sunt eu cu părul lung, port poate o rochie, sunt eu de două ori, întind spre mine, îngemănată, câte o mână. În jurul nostru e o găoace, se vede un contur subțire, atât. Suntem pe Lună și totul e alb-negru, suntem desenate în creion sau în tuș poate. Orizonul e rotund, sunt poate și cratere, suntem în adânc de beznă și totuși vizibile, luminate. O imagine simplă, miez de noapte în miez de zi. 

Pentru mine totul are o semnificație.

Atât. 

Pe scurt, la ce m-aș pricepe

Pe scurt, la ce m-aș pricepe eu cel mai bine.
M-aș pricepe să zac, să zac precum fosilele formate pe fundul unui lac, în cuaternar să zicem, să zac pietrificat.
Să zac în iarbă, să zac privind cerul, să număr norii, să număr cocorii, să număr trecătorii încercând să nu se împiedice de mine.
Să zac într-un lac, lumina pătrunzând albastră până la mine.
Să zac într-un pat 5 ani nemișcată, tăcută, absentă, precum un pacient dintr-o carte din care am citit astăzi.
Să zac nesfârșit, netulburat.
Să zac în întuneric într-o pătură, la cald.
Să zac pe bancheta unui tren transsiberian, să privesc lanurile de grâu, brazii, taigaua, Tunguska, mujicii, urșii.
Să zac într-o berărie, să zac într-o gară, să zac pe șosea și să zac într-o doară, așa.
Să zac precum un pește pe uscat, deshidratat.
Să zac pe Himalaya, cadavru congelat, să văd șerpașii, alpiniștii, să respir aerul extrem de rarefiat.
Să zac, să zac.
Să zac. 

Unde

În seara asta aș pleca într-o călătorie, nu am mai făcut asta de ceva zile.

Unde șade inspirația mea, șade adânc în mine, șade turcește și uneori bate din picioare, bate din aripi, întinde mâinile spre mine, mă privește în ochi, vorbește, tace.
Ia-o în ușor, nu mai fi așa de serioasă, scrie.
Ascultă The Doors.
Când eram mică voiam să mă fac scriitoare, printre altele, am vrut multă vreme să mă fac arheolog, să sap în pământ, în burta istoriei, să dezgrop lumi. Mai apoi a început să îmi placă să sap în mine, în vise, în adâncuri. Îmi amintesc ani de fascinație pentru vise, simboluri, procese ascunse, dicționarul meu de căpătâi cel de simboluri. Am un tip de personalitate curios, zice-se, mă fascinează adâncurile mele și-ale omenirii, din rândurile celor ca mine se nasc profeții zice Jung, nebuni cu o viziune, cu presimțiri, cu priviri intense, dornici să citească în suflete, in văzduh, în semne, în vise. În oameni.
În mine e deschisă o poartă, e deschisă de-o vreme, de-acolo vin lucruri, în ultima vreme au legătură cu lumea de-afară și senzațiile, vin și simboluri, vin de toate.
Înăuntru inspirația șade turcește.
Dacă aș fi altcineva aș pleca la drum în noapte, în noapte mi-aș întâlni sinele, l-aș întreba: "Încotro?". Ar zice siropos "spre tine", "unde e asta" aș zice, "e pe undeva în lume, șade turcește poate, tace, vorbește, ascultă, ascunde, se-ascunde", și-apoi ar spune "atenție, atenție, vine spre tine, vine apocalipsa, vine", "când și de ce?" aș zice, "ascultă, ar spune, după apocalipsă vine o lume", "ascultă", ar zice, "vocea profetului în deșert, nu se știe cine, vine spre tine", "am înnebunit" aș zice, "nu știu" ar spune, "poate că da".

Unde să mai călatoresc? Undeva adânc în mine, ce-o fi pe acolo, umbre, lumini, insule, e muzică, sunt amintiri, sunt cuvinte, sunt odăi, păduri, vise, năluci, iar umbre, sunt ape și ogoare, iepuri, cicluri solare și ale lunii, maree și pești și sfere și scoici și lumini multicolore, merg toate în călatorie, încotro, unde?

La mine în fotoliu

La mine în fotoliu e petrecere cu lăutari, le bag dolari în buzunare, curge șampania, în măsele face poc caviarul, dau semnificativ din mâini.
Îmi vine să râd.
Să râd.
Ha.
La mine în fotoliu e ring de dans, doamnele se învârt pe tocuri ținute de mâini de domni transpirați, mirosind a loțiune de ras ieftină, cu cămașă și cravată și proaspăt rași.
Avem și lumini de discotecă, colorează oamenii frumos în ringul de dans.

La mine în fotoliu domnișoarele așteaptă să le poftească domnișorii la dans. Domnișori cu voci în schimbare, obraji presărați cu acnee și ochi galeși. Domnișori fini și sensibili, domnișori galanți, domnișori în blugi și cu șepci stupide.

La mine în fotoliu e petrecere și voiam să spun asta lumii.
Justin Timberlake.
Ha. 

Poezii

Nu am fost niciodată vreun mare cititor de poezii, sunt foarte necunoscătoare, sunt incultă și nu am niciun cult pentru poezie, nu am fost niciodată vreun poet deși, din mania scrisului, am scris și așa ceva, niște porcării, e încă un mod în care am căutat să mă exprim. Nu mi-a plăcut niciodată-niciodată să învăț poezii. Mi-au plăcut mult doar unele, puține. Am căutat poezii, le-am citit, le-am apreciat, le-am savurat numai în anumite momente, momente în care le-am putut simți, adânci, înțelege, cuprinde frumusețea.
Mi se întâmplă însă să îmi pară plin de poezie un loc, un moment, plină de poezie întâlnirea cu un om sau cu niște oameni, plină de poezie o imagine, pline de poezie sunete, pline de poezie strada, autobuzul, aleea, pavajul sau asfaltul, lumina prin fereastră, o ceașcă pe pervaz, ploile torențiale, piața agroalimentară, trenul, munții, pădurile, frunzele și crengile în lumina vreunui anotimp, ceața, oamenii, maxi-taxiul, sacoșele, mâinile, călatorii, pietonii, străzile și mașinile. Văd atunci ceva din atmosferă, ceva indescriptibil, abia inteligibil, frumos copleșitor, greu de numit, cerând cuvinte puternice, capabile să surprindă armonia, emoțiile, atmosfera, ritmul, simbolurile, sensurile, adâncimile și înălțimile, intensitățile, particularitățile, unicitatea, asemănările.
Altădată poezia lumii mă cuprindea și surprindea rar, în ultima vreme simt că lumea e plină de poezie și mi-e tot mai foame de poezie, nu din cea a scriitorilor musai, poezie din cea a lucurilor de zi cu zi, a clipelor, realității.
De-altfel mai toate poeziile ce-mi plac mult au o anumită concretețe și simplitate și sunt mai ales despre poezia momentelor, despre frumusețea nemaipomenită, mișcătoare, cutremurătoare aflată în pântecele realității.
M-aș face zilele astea și poet, poet nepriceput și leneș și sortit, bineînțeles, ratării, pipăind încântat pântecele burduhănos al realității, ascultându-i, spintecându-i, sondându-i mațele.

Mi l-a recomandat Eliza pe Matei Vișniec de curând. Îl proclam oficial, în această perioadă ciudată a vieții mele, poetul meu preferat.
Pun aici și două poezii peste care am dat rasfoindu-i o carte - mi-au plăcut mult, le pun aici după criterii obscure, poate semnificative sau poate nu.


A fost găsit un mort

În lanul de grâu a fost găsit un mort
un mort înalt cu mâinile subțiri
din buzunarul său au căzut de altfel
și câteva țigări umezite

cei doi tractoriști s-au așezat obosiți
lângă trupul viguos al mortului
o vreme l-au privit în tăcere strivind
boabe de grâu între măsele

mai apoi s-au întins cu fața în sus
au privit cerul mai atenți ca oricând
la urma urmei spuse unul dintre ei
ce-am realizat noi în viață?

O iluminare

Pe șoseaua plină de noroi
autobuzul nostru s-a izbit aseară
de un animal ciudat, un animal
spun specialiștii
cum de mult nu mai trăiește pe planeta noastră

noi, cei o sută de călatori
am coborât iluminați
și-am stat de veghe lângă trupul ud al animalului
până când acesta mirat și obosit de singurătate
și-a dat duhul cu un zvâcnet ușor

atunci am văzut cu toții
că duhul animalului semăna perfect
cu animalul, cu ploaia și cu noroiul
semăna foarte bine cu întinderea câmpului
și mai semăna de-a dreptul izbitor
cu șoferul autobuzului
și cu fiecare dintre noi

Haiduc

Azi vreau să fiu haiduc, să fur din frumusețea universului, să fur fire din fibrele ce îi fixează regulile și rosturile, să împletesc cu ele bucle în timp și insule în spațiu, să șed în ele legănându-mă, bucurându-mă nebunește de pradă.
Aș avea un ochi verde și unul albastru, o mustață stufoasă. Mi-aș purta cușma, o cămașă veche și roasă, cojocul, chimirul, ițarii, cioarecii din lână aspră. În picioare aș avea cizme cu pinteni, ar zornăi când aș fugi de potere printre planete, asteroizi și cozi de comete. Murgul meu ar galopa nebunește, am intra în codru, ne-ar atinge și zgâria crengile, am strivi iarba și-am sorbi doar ploile. Am fugi peste 500 de leghe. Sfârșiți de melancolie ne-am opri, am aștepta cuminți să ne-ajungă poterele. Am scoate atunci pistoalele, am scoate pumnalele, ne-am sfâșia cărnurile, am sângera privind cerul, ne-am da duhul frumos, aș păstra în chimir buclele, insulele.

Planuri pentru carieră

Azi m-aș face scriitor ratat, am convenit și cu Radu, aș putea să îmi descarc nervii scriind zilnic tot ce mai tună prin mine, bun, rău, de prost gust, cui îi pasă, aș fi fericită măcar atunci, scriind, aș putea trăi 100 de vieți în 33 de epoci istorice, 2 fire epice majore cu 67 de variațiuni pe temă. Aș mâzgâli caiete peste caiete, șervețele uscate și umede, bucăți de hârtie igienică, fețe de masă, coperte și pagini de cărți, documente electronice, navete spațiale. 

M-aș face scriitor, aș scrie nesfârșit, nu mai contează de ce, pentru ce, pentru cine.

Tot azi, pornind de la un caval, cavalul meu în care-am suflat cu patimă dar liniștit, egal și cu putere pentru prima dată după niște ani cred, mi-am amintit cum mi-ar plăcea să fiu cioban, să șed pe munte în haine murdare, cu șubă și pulovăr de lână, ciubote de cauciuc, pantaloni groși cu petice în genunchi si pe fund, căciulă pe-o ureche. Să urmăresc oile toata ziua, pe dealuri, pe stânci, printre brazi, pe poteci și spre izvoare, să respir aer tare și curat, aromat cu cimbrișor și nu numai, să-mi duc nestingherit singurătățile și melancolia, gândurile nesfârșite, nebunia, bucuria, tăcerea. 

Aș avea și-o bâtă. Sigur că aș avea măcar un câine, unul lățos. 

Aș avea pielea arsă de soare, crăpată de vânt. Aș avea mâinile mari, late, zdravene, butucănoase, unghiile murdare cu cenușă și pământ. Aș avea o traistă, în ea câte ceva de-ale gurii. 

Ce-aș putea fi eu mai bine afară de-un cioban melancolic și contemplativ, să trebuiască doar să mân și să adun și să mulg oile, să pot să șed si să mă uit în zare în vreme ce-s pierdut în mine, să deschid ochii spre lume și oi din când în când, să admir norii, munții, bolovanii, stâncile, apele, buruienile și noroiul și ploile, câinii și oamenii puțini și rari și sălbăticiunile, așa, din când în când. Să miros florile, oile, balega, noroiul, brazii, pinii și molizii, stâncile umede, lâna, fumul, brânza, bârnele stânii. 

Aș fi sterpar și-aș dormi doar sus pe sub stânci, zgribulit pe sub șubă, pulovăr și bluză și maieu și piele, pantaloni cu petice, izmene și șosete de lână, ciubote, căciulă, mi-aș face și-un foc, aș asculta vântul și copacii și frunzele și păsările, aș avea un caval dosit pe undeva, în fiecare seară mi-aș cânta de dor, de jele, de toate cele. M-aș bucura uneori că nu mă aude și nu mă știe nimeni, că sunt eu cu mine și-atât. 

Aseară o stradă

Aseara o stradă plină de oameni, valuri-valuri și curenți, bancuri de pești, păstrăvi înotând împotriva curentului, alge, vâltori, mormoloci și oameni atingându-se de mine, sunt copleșită și nu am de cine mă ține.
În marea de oameni nu pot sta decât cu nervii amorțiți, muzica trece prin mine, e bine, oameni se mișcă, o mare cu unde și valuri, încep să mă simt bine.
Mă doare spatele, sunt bucuroasă dar nu e nimeni cu mine ca să știe, mă uit la niște oameni dansând cu flăcări, le lipsește muzica, ritmul pulsându-le în vene, e frumos dar nu-i destul de bine.

Noaptea orașul e plin de oameni vii și atât de tineri, o viață necunoscută aproape mie, mi-am dus durerea de spate acasă.

Călătoare

Nu știu de unde să încep, nu știu încotro să o apuc, ascult riders on the storm la nesfârșit.

Vreau să visez, să umblu fără minte prin noapte.

Aș vrea să zac pe bancheta unei mașini gonind fără oprire, mi-aș pune ochelarii de soare, din când în când m-aș uita la mine în oglinda retrovizoare, ar fugi pe lângă mine câmpurile, rapița, păpușoiul, satele, soarele, din când în când am intra în ceață, în ploaie, în lapoviță și ninsoare.
Aș coborî într-un oraș oarecare, acolo aș pleca într-o nesfârșită plimbare, aș căuta centrul, străzile ar fi un labirint, aș urmări umbrele, pisicile, cotloanele, curțile interioare.
M-aș opri pe o terasă, aș comanda o băutură răcoritoare, m-aș îmbăta îngrozitor, m-aș duce de-a dura la vale.
Aș ajunge în câmp. Acolo aș umbla cu țeasta descoperită sub soare, pielea mi s-ar înroși foarte tare, aș transpira și când aș ajunge, într-un târziu, în câmpul de grâu copt aș desena spirale.
Mi-ar fi cald, nespus de cald, aș întrezări fete morgane, mi-ar șiroi sudoarea pe frunte, pe spinare, pe șale, m-aș bronza în conturul maieului alb, pe obraji și pe degetele de la picioare.
La apus soarele ar fi uriaș și roșu, ar adia brusc un vânt plin de răcoare, copacii s-ar balansa fericiți și frunzele ar intona imnul înainte de culcare.
În amurg aș intra în codrul cel mare, de prin tufișuri m-ar pândi creaturi cu priviri strălucitoare, frunze mi-ar foșni putrede pe sub picioare, m-aș înțepa în spini, aș sorbi cu buzele însângerate și crăpate din ascunse izvoare.
Aș vâna căprioare.
Aș înjgheba un foc și-aș frige câteva ciuperci și aș jupui sălbatice căprioare, le-aș descărna și dezosa și ciopârți nemilos cu mațele strigând de nerăbdare.
Cu burta plină m-aș întinde sub cer, m-aș scărpina și-aș căsca până la epuizare, licuricii ar roi undeva departe, aș folosi piei de căprioare drept învelitoare.
Pământul ar mirosi a sânge și-a cruzime față de animale.
Dimineața m-aș trezi cu cearcăne și cu o mare mirare, căci voi fi visat un cerb cuprins de disperare.
Aș porni la drum cuprinsă de blazare, picioarele mi-ar fi foarte murdare, hainele împuțite și traista plină de carne.
În primul sat m-aș angaja văcar, aș pleca în zori și m-aș întoarce pe înserate, aș mânca mămăligă cu lapte, brânză, urdă, ceapă, de sărbători sarmale. Aș dormi în pod prin fân și-aș asculta noaptea, iubindu-se, nenumărate rozătoare.
Într-o zi aș pleca departe, aș uita de tot, de toate.
Aș naviga nesfârșit și liber, fără minte și fără simțire, printre ochi și priviri, mâini și burți și picioare, blocuri, trăsuri și camioane, autostrăzi, himere, concasoare. 

Nimic și nimeni

Azi nu prea am cuvinte, nu am nici inspirație.

Azi, am decis, nimeni nu știe ce e în nimeni.

O călătorie scurtă cu autobuzul, autobuzul 312, l-am așteptat puțin în stație ascultând muzică, tot drumul până acolo l-am petrecut în muzică și dialoguri interioare. Nimic anormal, totul atât de banal, e atât de personal zice melodia, scriu despre mine mult, probabil egotism, nimic de povestit. O domnișoară cu părul negru prins în coc stă pe un scaun în față și vorbește la telefon, vreo doi oameni în spate și eu aș vrea să scriu scrisori, poezii, romane, nuvele, nu aud pe nimic și pe nimeni, în mine se aude doar muzica, trec pe lângă semafoare, cercul roșu și deasupra lui luna, frunzele, mașinile aliniate, blocurile, ferestrele. Într-o intersecție trei omuleți roșii-roșii. Miros de frunze pe strada mea, invadând prin ferestre autobuzul 312. Poate într-o zi o să schimbăm traseul, o să fugim afară din București, acolo o să oprim în câmp și-o să frigem un miel în proțap, oamenii vor fi mulți și roșii în jurul flăcărilor, alteori negri, vor șușoti despre vecinii lor de la bloc și despre administratori, despre Piața Sudului, nemurire și roșii.


Mai devreme, cu bicicleta la vale, mirosuri, mirosuri, teiul, îmi place sa pedalez repede și-apoi să mă ridic în picioare în timp ce bicicleta gonește, îmi place aerul prin care vâjâi atunci, vâj, vâj, vâj, aerul pe piele.

Codrule cu frunză multă, păsările-n tine cântă. 

Nu mai am nimic de spus, nimic de comunicat, nu mai scriu pentru nimeni, nu azi, aștept ziua de mâine.

Umblet

Cred că nu am citit niciodată dar am impresia că am citit o carte numită "Mecanica inimii".

Mi-o și imaginez, are bujii, pompe, ardere internă, combustie spontană, explozie internă, eșapament.

Lângă ea stă un om într-o salopetă gri unsă cu vaselină neagră, în mână ține o cheie franceză. 

Se uită adânc înăuntru.

Cerul e noros, presiunea atmosferică e scăzută, pășesc pe dalele de piatră, clădirile sunt vechi, au ferestre mari, lumina becurilor e caldă, e racoare și mă învelesc mai bine cu flaneaua din lână 30%. O să găsesc un bar cu pian, pe pianistul de-acolo îl dor sfâșietor degetele. 

În cot mi-ar plăcea să am un petec, m-aș sprijini pe el în timp ce sorb tacticos din paharu-mi, m-ar impresiona aștrii, aș închide ochii contemplând spațiul cosmic. 

La finele nopții aș pleca printre tei, aș avea atunci în buzunar o ceșcuță, special pentru momentul în care o să înceapă să plouă, o ceșcuță de porțelan fin cu flori mici albastre. Ceșcuța aș intinde-o atunci pe sub tei, aș sorbi apoi zgomotos din ea, după ce mi-aș scoate solemn pălăria și-aș sprijini-o pe piept cu mâna stângă. 

M-aș întoarce în orașul tulbure, m-ar opri din când în când trecătorii să le spun unde e centrul. 

Traversând m-ar claxona taxiurile galbene, ar străluci roșu și galben și alb și lung farurile, prin discoteci domnișoarele și-ar mișca energic și duios șoldurile, poeții ar scrie pe șervețele umede la terase, uși vechi și putrede ar scârțâi în clădirile părăsite pline de hârtie igienică și plapumi. La un colț de stradă toți vânzătorii și-ar număra banii, domnii ar fuma la terase, femeile ar cotrobăi prin coșurile cu haine la solduri. 

Prin bălți ar străluci curcubeic benzina, m-aș descălța și mi-aș ține într-o mână șosetele albe și în alta pantofii, aș călca bezmetic prin ele.

Reclamele ar străluci târziu în noapte, cățărate sus pe blocuri. Dintr-un subsol ar răsuna un contrabas, un pian și poate un bucium. Gunoaiele s-ar aduna pe lângă bordurile înalte, apa ar șiroi spre gurile de canale și vagabonzii ar urina fericiți în colțuri.  

Brutarii ar frământa febril către zori pâinea, camionagiii și-ar bea cafeaua caldă în popasuri, melancolicii ar privi galeș luna. 

Pe nesfârșitele caldarâmuri mi-aș îndesa mai bine pe cap căciula, ca să-mi acopere bine urechile, aș aștepta cuminte autobuzul, m-aș cufunda într-un scaun din plastic și-aș număra pe geam picăturile.

Pierdută

Am găsit locul ăsta azi, o curte a unei clădiri vechi, era acolo și un coafor, scări ce duceau la etaj, multe ferestre și multe uși și o balustradă și poate chiriași, un perete din lemn cu ferestre, dărăpănat, pe lângă scări, cutii poștale în șir indian, câteva rufe puse la uscat în mijlocul curții, vegetație.
Lumină bătând printr-o fereastră.
Din când în când oameni urcând și coborând pe scări, umbrele lor fugind pe perete.

Aș fi putut să mă așez aici, să aștept să aflu, aș fi putut împietri aici, începând cu piciorul drept sau piciorul stâng, continuând cu plămânul stâng, degetele mari, umărul drept, inima.
Aș plasa o scenă aici, un dialog sau, mai curând, un solilocviu.
"Casa era pustie, chiriașii ieșiseră cu toții, afară era soare, pe drum treceau vidanjorii.
- Ce cauți aici? întrebă atunci.
- Nu mai știu, are de-a face cu tine.
- Cum a fost drumul până aici?
- Sunt pierdută. Ai auzit ce ți-am zis?
Atunci începu să plouă, ploua pe rufe în curte, ploua pe chiriașii pierduți prin lume. Se-auziră umbrele deschizându-se, clac și clic, se-auziră tunete, șiroaie de ploaie curgând pe frunțile câinilor." 

Zori

Am vrut să stau trează până în zori.
Am stat noaptea ce-a trecut de veghe somnului Mirunei, omuleț minunat, mic și blond și pufos ce se trezește speriat și confuz din când în când și plânge.
Intre timp i-am tot scris Elizei, am vorbit cu ea până la 3 și jumătate.
M-am gândit as'noapte la unul din puținele avantaje ale felului meu de-a fi - dacă simt cam ce simte omul de lângă mine mă pot adapta și pot să încerc să îi comunic, să îi transmit lucrurile de care are nevoie, emoția sau cuvintele de care are nevoie ca să se simtă mai bine. E ceva foarte simplu, un lucru pe care cei mai mulți dintre noi îl facem din când în când, mai ales dacă ne pasă de omul cu care interacționăm. Eu cumva simt nevoia să fac asta destul de des, dacă îmi pasă de omul de lângă mine cu atât mai mult, nu știu ce să fac ca să se simtă mai bine și să mă simt și eu mai bine în consecință. Cu un bebeluș cred că trebuie pur și simplu să emani lucrurile de care are el nevoie, dincolo de cuvinte. Asta încerc să fac cu Miruna cel puțin, mai mult sau mai putin conștient - când e neliniștită, ceva îmi spune că e cazul să eman liniște, calm, siguranță, afecțiune - în fel și chip, în cuvinte, dincolo de cuvinte, în sunetul lor. Și Miruna cred eu că simte ce simt și se liniștește...Mă ajută mult probabil și faptul că atunci când o țin în brațe îi simt toată simplitatea și sensibilitatea, toată frumusețea nemaipomenită a vieții ei fragede și simple, nu mai pot de încântare și mă liniștesc eu însămi înainte de toate, doar simțind cum e ea. Îmi plac mult de tot bebelușii, nu copiii de toate vârstele, îmi plac bebelușii necuvântători în mod special, cu mirările lor, cu dorința lor de a explora simplu și bucuros lumea, cu bucuriile lor atât de mari și de simple, cu suferințele lor mari și simple, cu nevoia lor de a comunica altfel...nu-mi mai găsesc cuvintele, ideile.
Nu despre asta voiam să scriu, dar încoace mi-au fost purtate gândurile.

Am vrut să stau trează până în zori, am vrut să aud păsările. M-am săturat să dorm cuminte și bătrânește toate nopțile, nu am trăit destule nopți albe la viața mea, au fost atât de puține, nopți albe și libere, nopți cu vorbă, excese, poezie, oameni, aer rece. Nu am prins prea des zorile după o noapte nedormită, nici vorbă, nici vorbă.
Pe la 4, după ce-am stat cu Miruna, m-am dus la casă, în odaia mea de la etaj, să aștept zorile.
Casa părea pustie, era întunecată toată, liniștită. Mi-ar fi plăcut să întâlnesc pe cineva, să stăm de vorbă până-n zori - dar nu am întâlnit pe nimeni.
Am stat singură și liniștită și-a fost tare bine. La ora 5 au început să cânte păsările. Încă ploua mărunțel și se-auzeau așa frumos și stropii de apă, picăturile de apă atingând frunzele viței de vie de sub fereastra odăii mele.
S-a luminat de zi.
Pe la șase am plecat spre Piața Unirii, era răcoare și m-am îmbrăcat mai gros, nu mai vedeam bine de somn și uscăciune prin lentile. Lumea era proaspătă, oameni prin stație, petrecăreți în fața șaormeriei, păsări cântând încă, la Unirii un chioșc RATB deschis non-stop.
L-am luat pe 312 spre casă. Aș fi hoinărit în continuare totuși, mă simt hoinar în ultima vreme, nu-mi găsesc locul și odihna. In autobuz câțiva oameni, două femei, două țigănci din care una în haine de măturător, salutându-se cald, frumos, pe una parcă o chema Florica. Încă vreo doi alți oameni despre care nu îmi amintesc nimic. Am vârât nasul în telefon, mi-am pus și niște muzică, mi-era așa de somn, m-am uitat pe fereastră puțin, am picat pe gânduri. Dacă aveam abonament m-aș fi plimbat înca niște ore prin tot orașul cu autobuze, trolee, tramvaie, încolo și încoace, fără țintă. Aș fi dormit poate prin ele.
Am coborât totuși din 312 în stația de peste drum de bloc, mă aștepta dormind Radu. Dar am mai tras puțin de timp, de zori. Am plecat să mă plimb pe alei. Am găsit aproape de tot un parc mic, un loc ascuns între câteva blocuri de zece etaje, bănci sub trunchiuri de copaci ce-ajung pâna la etajul nouă, nemaipomenit de mult verde, o grădină cu trandafiri. Păsări cântând, atât de multe păsări, vrăbiuțe și un guguștiuc și un cuc poate și un cocoș cântând undeva în depărtare. M-am bucurat de toate cele din jur, am stat pe gânduri.
Am plecat într-un târziu al zorilor acasă.

Din odaie, la 5:

Hoinar, în parc, la 7: