Autobuzul

Mi-am tras gluga mai bine pe cap, ca să-mi acopere fruntea, să mă apere de ploaie. Mi-am căutat bricheta prin buzunare, cele de la blugi, cele de la geacă. E mică și neagră, o am de ceva vreme. "Ia-o pe asta, e ieftină și e neagră, cum îți place ție". Am găsit-o cu greu. Pachetul e însă în locul știut.
Mi-am aprins o țigară. Trag fumul cu ușurare. Închid ochii și trag fumul în plămâni, cât pot de adânc. Trag aer pe nas, coastele mi se lărgesc, de jos până sus, de jos până sus, plămânii mi-s plini, plini. Îmi imaginez că mă las pe spate, încet, apoi cad, cad pe o saltea consolat, consolat, satisfăcut. Mă înec și tușesc. Nu mi s-a mai întâmplat de mult.
Mă uit la cer, e plin de nori, sunt gri, plouă, normal, ești un idiot, știi. Lângă mine e o tipă cu părul roșu și pistrui, o față rotundă și mare, o geantă mare de piele, autobuzul nu mai vine, e o jumătate de oră de când stau și aștept. Îmi caut căștile, sunt plictisit. Muzică în urechi, în sfârșit. Îmi bag mâinile în buzunare, la cald. Peste drum e un mec, văd cartofii scăldați în băi vaste de ulei încins, picăturile de sudoare pe frunțile unui slăbănog, o casieriță brunetă cu breton și vocea cam groasă și un shake mare sorbit prin pai cu încântare. Zgomotos, la fundul paharului. Aseară, aseară am mâncat la o masă, într-un colț, mi-era foame și somn și aveam nevoie de-o baie. Mă mănâncă o mână, o scarpin. Ghetele și cizmele și adidașii, picioare groase și subțiri pășind grăbite, scările rulante, un magazin de bijuterii și altul de haine, o florărie. Mașini trecând pe lângă mine vâjâind, apa în bălți vaste - una ne stropește, pe mine și pe duduia cu pistrui. O înjurătură printre dinți.
Lumina portocalie a autobuzului în depărtare, în sfârșit.
E aproape gol, mă bucur, mă mir. Mă așez în stânga, în față, imi lipesc fruntea de geam. "Cumpără-mi și mie un pachet de unt când te întorci, îți dau banii". Avea buzele reci și foarte moi, uscate și fine totuși, mi-au plăcut iarăși, am privit-o lung în timp ce spunea nu mai știu ce, abia de am ascultat-o, nu mă interesa ce zice de fapt, la urmă am făcut în sfârșit ce am vrut, un pas și am îmbrățișat-o, am sărutat-o, am constatat că are buzele reci și moi, uscate și totuși fine, abia de i-am simțit respirația, gustul salivei, i-am simțit mișcările calde, trupul mic și fragil lipit de mine. Fericire. Nasul mic și puțin coroiat, ciupește-mă, visez, ține-te bine, ține-te de mine, plecăm, plecăm, plecăm, cu bine. Un pachet de unt, am înțeles. Am coborât scările, patru etaje, aproape în fugă. Ușa blocului trântită după mine.
O țigară.
Autobuzul are geamurile aburite, îmi place să privesc prin geamul meu luminile roșii ale mașinilor, difuze, stopurile, picăturile de ploaie. Haide mamaie, găsește-ți un loc. Măcar ești zâmbitoare. Ferestrele sunt aburite și lumina aproape gri și e frumos. Picături înăuntru, picături afară. Am un moment din-ăla, unul bun, unul în care știu că sunt aici, prezent, nu-mi pasă de nimic. Scurt. Număr, unu-doi, unu-doi, unu-doi, pasagerii, trecătorii, șoferii, mișcările picioarelor, ochii, ochii mari și ochii verzi, mici, ochii căprui, babele, cetățenii cu chelie. "Mișcă-ți degetele de la picioare" i-am zis, a râs, zgomotos, a râs. "Uită-te la mine". "Cum te cheamă, zici!?", asta a fost acum doi ani, în Eforie Nord sau poate în Neptun, cert e că era marea la doi pași, aveam în rucsac chiloții de baie și ea era într-o rochie lungă cu flori portocalii și purta pălărie, mă oprisem să trimit o vedere unui tip din Satu Mare. I-am zis. "Ce desuet, ce anost, o vedere pentru un tip din Satu Mare" -  a zâmbit, nu vorbea serios. De atunci. Locuiește în Romană, într-un bloc vechi, la etajul 8.
"Uite ce", i-am zis as'noapte, eram beat, "mâine vreau să ies un pic, într-un parc oarecare, oriunde de fapt". Avea pijamale largi și roz. A tăcut, ne-am privit mult timp. Vinul demisec, "vino cu mine", "nu am chef", prea bine, hai să ne culcăm, haide, haide, țigările pe terminate și un balcon de la care văd, pe ici și colo, luminile aprinse în camere. Vecina durdulie de peste drum, la fereastră, aplecată peste geam, cu ochii închiși și cămașa de noapte închisă până la ultimul nasture, acolo o văd de fiecare dată, mi-o imaginez singură, așteptându-și bărbatul marinar, bărbatul astronaut. Bucătăria e mică și pereții sunt scorojiți, sting ultima țigară într-o scrumieră aproape plină, o vărs în găleata de sub chiuvetă, mulțumit. Mă piș.
Adorm ținând-o în brațe, mintea mi-e goală și sunt fericit.
Dimineață am stat să o privesc dormind. Părul, genele și buzele întredeschise, respirația, umerii și forma șoldurilor, coapselor pe sub cearșaf. Sânii, imaginați. "Auzi, tu unde locuiești?", "departe, în sud, pe alt continent, dincolo de tropice". "Vreau să vin și eu la tine, musai" a zis. Mi-am prăjit un ou și apoi am plecat. Parcul, pasajul, mall-ul, cartierul mărginaș. Am închis ochii. Pe un raft are câteva CD-uri, în baie are o carte, cearșafurile ei sunt toate albe, prosoapele sunt albastre și roșii. "Unde lucrezi?", "la un magazin", lucrurile sunt foarte simple, ne vedem în weekend. Uneori și în mijlocul săptămânii, totuși.
Într-un parc văd un copil singur, se dă într-un leagăn, privește în sus. Blocurile au toate cel puțin zece etaje. "Ți se face dor de mine?", "sigur", i-am spus, lipsit de convingere, "uneori vin până la tine zburând, ca să te aud vorbind și să te miros, miroși atât de frumos și vezi, vezi, gustul tău e nemaipomenit, ai cele mai fabuloase dintre coapse și nopțile cu tine sunt, sunt, sunt, cum să spun, foarte lungi, nemaipomenite și îmi place să iau autobuzul apoi" și mi-am tras pantalonii și șosetele și încălțările grăbit.
Când eram foarte mic îmi plăceau foarte mult bălțile, îmi plăceau cartofii și bărbații eleganți. Apoi mi-au plăcut fetele blonde, apoi cele pistruiate. Și romanele sud-americane. Apoi brunetele înalte. Apoi mi-au plăcut drogurile, apoi mi-au plăcut serialele. Acum îmi plac autobuzele, o singură fată și mâncarea gătită acasă, din când în când, atunci când am ocazia s-o mănânc. Altfel mănânc orice şi sunt mulțumit. Las capul pe spate, îl sprijin de spătarul scaunului. Îmi pun mâinile pe burtă. Ochii închiși, ochii deschiși. Și vinul, sec și demisec, să nu uit. 
Se aude o sirenă și un ciudat merge pe bicicletă prin ploaie. "Sună-mă, auzi, vreau să te mai aud". Unt. Muzica e dată tare, îmi așez mai bine căștile în urechi, lângă mine e un individ între două vârste, cu chelie și două sacoșe pline. Închid iarăși ochii.
La capăt e o parcare. Ici-colo câteva mașini, sunt singur și fericit și plouă, merg grăbit spre un magazin, miroase a benzină și a asfalt ud. 

Zi ploioasă

Oraşul e mare şi ud şi plin de maşini, au înflorit câţiva pomi şi mi-e poftă să umblu.
Beau ceai rece din ceaşcă, ultimele înghițituri.

Străzile sunt lungi

Mi se pare că nu am mai scris de multă vreme aici.
De multe ori am impresia că nu pot să mai supraviețuiesc fără orele mele de singurătate, de izolare într-un colț de cameră, în fotoliul meu, cu căștile în urechi, scriind și scriind, până la epuizare.
Am reînceput să scriu aici acum un an. Într-un an de zile am publicat 119 postări - asta ar fi a 120 - a.
Mă întreb dacă o să pot vreodată să nu mai fac asta, dacă o să pot să renunț, dacă o să pot să redevin vreodată omul de atunci, de înainte, omul pentru care nu era o nevoie vitală să scrie. Nu cred. Nu știu care-i rostul părții ăsteia din mine, părții care scrie și scrie și scrie - mi se pare însă acum că aș fi ciuntită fără ea, mi se pare că aș pierde ceva important, prețios. Înainte eram, mi se pare, un om mult mai anost, mai sărac, lipsit de o parte din sine.
Nu mai am chef să scriu despre asta.

*

Pe strada îngustă pășesc agale doi oameni, unul mai înalt, altul mai mic, clădirile sunt înalte și înclinate unele spre celelalte și cerul e senin, într-o vale latră câinii, ceasul e târziu, cei doi cară niște sacoșe. Ceva mai tărziu, în vârful unui deal, șed pe scaunele albe ale unei terase, mâncând prăjituri și șerbet, vorbind aproape șoptit uneori, alteori mult prea tare.
- Nu te uita ciudat la mine că stau cu tine de atâta vreme, te rog să mă crezi că am timp. Oricum, nu mă observă mai nimeni. Eu în schimb...eu sunt altfel. Oricum, nu mă vede nimeni - nu ne vede. Sigur, sigur. Dar vezi, vezi, haha, vezi!, eu stau într-un colț destul de ascuns, vorbesc foarte rar, doar atunci când trebuie. Și ei trec. Noroc cu tine, noroc.
- Ilie, ești ciudat azi. Vorbești ciudat, nu te înțeleg.
- Ei, nu știu ce mi-a venit. Mai bine spune-mi ce voiai să zici, chestia cu amintirile.
- A, da, da. E simplu. Era vorba despre momentele alea, momentele alea pe care ai vrea cu îndârjire să le păstrezi, să dureze nesfârșit, e vorba de zilele în care umbli buimac pe străzi încercând să ți le amintești, să le recuperezi, e vorba despre tot ce e irecuperabil.
- Marine, ești un sentimental jalnic.
- Norocul meu este că sunt un bărbat liber, norocul meu e că pot să mă ridic și să plec, pot să mă mut și să beau cafele în altă parte. În orice caz, vremea e tare plăcută azi, clar.
- Aș zice atunci - să nu mai așteptăm nimic, apune soarele și străzile sunt lungi și întortocheate.

Pe scurt

Oamenii sunt aşa de frumoşi şi ciudaţi în subsolurile oraşului, paşii sunt rotunzi şi curbați, trupurile lichide, trotuarele toate ale mele, fericirea stă în lucruri mārunte, oameni, mişcări şi autobuze grăbite.
Mergem spre sud, pe ferestre se văd blocurile.

Văd și ascult

Am descoperit de ceva vreme că e foarte plăcut, relaxant și liniștitor pentru mine să stau și să fac ceva ce nu îmi cere să gândesc prea mult în cuvinte - să prelucrez imagini, să născocesc tipare sau alte chestii în Photoshop, să fac fotografii - în vreme ce ascult documentare, interviuri, conferințe. Reușesc să îmi golesc mintea de gândurile și cuvintele proprii și să ascult, pur și simplu, altele, altceva, pe altcineva. Văd și ascult, sunt prezentă, simplu, atât. Ascult tot felul de lucruri ce țin de psihologie în genere, teorie și psihoterapie analitică mai ales, psihosomatică, medicină, neurologie, diverse altele apoi. Mi-am propus să ascult și teatru radiofonic. 
Ieri, în vreme ce prelucram niște fotografii, am ascultat tot felul de lucruri - am descoperit, printre altele, înregistrarea de mai jos. Empatia e un subiect ce mă interesează foarte mult de multă vreme, am mai scris aici despre asta. Mi-a plăcut mult ce am ascultat. Pun și aici, pentru cine o mai fi interesat.

Mantaua

Nu pot să mă culc si să adorm - și mâine mă trezesc devreme.

Dacă aș fi un personaj oarecare, acum aș strânge mai bine mantaua pe mine, m-aș înfășura strâns cu ea în vreme ce pășesc pe niște străzi umede, după o ploaie măruntă și rece, aș pleca pe jos, în grabă, spre odaia mea închiriată din periferie - m-aș mulțumi să stau de vorbă cu mine, la urma urmei. M-aș întreba singur, mirat, de ce mai fac oamenii eforturi să se întâlnească și suporte unii pe alții când tot ce le trebuie este să-și închidă și strângă mantaua pe lângă un corp rece și obosit, să meargă acasă în pas alert, să se grăbească să ajungă la cald și să facă o baie lungă, să se privească în oglindă și să spună un "da" simplu și ferm și apoi nenumărate alte replici, să fie tot mai toropiți și nepăsători în vreme ce beau mult vin, să stea să privească pe geam, să se suporte ei înșiși și-atât, în tăcere, auzindu-și doar gândurile, curgând nestăvilite până la somnul cel lung, mantaua înfășurată strâns, ochii închiși.  

Bucăți

Oh, stroh, cuvinte scumpe, pâine cu icre, nişte caşcaval, vorbe-aşa multe, cuvinte lichide, oameni frumoşi, viața e scurtă, noaptea e lungă, mă clatin şi risc să cad. Timpul e simplu, ochii picați, aşteptările simple, oamenii calzi, părerile spuse, străzile pline, autobuzele goale, saltelele dure, capete goale, noaptea e lungă, viața la fel, oamenii simpli fericiți pe trotuare, oameni căzuți in dormitoare, paşii agale, tot mai apāsați. Ziua de mâine, lumile goale, pielea cea moale si străzi cu pavaj, somnul cel mare, o întâlnire. 

Vederi

Am în minte începutul și miezul încă unei povești scurte, nu mai am timp și energie să le dezvolt însă, nu azi, deși toată ziua am așteptat să vină timpul să fac asta. Mâine, sper.

Îmi dau seama că trăiesc tot mai izolată și cumva într-un interior aflat tot mai în afara lumii, lumilor.

Eram în autobuz azi, mă uitam pe geam. Autobuzul abia se mișca, prins în aglomerație. Undeva afară un om, îmbrăcat cu o geacă maronie-gri, o culoare așa de ștearsă că nici nu mi-o amintesc, o geacă mare și groasă, voluminoasă, plină, cu o glugă mare strânsă cumva în așa fel încat fața nu i se vede aproape deloc. Din față un oval, adânc și întunecat, din lateral o fâșie, o fantă, o deschizătură - o glugă, înăuntru cine știe?, un om ascuns, un om pierdut. O mână vârâtă în adâncul deschizăturii, iese afară, ține o pungă. Inhalează aurolac dintr-o pungă maronie. Își lasă mâna vlăguită, obosită, pe lângă corp. Pantalonii îi sunt largi, largi, are în picioare niște galoși, prea mari și ei. E șters, așa de șters, și alunecă greoi, apăsat, alene, puțin clătinat. Abia se mai târăște, își mișcă încet trupul ce îi atârnă parcă, bleg, slab, pierdut în hainele prea mari. S-a strâns ceva în mine și m-am posomorât. Cine are habar ce e în el, cine e, cum își simte mâinile și ce îl doare și ce nu, la ce oră s-a trezit de dimineață și ce gândește acum sau în orice moment al zilei, ce simte, în ce stare e și ce vede, conținutul mațelor lui și ritmul în care respiră duhnind a aurolac, cine-i mama lui și care-i ultima dată când a fost atins, cine și ce îi lipsește mai mult pe lume, ce gust simte acum în gură și ce a făcut aseară? Omul ăsta, încă un suflet sau încă un organism, un ansamblu animat de oase și carne, târându-se neștiut prin lume, nevăzut aproape, pe lângă alți oameni, orbi și nepăsători, târându-se și ei, în pas alergător, mai departe.
La destinație, în stație, două ambulanțe și aglomerație, sunt curioasă și mă uit, într-un chioșc verde de ziare o femeie îngeuncheată încearcă să resusciteze un om, îi văd spatele și părul ondulat, o văd cum îi apasă pieptul rapid, rapid, oare o să moară?, mă întreb și mă infior, undevă lânga chioșc o altă femeie, îmbrăcată în negru, își acoperă fruntea și ochii cu mâna, se vede că suferă, pare că plânge, ceva se strânge în mine, mă doare și îngrijorează și înfioară toată scena.
Plec mai departe, traversez. Îmi trag gluga peste ochi mai bine, cu o noapte înainte am băut prea mult vin, sunt obosită și mă deranjează lumina soarelui.

Imi imaginez un personaj, mi se năzare, stă la o terasă și atât, asta e tot ce face mereu, stă și privește, cuprinde oamenii cu privirile, e vară și bea limonadă, din când în când strigă spre vreun trecător, el, figură aproape mesianică având perciuni și o mustață mică dar stufoasă, strigă atunci "hei tu, să știi, eu te văd, eu chiar te văd, poți să știi, sunt aici și te văd, într-adevăr". 

Vișniec

Postare cu laptop de împrumut.
Mi-e poftă de poezii, de poezie - iar. Aș mușca hămesită din ele și le-aș mesteca încet pe unele, pe altele le-aș devora rapid, m-aș preface că sunt degustător de vinuri, le-aș izbi extaziant de palat și papile, m-aș preface în mâncător de mici în bodegi aglomerate prin cartierele unui oraș prăfuit de câmpie, înmuindu-le în muștar înainte, aș scrie eu însămi poeme în proză debile, pe care nu le citește mai nimeni.
Dar îmi lipsește ceva momentan.
Mai încerc mai târziu.
Până una alta, niște Matei Vișniec.

Un milion de ochi

Un milion de ochi ai avut
înainte de a avea doi
înainte de a avea
o inimă
ai avut un milion de inimi
un milion, un milion de
picioare ai avut
înainte de a avea
două picioare
și înainte de a avea o limbă
ai avut un milion de limbi

chiar așa, înainte de a avea
doar două mâini, doi plămâni
                 și un gât
ai avut un milion de mâini
                 un milion de plămâni
                 și un milion de gâturi
un milion de aripi ai avut, da
înainte de a nu avea nici una


Spune bună ziua rânjind

Sunt dat afară din propria mea piele
ca un chiriaș care nu și-a mai
plătit chiria
care face prea mult zgomot
scuipă de la balcon
aruncă coji de semințe pe scară
iar când spune bună ziua
spune bună ziua rânjind

nu e de mirare că sunt dat
afară din propria mea piele
ca un chiriaș care s-a încălzit
arzându-și rând pe rând
scaunele de lemn, rafturile de lemn
tapetul de hârtie

sunt dat afară scurt
n-am nimic de luat cu mine
așa că ies din propria piele cu mâinile
                         în buzunar
iar pe scări mă întâlnesc bineînțeles
cu viitorul chiriaș


Călătorii sumare

Prin orașul lipsit de străzi
trec cântând pietonii lipsiți de trupuri

mâna mănâncă singură
pe o masă în bufetul gării
la fiecare două ore ciugulește
                                      câte un bob de strugure

pe locul în care a stat vânătorul
s-a tolănit acum vulturul uriaș

în bazinul cu apă e liniște
înecatul s-a chircit pe treptele de piatră

peste cuvântul oraș
plutește cuvântul ceață

cuvântul om
privește
prin cuvântul
fereastră


Ieșirea prin gaura neagră a cuvântului

Poate dacă am să scriu toată noaptea
o să-mi treacă
dimineața voi fi trist dar fericit și poate
umbra gigantică a zilei mi se va lipi de palme

există o moarte sigură moartea prin
cuburile inexistente de gheață
există o ieșire sigură din univers ieșirea
prin gaura neagră a cuvântului univers

de mult îmi doream să scriu versuri
despre propria mea dorință de a scrie
iată, în această seară când urmele lucrurilor
                                                         s-au topit
e deja timp pentru o nouă poveste

ușile au fost deschise cheia s-a încins
fierbe ceaiul semafoarele au vorbit
se pun în mișcare uriașe cisterne cu sudoare
ultimul mare împușcat în frunte se răsucește
                                           în glontele său


Pătrunderea săgeții în carne

Când săgeata pătrunde în carne
înfiorată de plăcere zvâcnește carnea
se zbate pentru o secundă scoate un urlet de dragoste
și se năpustește ea însăși peste vârful tăios al săgeții
adâncindu-l până la capăt în carne

iar sângele, când înțelege că săgeata
pătrunde în adâncul în întunericul în tăcerea lui
se înfioară și el și scoate un strigăt de victorie
și se crede liber

sângele e liber numai atât timp
cât țâșnește din corp si se scurge peste
iarbă și peste pământul reavăn
atunci și iarba e liberă și simte
cum toate în univers devin libere

omul, care nu are timp să se gândească
la toate acestea
cade mort, cu burta în sus
pielea, iarba, carnea, pământul, sângele,
metalul, lemnul din care e făcută săgeata,
se miră mult de această
neputință

Vreau sa scriu

Nervi si frustrare.

Tipa cuvintele in venele mele si nu pot sa le scriu, vreau un laptop si niste singuratate ca sa pot sa scriu tot ce mi se nazare. 

Minimalism

Mi s-a stricat laptopul. Am ajuns sa scriu aici de pe telefon. N-am cum scrie ca de obicei. Nu tu diacritice, nu tu muzica, nu tu ritm, nu tu viteza si apa si foc. Am nevoie insa sa scriu inainte sa adorm.
O foarte veche dorinta de a mea e sa nu mai simt si sa nu mai gandesc, sa scap de prea multa galagie.... Mi-ar placea sa am o minte goala si o dispozitie egala, mi-ar placea foarte mult.
As vrea ca peisajul meu interior sa se simplifice pana la minimalism, un spatiu vast si alb in care sa fie, ici-colo, rar, rar, cate un punct, o linie, nimic ascutit, totul lin - atat.
Am citit prin carti, articole, am intalnit ideea si in documentare - exista medicamente pe lume, prescrise pentru depresie si anxietate (parca si cea din urma, nu mai stiu precis), care limiteaza capacitatea oamenilor de a simti. Nu mai tin minte detaliile stiintifice, nu o sa le scriu aici si acum. As lua bucuroasa, uneori, asemenea pastile. Pe termen lung, pentru totdeauna. As putea sa traiesc apoi bine si cu liniste, in sfarsit.
Sa ma pierd in spatiul vast, alb, decorat
minimalist.
Adorm, ce bine, noapte buna. 

Poem din autobuz

Poem din autobuz.
Autobuzul e grăbit.
Şi nu ştiu unde sunt.
Dar totul e perfect -
Mă duc acasă să mă culc. 

Rimar

Cu ultima fărâmă de energie.

Mor încet-încet cuvinte, mor cu rime, mor în dricuri și sicrie, mor încet și scriitorii.
Unghia adânc în piele, o peniță pe hârtie - zgârie, zgârie.
Tifon, sifon, văluri, văluri, ectoplasmă suluri-suluri, astupându-mi nările.
Bisturie, bisturie.
Pietre. 
Pe întinderea domoală totul este plin de smoală, pică norii.
Uite-așa, încet-încet.
Se topesc în ample griuri mecanismele senine - parapeții, contraforții, uriașii și zeloții.
Mor eroii sus pe ziduri, pe cazanele uzinei sunt suite eroine, cuvântează-n amfiteatre făcătorii grași de rime.
Pe pământul ocru, sacru, se adună salahorii, își înșiră-n cerc grumajii, li se-alătură cheliile, își șoptesc târziu în noapte, se cutremură feciorii.
Totul e frumos pe lume, moleșiți se scurg bețivii, pe cărările înguste dintre două destinații, închizând adesea ochii, suflecându-și pantalonii.
Decedează animale suspendate-n abatoare, strălucesc televizoare agățate sus în holuri, paznici stau în cutiuțe și se scarpină a jale, mușuroaiele de oameni se târăsc încet dar sigur spre tramvaie și spre blocuri.
Avioane zboară mândre, călătorii sorb cocktail-uri, dansatoare zac în baruri în fotolii largi din piele, păsări mari mănâncă stârvuri, merg alene visătorii.
Pe terase stau turiștii și privesc adânc brioșe, beau cafele și citesc, se apleacă toți încet, sfâșiați în intestine de dureri și de regret.
Ziduri, ziduri, mari și goale și în gară buruieni, între șine sunt sigilii, motorina cuge zilnic din vagoane de marfare, tone, tone de uleiuri, motorină și cartofi, lemne, lemne și pantofi, impiegați și sarsanale, zile lungi și nesfârșite într-o sală de-așteptare, cetățeni cu geci de piele dorm pe scaune, alipiți.
Ochi închiși, tălpile goale, în taxiuri șed cucoane, pe la colțuri se vând ziare, flori de plastic și fermoare, tălpi de pâslă și buchete, crizanteme și zambile.
Dorm pescarii duși în bărci, polizoarele sunt aspre, se învârt și se învârt,
cetăţeni citesc sloganuri în broșuri pulicitare.
Și pe stâlp stau papagalii, dedesubt vreo doi poeți.
Curg mâncăruri grele-n străchini și e sânge pe pereți, pe podele zac saltele și pe ele sunt doi pureci, șed turcește și se-ntreabă, filosofic, melancolic, când vor fi și ei striviți.
Cad răpuși, îndurerați, oameni albi și găuriți, le atărnă pielea-n franjuri și din când în când sughit, se răstoarnă în orbite ochii marii și bulbucați, scuturați de duhuri rele duc genunchii strâmbi la piept, gem, mugesc și schimbă rime și din când în când rânjesc.

Omul invizibil

Zăceam în după-amiaza asta în pat, pe cale să adorm, și mi s-a năzărit începutul - sau tema - unei povești, unei povestiri scurte. O să încerc să o scriu.

Asociez scrisul, ceea ce scriu, cu imaginile de mai jos, găsite tot azi- eveniment destul de fericit, să zicem, plăcut oricum. Nu știu să explic similaritățile. Sper să fie cumva și pe-nțelesul cititorilor mei cei puțini, foarte puțini - puțini de tot.

*

Ultimul lucru cert pe care și-l amintește despre el e o mână întinzându-se spre marginea patului, într-o dimineață târzie. I-a atins mâna ușor atunci, încercând să-l ajute să ajungă la scaunul spre care o întinsese.
Pe atunci era încă prezent. Curând după aceea, însă, a început să dispară. La început i-au devenit invizibile degetele mâinii stângi, degetele mâinii atinse atunci. L-a privit cu spaimă și uimire - el nu părea să își dea seama sau să se sinchisească de ceea ce se întâmplă. Își vedea de viața obișnuită, aparent fără probleme. Curând a devenit invizibilă întreaga lui mână stângă. Apoi cea dreaptă. E drept că, nopțile, închizând ochii, putea încă să le mai simtă acolo. Nu păreau însă să mai existe, așa cum erau, invizibile.
În fiecare dimineață ceva începea să dispară - întâi chipul, apoi întreg capul, apoi trunchiul, apoi picioarele. Odată cu ele începu să se acutizeze și sentimentul absenței lor.
Își mai dădea seama de prezența lui, într-o vreme, auzindu-i vocea din când în când. Privea în gol însă - și se temea că nu e de fapt acolo.
- Ești invizibil, i-a spus, într-o zi. De ce?
Nu a primit însă niciun răspuns.
Nu a știut ce să mai facă, de atunci.
Zilele au trecut și trecut, o groază, pustii și lungi. Șede de cele mai multe ori într-un colț de odaie, pe scaun, întrebându-se dacă o să mai apară vreodată.
- Mai ești acolo? a întrebat într-o zi.
Nu i-a răspuns nimeni.
Se întreabă de multe ori unde a dispărut și de ce. Nu-și poate imagina cum și cu ce s-ar putea hrăni în starea în care se află. Se înfioară.
De-o vreme încoace, mai ales după niște zile foarte mohorâte, ploioase și întunecate, a ajuns să se întrebe dacă a fost realmente acolo, vreodată.
Sunt însă urme mici, își spune, semne ici și colo, le caută, se plimbă cu pași repezi prin casă și le numără.
Nu înțelege însă nimic.
Și așteaptă, așteaptă să treacă zilele.

28 de ani

Sunt foarte efervescentă azi - e simplu, n-am liniște, n-am pic de liniște înăuntru. Mă mai liniștește să scriu.
Îmi vine să scriu iar tot ce mi se năzare dar parcă aș face o pauză și-aș scrie și eu ceva...mai normal. Lucruri mai normale...
Mă întreb despre ce să scriu.

Bucăți, bucăți, despre toate și nimic.

Îmi place să dansez, am nevoie de ceva care să mă dezinhibe - și-apoi dansez, dansez cu nespusă plăcere, cu pasiune, îmi intră muzica și ritmul în vene și tot ce vreau e să mă mișc, habar nu am cât de bine, probabil foarte prost, mă mișc însă și găsesc în mine energii nebănuite, neştiute. Vreau să dansez, destul de des, e foarte simplu. Mai ales și mai ales aș vrea să dansez tangouri, complicate, intense, îmi doresc asta de foarte mult timp. Un bărbat care să mă conducă în timp ce dansez, să vrea să mă poarte încotro i-e voia și mie să-mi vină să mă las, un dans intens şi rapid-rapid, apropierea și căldura, muzica și emoțiile - vise vechi.
Regret toți anii în care nu am dansat și e un strat moral-moralist în mine, un strat pe care mi-e greu să îl numesc acum, ce îmi șoptește că nu ar fi fost bine, dar regret, toate nopțile netrăite și tinerețea trecută fără să dansez, fără să dansez până la epuizare, până în zori, târăndu-mi oasele tinere dar mulțumite până cine știe unde. Pe vremuri, pe când eram eu tânără, prin liceu și chiar mai devreme, ideea de a merge să dansezi nu știu unde era pentru ai mei și pentru mine chiar un soi de blasfemie - parinții mei nu-s niște oameni foarte credincioși, nicidecum bisericoși, sunt sau au fost niște oameni grijulii excesiv și severi şi discotecile sau cluburile sau orice astfel de locuri erau locuri interzise pentru mine. Oricum, să zic drept, nu aveam nicio poftă să intru în ele pentru că eu ascultam de când mă ştiam doar rock, din ce în ce mai supărat, inițiată de frații mai mari, nu intram însă, ferească sfântul, nici în rockoteci, cum s-o fi scriind numele lor?, nu intram niciunde. În facultate viața mea a fost tot extrem de scurtă, goală realmente și plictisitoare. Aș fi putut să scriu "Jurnalul unei fete extrem de cuminți" în care, în afară, cel puțin, eu nu făceam mai nimic - unii ar spune că ăsta e un lucru foarte bun, foarte bun, că trebuie să rămâi pe un făgaș bun, adecvat, care te duce spre bine, tot mai bine, că viața mea e foarte bună-bună, uite, uite, de ce te plângi? Sunt însă atât de multe lucruri netrăite, țipând în mine, urlând, am 28 de ani și vreau să dansez și nu numai, înăuntrul meu e unul din huliganii lui Eliade, poate, izbind pereții plin de frustrare, dărâmând totul în cale, înăuntru însă.

Nu-i mai bine oare să-ți lași copiii să fie relativ liberi, să nu-i sufoci nici cu reguli, nici cu griji, nici cu pedepse aproape imposibil de înțeles, să nu-i terorizezi? Să-i lăși să trăiască, să încerce, să exploreze unele și altele, să fii însă acolo, aşteptându-i, o prezența caldă, gata să-i asculte, gata să-i primească, să-i îmbrățișeze și sfătuiască atunci când fac cine știe ce prostie? Ai vrea să dansezi, copile? Dansează. Ai vrea să umbli pe străzi până la miezul nopții și după? Umblă. Există pericole și trebuie să fii conștinet de ele, eu o să fiu însă aici, o să te aștept să vii, cu îngrijorare și căldură și tot ce îți mai trebuie apoi, dacă-ti trebuie. Călătorește, zburdă, vino apoi la mine să te odihnești, să înveti poate, să te ajut să crești.
Să rămân la copii, îmi vine să scriu despre mine niște lucruri ce nu-și au locul aici. O să scriu tot chestii foarte personale, oricum, cu gândul că, poate, cine știe, cuiva or să îi fie utile. Copiii mei...cine știe dacă o să îi am vreodată, mi-aș dori să fie, însă, niște oameni cu mult bun simț și niște oameni sensibili - și-apoi niște oameni liberi. Asta e o chestie complexă, ce va să zică liberi, nu intru în ea aici. Aș vrea să îi las să fie niște oameni ce pot să își exploreze lumea și limitele, să își ducă și construiască viața luând decizii, fără teroare, fără sentimentul că sunt niște copii neputincioși ce au nevoie de aprobare, încuviințare, binecuvântare, pentru orice vor să facă. Îmi aduc aminte când a fost să mă mărit, spre exemplu - dincolo de multe-multe altele îmi aduc aminte de stresul uriaș-uriaș pe care mi-l stârnea gândul ăsta: oare mama și tata ce o să spună despre asta, oare or să fie de acord, oare or să mă lase, vorba aia? Știu că e bine să fii ascultător - și totuși, după o vârstă...Foarte multă vreme, probabil și acum într-o măsură, m-am îngrozit de ce ar zice ai mei, mama mai ales, dacă ar fi să am un copil, fiind deja femeie măritată, vorba aia, mă îngrozea ce-ar spune mama dacă aș rămâne prea timpuriu însărcinată, fără să fi implinit așteptările ei privind viața cea bună, aia de o merit, aia de trebuie trăită.

Nu-mi disprețuiesc părinții. Îi iubesc de nu știu ce-i cu mine. Încerc însă să învăț din experiența mea și din ceea ce au făcut ei, presată de sentimentul covârșitor, de cele mai multe ori, că un copil sau copiii sunt niște responsabilități uriașe, niște ființe ce depind nemaipomenit de mult de tine, cărora le influențezi într-o măsură uriașă viețile, încerc așadar să învăt cum aș putea să fiu un părinte bun, mai bun, cum aș putea să aduc și cresc pe lume niște oameni pe care să nu-i rănesc, să nu-i sluțesc, nici mutilez, căci așa-i de mare puterea părinților asupra copiiilor lor de pot să-i și mutileze (și a altora, dar a lor indeosebi). Vreau să aduc pe lume doar oameni cărora viața să nu li se pară prea greu de dus sau insuportabilă, oameni sensibili, simțiți, simțitori, buni și iubitori realmente cu alți oameni, oameni în stare să se bucure și bucuroși, cât mai des, permanent chiar, de viață și de toți ceilalți oameni. Mă preocupă mult, des...

Adorm, adorm.

Nu știu de ce am ajuns să scriu desprea asemenea lucuri acum, aici, mai am puțin-puțin și adorm, puțin-puțin. Am pornit de la dans...
În fine.
Lucrurile sunt complicate, extrem de complicate, eu adorm și cam atât.

Liniște - nu prea cunosc liniștea.

Oamenii fiare

Nu vei vedea vreodată o figură mai respingătoare, pielea groasă și aspră și roșie, gata să plesnească, pe o față diformă și mare, dinții galbeni, rânjetul aparte, satisfăcut, deplin satisfăcut, rece și prefăcut, soiul acesta e unul fără de seamăn, câteva muzee le expun trupurile mumificate pe catafalcuri uriașe și organele genitale conservate în borcane, organizând expoziții cu prețuri exorbitante de intrare, căci câteva exemplare au fost prinse cândva în anii tulburi ai războaielor, au fost disecate, măruntaiele tuturor erau goale, negre, erau întinderi fără sfârșit în interiorul unor asemenea fiare, pereții cavităților erau îmbrăcați în straturi groase de grăsime protectoare, interioarele perfect izolate și goale, cărnurile lor sunt vișinii-putrede și organele lor reproducătoare enorme, afișate ostentativ în timpul vieții lor scurte, când sunt încă vii poți să îi vezi uneori cățărându-se pe garduri și dând inutil din aripi, au aripi acoperite cu pene rare și negre, curbate și mult prea scurte, ce nu le permit să zboare, o eroare a naturii au constatat diferitele cercuri științifice, desigur, în urma unor dezbateri aprinse în cadrul unor conferințe internaționale, au ghearele mari încovoiate și ascuțite, au palmele enorme și reci și piepturile umflate si goale, sigur că oamenii aceștia nu au inimi, se spune, in interiorul lor nu au fost găsite niciunele, se zice că au doar mecanisme cătrănite alimentate cu turbă, trepidând încinse, au ochii roșii și buzele groase și când îi auzi latră si latră silabe aspre, cu multe consoane, sau se laudă, se laudă, se laudă cu burțile lor extrem de încăpătoare, poftind carne de oameni, în cavitățile lor nesfârșite și goale, aceste fiare devoratoare de oameni povestesc uneori, scuipând printre dinți, cum i-au prins, povestesc zâmbind despre spintecări măiestre și sânge țâșnind în jeturi bogate, despre pulpe și sâni și burți fragede, privesc zâmbind ascultătorii uimiți, zâmbesc cu dinții lor galbeni si ascuțiți, cu care mestecă și sfâșie, taie, cu gurile lor pline cu salivă urât mirositoare și limbile lor mari și grele, plescăitoare, asemenea oameni păstrează întotdeauna distanța, se zice, asemenea oameni te privesc liniștiți și alene, apoi întind mâinile lor cornoase, terminate cu gheare, te mângăie ușor în timp ce îi privești cu fascinație și te străpung apoi în punctul cel mai moale, te privesc atunci cu ochii aprinși și larg deschiși, zâmbesc și-și înghit saliva cu nerăbdare, victimele lipsite de apărare au timp să țipe, țipă în limbi ciudate, injurii și blesteme, amărăciune adâncă și cuvinte grele, grele, fiarele zâmbesc extrem de satisfăcute, simțind puterea pulsând în venele lor de altfel goale, victimele lipsite de apărare pică pe jos răpuse, fără suflare, închid ochii și pier înghețate de durere, oamenii fiare își varsă apoi lichidele digestive si lichidele reproductive peste victimele ce zac acum în poziții fetale, apoi unele victime se umflă si umflă și devin încet goale, procesul e unul anevoios și duhorile sunt pestilențiale, într-o zi le vezi ridicându-se și plecând la plimbare, zâmbesc ușor și așa, așa îți spun, se nasc oamenii fiare.

Alambic

Am poftă să scriu și iarăși, iarăși, habar nu am ce. Uneori am, alteori nu. Deseori nu. Așa, scriu, de amorul artei, ca să dorm mai bine, de pamplezir, de nevoie, mai ales de nevoie.
Așa, mi se năzare, despre toate și nimic, scriu, scriu, scriu până la epuizare, scriu până adorm, două mâini mișcându-se și ochi abia mijiți, picând în gol, în hăuri fără fund, în mațe, despre ce aș putea să scriu azi?, nu știu, în universul sterp eu scriu, mi se mișcă degetele energice, pielea aspră, uscată, haidem, haidem să picăm și haidem să ședem, haidem să vorbim ca și cum ne-am cunoaște de când lumea, din toate toamnele și toate primăverile, cresc frunzele, înțelegi, mugurii și toate plantele, noi aici suntem niște inocenți, așteptăm să pice poamele, așteptăm să ne fie șfichiuite corpurile, atinse, atinse, de dureri și plăceri, de vârfuri de nuiele și de frunze și muguri, dureri ascuțite, urme roșii pe colțuri acunse de trupuri, usturătoare, ochi roșii, guri uscate, mâini transpirate, aici, vezi tu, nimic nu e așa cum ar trebui să fie, sprâncenele smulse și pictate apoi, vom pleca departe, în țările calde, în loc de mâini vom avea vâsle, vom pluti în aval și în amonte, nopțile vor fi nesfârșite, sudorile se vor scurge pe forme abrupte, duhori și miresme memorabile, paturi și sicrie și cearșafuri albe, aici, vezi tu, nimeni nu atinge pe nimeni, furie și nepăsare și nimic, muzica și cântecele, plămânii, umori și sudoare, jeg și duhoare, suntem cu toții separați și singuri, cântăm înverșunați în vreme ce spălăm podelele, dăm cu aspiratorul și spargem baloanele, trosnim nuielele, pisicile torc, paharele sunt mereu aproape pline, sorbim din ele cu poftă, lichide amare, înfocate, rapid, iată-le goale, ticsite, scuipăm semințe pe mușamaua cu flori, vocile răsună tare și totul duhnește a deznădejde și a apă de mare, salinitate prea mare, umplându-ne nările iritate, stârnindu-ne lacrimile, dar vezi, vezi, azi și aici tot ce facem este să cântăm, cuprinși de patimi, despre oameni și despre vise neîmplinite, despre prostie si despre nepăsare, despre timpul ce trece și despre toate acele povești neterminate, fumul și scrumul și străzile nelocuite aproape, labirintice, vii și moarte, mâini ce lipsesc și mâini necunoscute, atingându-se, nesimțire, nesimțire, furie şi moarte, o acoperim cu un cântec, unul duios și plin de emoții calde, unduind pereții, podelele, nimic, adorm, în sfârșit, epuizare, epuizare, am plecat, înțelegi, am plecat și asta este, perdelele roșii, se strâng și mă strecor printre ele.
Aici, vezi tu, totul e nesigur şi piere.

Casele

Bun venit pe pământ, pe aici circulă mașinile și emit gaze de eșapament, nu știu dacă ai observat, ba da, cum să nu, uite, uite, uită-te la toate casele vechi, goale, înăuntru întuneric, domniță, boierii au murit de mult, sunt oase și praf prin morminte, unii au uitat tacămurile folosite pe mesele de 12 persoane, grăbiți să fugă în exil, petrecerile pe vremuri erau strălucite dar acum, acum sunt pustii odăile toate, uită-te, mai joacă ueori muștele pe pereții scorojiți, nopțile trec cu toate luminile stinse, nici lumânări, nici candelabre, nimic, paturile sunt mâncate de cari, cearșafurile extrem de prăfuite și nu doarme nimeni pe ele, nici amante, nici soții, nu mai are nimeni slujnice, nici bucătărese țărănci, nici urmă de argat pe aici, nu vine nimeni noaptea de la sindrofii, țigaretele zac aruncate în colțuri, stinse definitiv, boierii au fugit, departe, departe, mâinile lor fine și albe au cărat bagaje mari, grele, valize acoperite cu piele, pline cu taftale, brocarturi, blănuri grele, iminei, șaluri, au plecat cu toții, ferestrele sunt acoperite cu scânduri, străzile pustii, uneori latră câinii, cineva strigă "unchiule!", unchiule, uncheșule, patefoanele s-au oprit definitiv și doamnele și-au amanetat bijuteriile, treptat, ramuri, ramuri lungi și fine din complicați arbori genealogici au pierit, cărămizile cad, podelele sunt găurite, târgoveții sunt dornici de soții vrednice, muncitoare, domniță, au murit și ei de mult, privește toate arabescurile, le vezi?, pe vremuri arhitecții erau fuduli și iubeau liniile curbe, statuile și leii, broderiile, vezi strada asta?, toate ferestrele sunt întunecate, aici nu mai locuiește nimeni, într-o zi o să ne strecurăm înăuntru și o să însămânțăm pământul muced, o să plesnească scândurile sub noi, rupându-se, vezi curțile interioare?, sunt pline de rufe, copiii crescuți în ruinele lumii, hrănindu-se cu franzele ieftine, o, petrecerile cu fason!, caii si birjarii și automobilele negre, astăzi cad tencuielile, iată liniile de tramvai și tramvaiele alunecând pe ele, scârțâind, intersectându-se, orașul vechi, vezi, are străzile înguste, oamenii pătimitori și ușurateci, țipând în odăi, cutremurându-se, vin salvările și taximetrele, doamne corpolente dorm în paturi cu baldachin, au sertare cu caiete pline de poezii și scrinuri pline de mistere, pieile sunt tuciurii, biciurile plesnesc pe moșii, astăzi lumea e plină de scursurile pământului, domnind, se îmbăiază prelung în căzile noastre grele din mijlocul odăilor de baie, pieile lor tuciurii și pieile lor aspre, săpunul fin franțuzesc, mâinile bătătorite, mașini agricole, prăvălii, funcții-funcții și daraveri fine, importuri-exporturi și ministere, o intervenție, soția a pregătit un meniu strașic azi, vă rog să poftiți în salon, vinul e rubiniu și paharele se ating în clinchete ascuțite, ne bucurăm astăzi, mâine vom pieri cu toții, pășesc mai departe, casele sunt pustii, proprietarii absenți, dispăruți în nesfârșite dispute succesorale, am tocmit, vezi bine, numai avocați proști, am amețit, am amețit, o clădire lungă, părăsită și ea, geamurile abia acoperite, sticlă spartă și lemn și pe trepte, la intrare, doarme și sforăie ușor un om al străzii, ce frumos, mi-am zis, luna e aproape plină și aerul rece și proaspăt și privesc, privesc.
Nu mai pot, adorm, nu-i nimic,
Ai grija de tine, înțelegi, pentru ca eu nu mai pot să umblu pe aici, adorm.

Totuşi

- Scrie-mi o poveste.
- Nu acum.

Un roman japonez. O baie, părul ud.
Am pielea uscată şi rod un bob de grâu.

- Ți-am scris, totuşi.

Mâzgâleli

Linii, linii bezmetice, mâini și picioare amestecându-se, lovindu-se, muzica se aude intensă și tare, unde îți sunt mâinile? Nu știu, nu știu, erau pe undeva pe aici, acum nu mai sunt, sunt doar niște linii, vezi, rotindu-se, spirale negre, subțiri și groase, fâșii, multe și dese, pâlpâind, palpitând, intersectându-se, pantofi de dans negri și rochii roșii, genele lungi, ochii închiși, pașii.

Ascultă, ți-am spus, îți amintești zilele cele bune, zilele în care străzile erau ale noastre, pavajul, dalele, măturătorii, gunoaiele și rigolele, cetățenii grăbiți cu umbrele, mașinile si claxoanele, îți amintești când mergeam departe, departe, nici nu știam unde, îți amintești tramvaiele și liniile trenurilor și copiii jucându-se cu o minge, mai ții minte copiii negricioși zâmbindu-ți pentru o fotografie, mai ții minte vântul de primăvară, mai ții minte florile, mai ții minte cimitirul și mai ții minte rufele atârnate, mai ții minte așternuturile, mai ții minte televizorul, mai ții minte pașii, mai ții minte ochii, mai ții minte mâinile, mai ții minte mâinile mele aripi, fâl-fâl, ridicându-se, mai ții minte căldura și pielea și îmbrățișările?

Zilele netrăite, goale.

Picioarele sunt și ele câteva linii, linii întrerupte, stinghere, frânte, mișcându-se totuși, încolo și încoace, pășind pe muzică, cercuri și linii ovale și linii drepte și opriri și momente de ezitare, picioarele goale, aspre, apoi cafenele, cafele, cafele nesfârșite și câte o țigare, rulată în foițe făcute din ziare, un bărbat oarecare, cu mâini mari cu degete lungi și cu unghii murdare, desenând rotocoale pe tăblia mesei, linii rotunde, mâini și picioare și coapse, rotunjimi pline, trecătorii sunt grăbiți pe bulevardul cel mare, la colț e un om cu un acordeon și o domnișoară ce pare că își numără pașii, unul, doi, trei, acum puțin mai repede, ultimul puțin mai mare, pantofii maronii cu puțin toc și dresurile fine de mătase, fustă plisată si taior și pălărie, puțin mai încolo trec mașinile, nenumărate, neoprite, șoferii au mustăți mari și stufoase și totul, totul e făcut din linii, linii negre, bezmetice, amestecându-se, sus pe un deal e o piață, acolo șed artiștii și desenează portrete de oameni cu priviri goale, superioare, suprind însă atâtea detalii, pășesc agale turiștii cu burțile goale și privesc meniuri scumpe și fine scrise cu cretă pe panouri, în vitrine e plin de crustacee și fructe de mare și undeva o femeie freacă podelele, altundeva o femeie pozează pentru un artist cu barba roșie, o cheamă Sien, mai departe, mai departe, fugim la vale, străzile sunt pavate și abrupte, aici niște iederă și colo niște ziduri, haide însă să plecăm mai departe, să fugim, nu știu unde. 

Pe aici bisericile sunt roșii, cerul e negru și soarele portocaliu, oamenii sunt doar linii negre, cocoșați, aplecându-se, ascunzându-se în cojoace de foame, de spaima molimei, de spaima tiranului cel mare, anii sunt lungi si grei și oamenii mor de foame aici în țara lui Soare răsare, cizmele sunt înalte și pașii sunt grei si ceaiurile amare, amare, ciorile zboară pe cer cu miile și norii sunt linii încâlcite, răsar fabricile și uzinele și undeva, pe străzile întortocheate, stau doi oameni și se privesc însetați și înfometați de parcă nu s-au mai văzut de ani de zile, fumul se ridică rotocoale-rotocoale din fabrici și uzine si țigări și sobe, femeile mici și rotunde spală haine și le întind pe balcoane, pantaloni și fuste și piese de lenjerie, femei îmbrobodite cărora le ies de sub broboadă zulufii și stropii de sudoare, linii largi și groase, trupurile, mâini moi și prunci și pelinci și lapte, bărbați cu pachete împachetate în ziare, mici și mari, pline cu haine, cărți și mâncare, salopete gri și căciuli negre și pistruii și ciupiturile, urmele de vărsat, oameni încovoiați și femei bătând covoare, sprâncene blonde și bărbi cărunte, bărbați uitați de neveste prin crâșme, unghii și picioare și unghiere, blocuri gigantice cu ferestre mici, apartamente și garsoniere, odăi încălzite de calorifere și vopsele albastre și verzi și gri și cearșafuri înflorate pe care dorm femei și bărbați și copii, un tren gonind prin noapte, marea evadare, lumini slabe, compartimente cu banchete acoperite cu mușama maronie, gonind, gonind, prin sate pline de oameni cumsecade și sate atinse de foamete, prin păduri nesfârșite și tunele săpate adânc în munte, pe banchete sunt oameni, unii stau și se privesc și nu știu, nu știu când s-au mai văzut și unde, se întorc însă, se întorc și ajung într-o odaie mare, cu podele ce scârțâie, acolo lămpile sunt slabe și roșii, pereții sunt înalți și afară răsare soarele, nopțile pe aici sunt lungi, aproape nesfârșite, visele sunt atât de rare, oamenii pe aici sunt bizari și singuri și în mijlocul paturilor lor, pe așternuturile creponate, dorm adânc, linii încâlcite, subțiri, curbate, ascuțite și lungi, multe și negre, aglomerate, mâini și picioare, întinse, curbate, zăcând goale, curgând, coborând și urcând, sânge pulsând și electrocardiograme, salvări gonind pe străzi cu sirene și lumini albastre și roșii, cântece vechi și noi și unu, doi, trei, patru, ai înțeles?, astea sunt mișcările, învață-le.

Singurătate

Alunecare, alunecare, tot mai departe la vale, timpul trece și nu știu, nu știu ce să scriu, fuga, fuga în lumea ce mare, la revedere, la revedere, marea plecare în lumea cea mare, am plecat într-o zi pe o cărare, la revedere, la revedere, am plecat în lumea cea mare, călător prin soare, pe sub nori și prin ploaie, desculț și cu pantalonii prea scurți, o cămașă verzuie și o pălărie cu boruri mult prea largi, la revedere omenire, la revedere, am plecat pe mare, am plecat pe o cărare, nicăieri și pretudindeni, prin orașele cele mari și prin cele mici, pe străzi întortocheate și străzi mici și pavate, privind prăvăliile, călător solitar, liber, întâlnind pe toți și pe nimeni, n-o să mai privesc pe nimeni în ochi pentru că, pentru că n-o să mai fie, nici măcar un ochi din cei mulți, din cei o mie, niciunul n-o sa fie, n-o să mai fie, pielea mea o să fie tot mai tare, tot mai tare, o scoarță tare, pe dinăuntru o să fiu goală, vastă, încăpătoare, întunericul cel mare, purtat de colo-colo, pe sub soare, o să mă mai oprească din când în când câte un copil, domnișoară, doamnă, știți oare, aveți idee, cât e ceasul oare?, o să deschid ochii și gura și, înăuntru, întunericul cel mare, ochii lui mari, largi deschiși, or să privească înspăimântați, doamnă, doamne, întunericul cel mare, înghițindu-l, buzele crăpate închizându-se, pumnii strânși, picioarele puse în mișcare, târându-se, un rucsac plin cu pesmeți, iată-l, plin, mare, și-o sticlă mare de apă și una mică-mică de tărie, pentru zilele grele, nesfârșite, obositoare, nopțile petrecute în răcoare pe sub copaci înalți, înalți și bătrâni, cu crengi mari atârnând și trunchiuri groase, fără frunze și plini de cioturi, spune-mi, spune-mi cine vine pe cărare, în depărtate, un om cu doi ochi, unul mai mic și unul mai mare, poartă o pălărie mare, o pălărie de soare cu boruri mult prea largi, abia își mai târăște picioarele, vine agale, la vale, la vale, timpul trece și îl aștept sub copacul cel mare, îi dau binețe când ajunge în dreptul meu, bună ziua, bună ziua, cuvinte nerostite, întunericul nesfârșit, întâlnindu-se, oamenii goi, plini de întunericul cel mare, ne vom privi apoi câțiva ani, călătorii gemeni, regăsiți, tăcerile sunt așa de adânci, nesfârșite aproape, uneori vorbim totuși despre gândaci, alteori despre oameni, alteori iar despre oameni, alteori cine știe, cuvinte puține și tari, semnificative, întunericul ne scapă printre buze și lumea pare, pare că vrea să se dezintegreze, să se sfarme, atinsă de marele întuneric și de cuvintele noastre, pășim pe cărări pline de noroi după o ploaie și ne privim degetele mari și murdare și ascultăm, ascultăm, vântul legănând copacii, frunzele, greierii, privim oamenii muncind câmpurile și căruțele și caii și toate zburătoarele și târâtoarele, ulițele și gardurile, nu vrem să știm însă de nimeni afară de noi, suntem doi gemeni, ascunzând tăceri aproape nesfârșite, rar întrerupte de cuvinte, ieșind din adâncul întunericului cel mare, doi gemeni, umblând de colo-colo, fără scop, fără grabă, agale, agale, nu-mi place povestea asta, poetule, nu îmi mai ajunge și nu îmi arăți destule și nu pricep, nu merge, singurătate, singurătate, purtându-mă, purtându-ne mai departe, întuneric neauzit, mare, te ascult, mi-ai promis că o să stăm de vorbă, nopțile pline de întuneric și nimeni, nimeni afară de doi gemeni mergând agale, pe o cărare, desculți și cu pantalonii prea scurți și pălării cu borurile mari, mult prea largi, știind că pleacă mai departe, tot mai departe în lumea largă, singuri, liberi.

Straturi

Noapte

      .
      .
     .
   .
    .
     .
     .
 

                


.


Noapte bună, somn ușor.
Șapte purici pe-un picior.
Și unul după ureche - ca să fie cu pereche.

Mai nimic, iarăși

Stau aici, sigur că trebuie să scriu, mă roade de câteva zile să tot scriu, aștept cu nerăbdare nopțile, habar nu am pentru ce, pentru mine mai ales, îmi face bine să scriu, mă las, pur și simplu, ascult, privesc, privesc dar nu în jur, aștept să văd ce-o să mai fie, ce o să mai scriu.

Nu prea mă simt însă creativă în noaptea asta. Nu, mai nimic, mai nimic, nu văd mai nimic, pur și simplu. Nu reușesc să intru într-o stare. Îmi vine să scriu doar lucruri relativ...normale sau banale sau seci. Nu știu.
Scriu și șterg, scriu și șterg într-o noapte nu așa de bună pentru scris. Scriu totuși, m-ajută.

Încet, încet, foarte încet, se rotesc roțile si rotițele lumii, nimic nu se întâmplă însă, totul se rotește, se rotește și revine, revine la un început, zac pe iarbă într-un luminiș în mijlocul pădurii și privesc cerul și stelele, hai să ne mutăm aici, zic, să privim cerul în fiecare noapte, să respirăm aerul rece și curat, stelele rotindu-se în timp ce, în timp ce noi stăm cu burta în sus, eu și cu mine însămi purtând dialoguri imaginare, atât, haide să rămânem aici, pe iarbă și pe pământul rece, să ne descompunem încet, ei, nu chiar, dar haide, nu am nimic de spus, zac și aștept somnul, un vis sau vise poate, zac pe un covor de mușchi și mă gândesc, oare acolo, departe, departe de tot, oare e cineva acolo, totuși?

Nu știu cine și de ce și pentru ce citește mai mereu ce mai scriu eu aici, mă întreb, pentru ce revin cititorii cei atât de puțini, foarte-foarte puțini? Unii vin și pleacă rapid, alții revin. Mă mir. Nu știu dacă vreau să știu cu adevărat, dacă nu cumva prefer, de fapt, misterul.
Mulțumesc, oricum.
 
Nu pot să adorm, nu încă, am nevoie să văd, aș renunța dar nu pot, închid ochii, îi deschid, aștept, degeaba, nimic oare?, nimic din adâncuri, doar câteva străzi cu case vechi, o bicicletă, o fată, o femeie plângând, mai departe, mai nimic, o clădire aproape dărâmată, ziduri găurite, varul colorat, jupuit și podelele putrede, lemn smuls si pământ, cărămizi, movile, nimic, mergem mai departe, un tren gonind prin câmpie, vezi, un tren mergând prin noapte, mă leagănă și mi-e așa de somn, mă scufund în haine și-n căldura lor, mi se închid ochii și vreau să dorm, să dorm în tren sprijinită de un perete al compartimentului, ore lungi, ferestre înghețate, calorifere, banchete moi și banchete tari, vezi tu, suntem toți singuri, fiecare în compartimentul propriu, adormind, mi-e prea somn, înțelegi, nu am timp de asemenea lucruri, lasă-le, o să mă opresc aici, o să cobor aici, în prima haltă, îmi imaginez, în sfârșit, adorm și atât, călătorind cu un tren prin noapte, până la prima haltă sau poate mai departe, nimic cert, sunt doar într-un tren, într-un compartiment.
Un tren prin tundra sau taigaua siberiană, zăpadă afară, compartimente.

Un roman fluviu

Stau la mine-n fotoliu, tot ce vreau e să scriu, nu am poftă de nimic altceva, să scriu deși încă nu e destul de târziu, deși încă nu știu, nu știu, habar nu am despre ce să scriu, nu știu dar trebuie, trebuie să scriu.
Mi-am pus muzică, ascult muzică în căști în fiecare noapte, caut și caut, aflu, ascult la nesfârșit. A venit, în sfârșit, o propoziție, să încep, să începem, să vedem ce iese.


Hai să scriem un roman fluviu, un fluviu mare și adânc, plin de litere, litere întunecate, litere și cuvinte, romanul fluviu pe care e-o barcă ce plutește, plutește, mai departe, tot mai departe, crede-mă pe cuvânt, romanul fluviu o sa fie foarte-foarte lung, extrem de lung, de aici și până pe Marte, o să curgă mult, o să curgă nesfârșit, negru, roșu, adânc, plin de cuvinte sus, plin de tăceri dedesubt, o să ajungă departe, departe și o să fie adânc, așa de adânc, uită-te la mâinile mele, îți fac semne cu ele, atât de adânc, vom avea nevoie de scafandri, din când în când, o să plonjeze din bărci negre și tăcute până în adâncul cel mai adânc, o să caute, o să caute, cadavre de conversații, înecate, umflate, pierdute în mâl, mai departe, târâte tot mai departe și mai departe de romanul fluviu curgând până pe Marte și apoi mai departe, tot mai departe, în el o să se adune toate râurile, toate cursurile, intercalate, întrepătrunse, oamenii vor privi uimiți de pe margine, romanul fluviu curgând, uneori cu apele prea umflate, în adânc vor pluti înțelesuri de mult uitate, gesturi și tăceri și atingeri, priviri și toate acele lucruri nespuse și totuși comunicate, lucruri grele, scufundate, mai sus vor fi alge din litere și nu, nu mai știu ce, vor fi de toate, vom avea și pești și pescari așteptând, așteptând, fără încetare, uneori cu disperare, alteori prinzând destul cât să hrănească mulțimile înfometate, uneori vor veni oameni să se scalde în romanul fluviu, curgând până departe, foarte departe, până pe Marte și în întreaga Cale Lactee, oameni cu trupuri dezgolite, scăldate acum în cuvinte, plutind lăsați pe spate, privind înăuntru, atinși plăcut de unele cuvinte, rostind din când în când șoapte, pierzându-se și ele în apele romanului fluviu, oameni plutind până departe, până când ori învață ori uită să înoate, trupuri dezgolite de haine, de piele, de carne și oase, multe din ele înecate în adâncurile lui tăcute, transformate, plutind mai departe, scufundate, trupuri suple și moi și calde și trupuri reci și umflate, conversații pline de cuvinte și conversații tăcute, în adâncurile roșii și aurii și albastre, abia luminate, căutate uneori de scafandri, adâncurile unui roman fluviu mergând până departe, foarte departe, până pe Marte - și-n întreaga Cale Lactee.

Pe marele bulevard

Sufocare, fără aer, apăsare, puternic, adânc, o gură de aer, una doar și ești înapoi în picioare, mergi mai departe, unde, unde?, e o stradă, un bulevard mare, trec mașini și lumini, fâșii de lumini, întinse, albe, galbene, roșii, fugind, pești înotând printre ele, castele dărâmate, dărăpănate, pe margini, cadavre, cadavre, pe trotuare, mergem spre marele arc, arcul de triumf în miez de noapte, între timp, însă, ne lovim unii de alții, oameni, oameni și apoi cadavre, nu știm care e care, pe aici, aflăm, ni se spune, au fost multe războaie, oameni albi și oameni negri s-au ciocnit și nu e deloc de mirare, deloc de mirare, că oamenii albi au învins, pentru că sunt carcase goale, înăuntru au un mecanism simplu și tare, dur, omogen, mare, precis, oamenii albi pășesc agale, mai departe, la vale, la vale, oameni și cadavre, strada răsună de zvonuri de tingire și arme letale, pășim agale, pășim agale. Sufocare, sufocare, nori de cenușă, batiste cu monograme, iritare, înăuntru e tot mai puțin aer, pulsul și cursul, amonte, avale, vâltoare, nu mai știu, mă duc la vale, inima îmi bate când moale când tare, apăsare, apăsare, două mâini pe piept, coșmaruri, apăsare, sufocare, mă opresc și privesc în jur, doamne de lux cu paltoane și domni cu macferlane și bastoane, pășesc agale, oameni și cadavre, mecanisme goale, rotițe din varii metale, ceasornice cu bătăi egale, mergând, mergând la vale, încotro oare?, spre marele arc, arc de triumf, printre magazine de lux, vânzând parfumuri și piei de animale rare, și castele dărâmate, goale, cerul e senin și adânc și plutesc pe ici pe colo câteva pene de pasăre, penele oamenilor pasăre, de mult plecați, departe, duși de curenții calzi de aer, să nu uităm însă că suntem pe pământ și pășim agale, pe pavaj se văd urme de pași, urme ancestrale, din vremea când castelele astăzi goale, murdare, dărâmate, dărăpănate, erau locuite de oameni, de lei și de domni și de doamne, găzduind petreceri memorabile, luminate cu lumânari înalte de-o statură de om mare, din ceară de cea mai bună calitate, arzând, arzând și fumegând pe când, prin saloane, domni și doamne dansau cu pași mărunți și repezi pe podelele goale, podelele goale din lemn ba de nuc, ba de-abanos, ba de mahon, strălucitoare, reflectând siluetele îmbrățișate într-un moment de delăsare, pași pierduți în tăcere prin încăperi azi goale, saloane pline de doamne și domni cuprinși, atinși de delăsare, pe-atunci, prin castelele azi goale, acum suntem însă pe marele bulevard și mergem agale, amestecați, oameni și cadavre, și nu mai știm care e care, istoviți, cuprinși de sufocare, pășind agale, la vale, la vale, spre marele arc de triumf.

Vânătorul

Trebuie să scriu înainte de culcare, scriu pentru mine, scriu pentru nimeni, scriu vise nevisate, înainte de marea cădere, marele întuneric, cădere, uitare, cădere, uitare, cine ești?, mi-am zis atunci, nimeni, nimeni, voci învârtindu-se, un vârtej în întuneric, îți amintești, îți amintești zilele bune?, pe atunci umblai bezmetică pe străzi de una singură, îți amintești, nu, nu ai cum, umblai cine știe când, străzile vechi și casele vechi și pline de țigani, îți amintești povestea cu vânătorul?, de ce nu vrei să o scrii?, hai să o scriem, bine, fie, haide, sunt un vânător, locuiesc într-o pădure, îmi place să ucid animale, îmi place să le sfâșii pieile, îmi place să le privesc organele și îmi place să le ating cât încă sunt calde, viața scurgându-se încet, încet, nu e cruzime, e o simplă mirare, nu sunt însetat de sânge, mi-e foame, îmi petrec zilele pândind, ascultând, pași de animale, frunze și spini și întuneric și lumini și pădurea întreagă foșnind, trosnind, mușchi moale, pământ reavăn, vânez mai ales căprioare, umblu bezmetic, miros aerul și caut urme, ciulesc urechile, mă dor oasele, stau singur și mut și ascult, uneori, uneori mă văd dar nu au timp, nu mai au timp de nimic, pentru că sunt rapid, sunt atât de rapid, nu scapă niciunele, există una totuși, o singură ființă răsuflând cald, undeva nu știu unde, ostilă și nevăzută, privindu-mă în ascuns, o simt uneori, o simt și îmi îngheață sângele în vene, îmi încordez mâinile pe armă, e aproape și întunecată, ar vrea să mă sfâșie dar amână, așteaptă, așteaptă, așteaptă, cum aștept și eu, vânătorul vânat cu sângele înghețat în vene, caut atunci mai avid, tot mai avid, caut să ucid, le privesc și le ating apoi, le simt răcindu-se, viața părăsind trupurile lor moarte, mă înfior când știu că ea stă acolo și mă privește, e ostilă și așteaptă, așteaptă să cad, să cad în sfârșit, sfâșiat și cald, simțind înnebunit căldura din vene, gata-gata să mă părăsească, vânătorul sfâșiat și cald, adulmecat, atins, o pradă, umblu amețit și ucid, ucid cu sângele înghețat în vene și mi-e foame, atât de foame, în pădure e pustiu și aerul e proaspăt și reavăn și nu am odihnă, vânătorul nu are odihnă.
Ai spus-o, vezi, povestea cu vânătorul, ai spus-o aproape bine, mulțumesc, e bine atunci, e vremea somnului, mă bucur că ne-am întâlnit iarăși, e vremea să dormi, să dormim, e târziu, noapte bună, noapte bună.

Derviși rotitori

Anul trecut, la sfârșitul lui iunie, am privit câțiva deriviși dansând.

 *

"Curând s-a auzit un sunet, mai întâi îndepărtat, apoi din ce în ce mai aproape. Era atât de fermecător și de mișcător încât toți și-au ținut răsuflarea, ascultând.

- Ce fel de instrument e ăsta? a șoptit Suleiman cu un amestec de uimire și încântare.

- Se numește nai, am răspuns, amintindu-mi discuția dintre tata și Shams. Iar sunetul lui e suspinul iubitului după draga lui.

Când sunetul naiului s-a stins, pe scenă a apărut tata. Cu pași ușori și măsurați s-a apropiat și le-a dat binețe privitorilor. L-au urmat șase derviși, cu toții discipoli de-ai tatei, îmbrăcați în veșminte albe cu fuste largi. Și-au încrucișat brațele pe piept, înclinându-se dinaintea tatei pentru a-i primi binecuvântarea. Apoi a început muzica și, unul câte unul, dervișii au pornit să se rotească, mai întâi încet, apoi cu o iuțeală care îți tăia răsuflarea, fustele lor desfăcându-se ca florile de lotus. 

Era, într-adevăr, o priveliște uluitoare. N-am putut să nu zâmbesc de mândrie și bucurie. Cu coada ochiului, am cercetat chipurile celor din jur. Până și cei mai răutăcioși clevetitori urmăreau dansul cu vădită desfătare. 

Dervișii s-au rotit și s-au tot rotit, o veșnicie parcă. Apoi muzica s-a întețit, sunetul rebab-ului dindărătul perdelei alăturându-se naiului și dairelelor. Atunci s-a ivit pe scenă Shams din Tabriz, ca un vânt vijelios din deșert. Purtând un veșmânt mai închis decât al tuturor celorlalți și părând si mai înalt, se învârtea și cel mai iute. Mâinile desfăcute îi erau înălțate către cer, la fel și chipul - ca o floare a soarelui în căutarea luminii. 

Am auzit mulți oameni din preajmă scoțând strigăte de uimire. Chiar și cei care îl urau pe Shams din Tabriz păreau să fi fost prinși de vraja clipei. Am aruncat o privire către tatăl meu. Pe când Shams se învârtea amețitor, iar dervișii se roteau ceva mai încet în cercurile lor, tata rămânea nemișcat ca un stejar bătrân, înțelept și liniștit, buzele lui rostind fără încetare rugăciuni. 

Într-un sfârșit muzica și-a încetinit ritmul. Toți odată, dervișii s-au oprit din rotit, fiecare floare de lotus închizându-se în sine. Cu o mișcare blândă, tata a binecuvântat pe toată lumea de pe scenă și dintre privitori, iar o clipă am simțit că suntem cu toții legați într-o armonie desăvârșită. Pe urmă s-a lăsat o tăcere adâncă și neașteptată. Nimeni nu știa ce să spună. Nimeni nu mai văzuse așa ceva înainte. 

Glasul tatei a rupt tăcerea.

- Asta, prieteni, se numește sema - dansul dervișilor rotitori. De astăzi, dervișii de toate vârstele vor dansa sema. Cu o mână arătând sus spre cer și cu alta arătând în jos spre pământ, ne legăm să împărțim oamenilor fiecare fărâmă de iubire pe care o primim de la Allah."   

*

Două nopți

O noapte.

Beția brazilor, organe pulsând, unu-doi, unu-doi, e cineva acolo?, nu e nimeni, suntem doar noi găinile, găinile și un leu, un leu-paraleu, derbedeu, umblând, umblând, teleleu, clătinând, clătinându-se, strigă, are ecou, leu-leu, paraleu, ecou, un gard, un pește în adânc, multicolor, străluncind, m-auzi?, m-auzi?, alo, m-auzi?, nu, știam eu, leul-paraleu pășind peste curcubeu, răgând, un-doi, un-doi, aici suntem doar noi, noi cerul și noi pământul, strigând, care și încotro, pământ, pământ, frânt, în palme bătătorite, nimic, alunec, alunec, oase trosnind, trosc!, lichid și solid, absorbind, sorbind, cupe de vin, vin pelin, amar, amar, cât mai amar, să fie amar, vă rog, vă rog să mai serviți, poftim, ochii închiși, dați peste cap, lumini, căzând, căzând, capul de pământ, o prăpastie, un hău, un hău fără fund, întuneric adânc, tot mai adânc.

Încă o noapte.

Mers la vale, de-a dura, tufe de mărăcini, spini, rotindu-se, rotindu-se la vale, ascultă, ascultă, cine crezi că ești?, nimeni, nimeni precis, osmoză, difuziune, auzi, auzi rotațiile soarelui în jurul propriei axe, nu auzi, precis-precis, în sfârșit, să mergem mai departe, pe o cărare de pământ bătătorit într-o pădure în mijlocul verii, soarele apune și e plin de praf, pendulul și clopotele, sunând, sunând, uită-te la mine, oare cine ești?, ochii mari și mirați, mâinile calde, omul de fier păşind prin băltoace, lăsând în urmă rugină, apă ruginie, omul de fier pășind, greu, tot mai greu, ascultându-și inima, bătând tot mai încet, tot mai încet, ceasul sună ora de culcare, ochii stau însă deschiși și privesc tavanul, privesc și numără crăpăturile, una, două, trei, ascultă, ascultă!, în sfârșit, nu mai e nimic, e doar lumina, acolo sus, ochiul privindu-ne, strivindu-ne, omul de fier are trupul plin de șuruburi și cuie, are încheieturile aproape țepene și merge încet și moare de somn, inima lui bătând tot mai încet, trupul tot mai rigid, roșu, ruginit, trist, ascultă aici, ce vrei să spui?, nimic, nu știu, spun și eu tot ce văd, văd copacii și o piersică, o casă veche, pustie, întunecată, înăuntru nu e mai nimic, pânze de păianjen și praf, podele smulse, pereți sparți, o casă veche și părăsită, acolo locuiesc pare-se si locuiește poate și omul de fier, somnambul și trist, târându-și picioarele până acasă prin bălți mustind, noroi și rugină și soarele nu mai e pe cer, s-a dus, s-a dus să se culce poate, în mare, în mare precis, acolo are o întâlnire de taină, e purtat de peștele cu solzi multicolori, înotând rapid, mișcându-si coada, soarele auriu în zale,  mândru și chipeș, umblând prin marea cea mare, călare pe peștele lui, căutând s-ajungă la întâlnirea cu luna, fără să ajungă niciodată, între timp sus, într-o poiană, în întuneric, e o casă și acolo sunt eu și vine omul de fier, plin de rugină, vom cina împreună pe o podea putredă și mâncată de cari, o să îmi spună cum e să fii greu, tot mai greu, să ai o inimă mică de fier, mișcată de o cheiță, ascunsă adânc, bătând încet, tot mai încet, abia auzit, omul de fier o să plece apoi, o să înnopteze undeva pe o stâncă departe de ochii lumii, eu nu știu ce caut aici, să vedem, nu știu, curge apă pe tavan și în mijlocul camerei e o masă cu două scaune, nu avem lumină dar nu e nimic, zile astea luna e plină și stranie,  mai mare ca niciodată, ne veghează, așteaptă și ea, așteaptă, mergem mai departe, undeva în zare zboară o pasăre, e mare și roșie și are un cioc negru, are ochi galbeni și e ciudată, zboară peste un vulcan, unul ce erupe în visul meu înecând totul în cenusă și foc, groază, lumi prăbușindu-se, în adâncuri hăul, privești înăuntru, e o fântână, în fântână îți vezi chipul și vezi și soarele, sus, sus, e plină amiază aici pe lumea cealaltă, în ea cobori printr-o fântână, și cea ce te privește, nu mai știi în care din lume e, cea reală ori cealaltă, cine mai știe?, cine mai știe unde și cine ești, nimeni, plutești pe o apă, mai departe, tot mai departe, nu știi nici tu unde, uite așa, am sentimentul că vine sfârșitul cuvintelor, că se termină tastele și literele și imaginile, un nor pe cer, vântul bătând, suntem cu toții morți pe cea lume, umblând cu inimile sparte, din ele curg de toate, dreptate, iubire și viermi, cuvinte și tăceri, totul curge, curge, mai departe, mai departe, din niște inimi sparte, revărsate, groază și durere și lașitate, apă și nimic, întuneric și lumină, unii oameni pe cea lume își duc mâinile la piept și privesc ce le curge în palme, par uimiți și totuși nu prea, unii au ochii larg deschiși, alții au pleoapele lăsate, unora le chiorăie mațele și unii pică de somn, cască, cască precum omul de fier, pășind agale pe lumea cealaltă, sfâșiați de rugină și de viermi, neștiind însă dacă vor sau nu să se mai întoarcă în lumea noastră, oricare din ele o fi. 

Nimic, un nimic

Când o să fiu eu mare o să scriu un roman siropos, unul lung și siropos, cinci sute de pagini de sirop, o să fiu un epigon fericit al rușilor, japonezilor, chinezilor și altor orientali, al realismului magic și prozei fantastice, suprarealismului si dadaismul, o să scriu ceva banal, murdar, sentimental și ieftin și, totodată, tragic, o să savurez însă fiecare clipă, scriindu-l, degetele mele mișcându-se, literele, cuvintele, imaginile, o lume întreagă în mine, povești siropoase ieftine, telenovele spontane, pentru sufletul meu sentimental și murdar, o lume imaginară în care să dispar periodic.
Am reușit să termin, în sfârșit, dialogul celor doi despre Varvara Petrovna.

 *

Afară era un ger cumplit și mi-am zis "Până aici ți-a fost, până aici ți-a fost. Curând o să mori, nu există niciun dubiu, e clar." Am ajuns la ușa localului încercând să îmi țin echilibrul și să nu cad pe gheața groasă, acoperind trotuarul, pavajul, strada întreagă. M-am oprit câteva momente în fața ușii, am privit prin ochiurile pe jumătate acoperite cu gheață ale geamului, înăuntru lumina era galbenă și slabă și se zăreau câteva siluete de oameni, întunecate, aplecate asupa meselor, asupra barului, încremenite parcă. Am deschiș ușa, era o liniște ciudată, încăperea mică era plină de fum și atmosfera era apăsătoare, tulbure. Oameni izolați, pierduți, m-am gândit. M-am așezat pe un scaun înalt, la bar. Câtă vreme îmi căutam banii prin buzunare a apărut și barmanul, un tip înalt și chel, masiv, cu ochi negri și-o privire goală. Abia am reușit să îmi adun puterile ca să rostesc ceva, simțeam că mi se schimonosește întreagă față în efortul de a mă abține, de a mă opri din plâns, m-am rugat de lacrimile mele să mai aștepte, să mai aștepte, un moment de singurătate - atât.
- Aș vrea și eu ceva de băut, niște tărie, am reușit să spun cu glasul puțin sugrumat, curmând liniștea ciudată a încăperii.
Barmanul, tăcut, mi-a turnat un lichid oarecare într-un pahar, parfumat și tare, am sorbit rapid, l-am simțit arzându-mi stomacul și mațele, am mai cerut apoi, am tot cerut, bând așa, în neștire, scufundându-mă în mine, o vreme, nu mai știu cât. Simțeam cum pier gândurile mele, încet, încet, nu știu unde. La un moment dat îmi sprijineam capul tot mai greu în mâini, priveam lemnul lăcuit al barului cu ochii abia deschiși, am simțit atunci că cineva mă bate pe umăr. Era un individ cunoscut, Mihai Ioanid, coleg vechi și amic din orașul meu de origine, un oraș mic de câmpie, cu case mici și vechi, cu igrasie, cu femei bătrâne cu sacoșe, trenuri trecând de trei ori pe zi, la ore fixe, gara mică și autobuze vechi, huruind pe străzi, aproape goale. Străzi mici, înguste, prăvălii evreiești.
- Sărmanul de tine, am zis, trebuie să fii înghețat. Ai venit cu trenul până aici, nu-i așa, cu trenul de 12?
- Credeam că nu o să mă recunoști, zise el uimit. Sigur, cu trenul de 12 am venit, ultimul de azi, era cât pe ce să îl pierd și am fugit și abia de am urcat în el că a și plecat, șuierând. M-am oprit aici ca să mă încălzesc puțin, plec mai departe, știi, nu am prea mult timp de zăbovit, meseria mi-o cere...Dar spune-mi, cum de te găsesc aici?
- Sunt un om trist, bătrânul meu prieten, asta e tot, de asta sunt aici. Am o logodnică, să știi, dar nu pot să îți spun numele ei, nu pot. Să-i spunem însă, căci i se potrivește așa de bine, Varvara Nicolaevna....sau, nu, nu, Varvara Petrovna, Petrovna mai curând. Logodnica mea, Varvara Petrovna, îmi pare rău că nu pot să ți-o prezint.
- Mă miră, prietene, căci te știam lup solitar, e curios, foarte curios.
- M-am mirat și eu, de fapt încă nu mi-e clar cum s-a întâmplat, într-o zi m-am trezit însă și...așa, pur și simplu, avusesem un presentiment și apoi....și apoi asta a fost, nu mai contează acum. Astea sunt doar detalii, nu are rost să ți le înșir acum. E o femeie greu de descris, Varvara Petrovna, îți spun! Eu sunt un netrebnic și un neisprăvit, amice Ioanid, și Varvara Petrovna a răsărit de nu știu unde, cu rochiile ei lungi, foșnind cu un zgomot venind din alte timpuri, în încăperile ei boierești, goale, cu pereți înalți - și eu nici nu mai știu cum am ajuns acolo, într-o zi...Nu mai știu. Nu ai mai văzut așa ceva, îți spun. Și are o fire, ce fire! Oricum, insistă mereu să merg în vizită la ea de mai multe ori pe săptămână. Mă supun, de cele mai multe ori, nu pot să rezist, mă primește în odaia cea mare, cu samovar, îmi servește ceaiul, ține să îi povestesc tot ce am mai făcut, mă privește arzător, intens, tot timpul cât îi povestesc, în timp ce soarbe încet din ceașca ei ceaiul negru, rusesc. Zâmbește din când în când, nu spune mai nimic. După o vreme nu mai rezist, trebuie să mă ridic și să plec. Nu știu cum să îți explic, Ioanide, simt că răsar în mine lucruri pe care nu le pot controla nicidecum, puternice, ciudate. Trebuie să plec, pur și simplu. "La revedere, Anton, pe curând, sper..." - așa îmi spune mereu.
- Nu pare atât de rău, zise Ioanid încetișor.
- Nu e, nu e, dar nu e doar atât. Să vezi. Îmi face declarații, vorbește rapid și totuși încet, aproape șoptit, mă privește cu ochii mari și pupilele dilatate, privesc fascinat în adâncul lor negru până simt că mă pierd, ea întinde mâna spre mine și vrea să mă atingă - atunci uit, uit de ce sunt acolo și cine sunt pentru ea, cine suntem, simt cumva cum totul în mine se dilată. Intru în panică. Îmi simt, înțelegi, capul, trunchiul, dilatându-se în timp ce inspir, se contractă toate apoi, mi se strânge stomacul - totul rapid, tot mai rapid, în vreme ce îmi crește pulsul. Mi-e rău. "Trebuie să plec", apuc să îi spun uneori, în zilele bune. Mă ridic de pe scaunul pe care ședeam cuminte până atunci, mă năpustesc spre ușă și plec. Uneori izbucnesc în râs înainte să ies pe ușă. Nu știu ce face ea în urmă. Uneori o aud cum oftează. Uneori simt că mă privește pe fereastră, mă privește cum plec. Aerul e rarefiat și amețesc inspirându-l, corpul mi se mișcă ciudat. Îmi dau seama că mă comport mizerabil, mizerabil. Mă primește însă, știi, de fiecare dată, înapoi. Mă cheamă. Ăsta e lucrul cel mai cumplit. Și eu, eu vin până la urmă și ne reluăm rutina, o reluăm ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Știu că suferă, o văd în ochii ei uneori, totuși îmi vine să zâmbesc, îmi vine să râd, mă simt stingher, neputincios, de fiecare dată când văd suferința ei. Apoi - și asta e grav, foarte grav - apoi nu fac nimic. Am nevoie să mai beau ceva, nu mai pot vorbi.
- Haide să mai comandăm ceva, zise atunci Mișu Ioanid pe un ton ciudat de vesel. Ce mai poveste spui și tu, ce mai poveste! Eu nu îmi permit asemenea lucruri, slujba nu mi-o permite, vezi tu, sunt un om banal și sunt tot timpul pe drumuri. Un om banal, înțelegi, tot timpul pe drumuri. Și-apoi în orașul nostru mic...în orașul nostru mic nu există Varvare Petrovne.
- Mai bine, Ioanid, mai bine. Mai vrem un rând, i-am spus barmanului, care ne-a servit, bineînțeles, tăcut. Ne-am băut paharele rapid. Ioanide, locul ăsta e ciudat, nu vorbește nimeni afară de noi. Și-afară e un ger! Ceva cumplit, cumplit!
- Așa e, e drept.
- Mă simt amorțit. Dar nu e nimic, nu e nimic, e chiar bine, în sfârșit. Ioanid, Ioanide, să vezi. Mă uit uneori în oglindă, dimineața, când mă trezesc, mă uit cu ochii strânși puțin, vezi că sunt miop - și mă văd altfel, mă văd în sfârșit. Văd, să știi, ceva din figura tatălui meu și din cea a tatălui tatălui meu, toți bărbații aceia, privindu-mă printr-o față umflată, prin cearcăne, riduri, barbă, privirea rece, întunecată. Îi văd, îi văd în mine. Încerc să scap de priveliștea asta, mă spăl, îmi pun ochelarii. E ceva straniu în mine, Ioanid, ceva de care fug și de care mă lovesc totuși, pretutindeni. E în mine un om mărunt, mă simt mărunt și nemernic, îl simt. Și-apoi e Varvara Petrovna. Aș vrea să înțeleagă, știi, dar nu înțelege și-apoi, de fiecare dată când plec, omul ăla se simte mare. Mi-e rău și apoi e omul ăla, mulțumit. Nu mai știu cine sunt, Ioanid. Și fug, fug și asta e tot. Și ea mă tot cheamă. Nu știu să îți explic mai mult, nu mai pot.
- Mă tem ca nu înțeleg, vezi tu, eu sunt un oarecare, dintr-un oraș mic, un oraș foarte mic. Dar vezi tu, eu aș spune totuși că Varvara Petrovna a ta a priceput, a priceput la un moment dat, așa aș crede, ceva îmi spune că așa e.
- Așa crezi? Eu nu mai știu nimic, Ioanid. Ar vrea să fiu, ar vrea să fiu cum ar crede ea că sunt. Dar eu nu sunt, nu sunt - și nici nu vreau să fiu, înțelegi? Totul e o glumă proastă, un lucru de prost gust. Știi ce mi-a zis intr-o zi, de curând? "Într-o zi mi-ar plăcea să luăm trenul de Moscova, e unul ce pleacă la șapte seara, îl luăm într-o zi - și-apoi asta e tot. La Moscova sunt toate neamurile mele, o linie lungă de generali si de prinți, toți atârnați pe pereți, știi, ne așteaptă, mi-e teamă de ei toți - dar ar vrea să te cunoască. Teamă mi-e însă că nu o să mergem într-acolo niciodată." Am văzut-o că e mai tristă și mai posomorâtă ca oricând. Am înțeles atunci și i-am refuzat invitația următoare, nu am mai venit. Nu îmi mai beau ceaiul cu Varvara Petrovna, Ioanid. Sună atât de ridicol. Nu are rost. Oricum o să plec - și oricum o să mă tot cheme, la nesfârșit. Știi ce i-am zis în ultima zi, înainte să plec, înainte să izbucnesc iar in râs? Ești amuzantă, Varvara Petrovna, ești amuzantă. Nu mă mai întorc, Ioanide, nu mă mai întorc, pentru nimic în lume.
- Nu știu dacă faci bine, mi-a zis. A lăsat capul în piept apoi, închizând ochii, tulburat și amorțit de paharele băute până atunci. Trebuie să plec, a adăugat, am un tren la 3 și 5 minute, merg departe, nici nu știu când o să mă întorc. Antoane, Toni, nume amuzant, te rog să mă ierți, nu știu ce mi-a venit...mi-a părut bine să te reîntâlnesc, chiar mi-a părut bine. Eu aș spune ca ești un om norocos, fericit, nu îți dai seama însă, nici nu știi, nici nu știi. Trenurile, noaptea, sunt de multe ori foarte goale, merg pe câmpii, goale și reci și întunecate, ducând niciunde. Și eu în ele, pe drumuri, privind prin geamuri, întuneric si compartimente mizere și slab luminate ce se întrepătrund în ferestre cu întunericul, cu noaptea, fugind, rapid, nepăsătoare. Pe tine te așteaptă cineva, vezi bine, așa cum zici, te aștepta, cel puțin. Amice, aș zice, ești un nemernic, așa cum spui. În fine, te rog să mă ierți, trebuie să plec, trenul vine în curând, foarte curând. Te las cu bine, Anton, vechi prieten. Dacă treci prin orașul nostru mic, știi că ușa mea e deschisă oricând pentru tine, gazda mea gătește foate bine, prăjiturile ei, știi, sunt memorabile, uiți, uiți de tot...Dar să nu mă abat. O să plec, poftim niște bani, pentru ce am băut, cu bine și te las, să fii înțelept, aș zice, dar nu e musai, o știu prea bine.
- Cu bine, i-am spus, și am tăcut, definitiv, adânc, uitând de mine, un om pe un scaun într-un local oarecare, înconjurat de alții ca el, "un nimic, mi-am spus, totul e un nimic, un fleac, mâine o să o iau de la capăt, zilele lungi, vagi, nesfârșite, nedormite, un nimic, ce mai faci, Anton?, nimic, aș spune, nimic".

Oglinda

Am început să scriu, în sfârșit, dialogul despre Varvara Nicolaevna, care între timp a devenit Petrovna, nu l-am terminat însă și așteptam cu oarece nerăbdare noaptea asta ca să scriu în contiuare la el, să îl termin poate. Am făcut însă, între timp, o oarece criză de nervi, ceva rar, după ce, forțată de niște împrejurări, a trebuit să mă urc pe un cântar, lucru pe care nu l-am mai făcut de niște ani buni. Ultima dată m-am cântărit cândva prin 2012 pentru că am fost obligată în niște circumstanțe, înainte de asta tot așa, nu mă mai cântărisem de niște ani. Refuz să fac asta nu pentru că nu îmi pasă câte kilograme am ci pentru că echilibrul meu e așa de fragil și imaginea mea despre mine așa de ușor de tulburat încât să mă cutremur constatând câte kilograme am e ultimul lucru de care am nevoie. Și îmi place mâncarea, îmi place să mănânc și nu am chef să îmi refuz nimic, nu am nici cel mai vag chef să mă abțin de la unele și altele, nu am, pur și simplu, în mod obişnuit. Am tot refuzat să duc o viață plină de stres chiar și în legătură cu mâncarea.
Și m-am îngrășat, foarte mult m-am îngrășat, m-am îngrozit și apoi a explodat în capul meu o grenadă plină cu furie. 
Nu cred că a existat vreo perioadă mai lungă de câteva zile, săptămâni sau luni (rarisim luni) în care eu să mă simt chiar bine în pielea mea. Nu. La înălțimea mea un metru și 72 și la 57 de kilograme, acum o mie de ani, la 21 de ani de fapt, când mâncam un pachet de biscuiți și beam un ceai verde pe post de prânz la facultate pentru că nu aveam bani de mai mult, eram încă nemulțumită de mine, nu eram suficient de slabă și nu mă simțeam nicidecum bine în pielea mea. Cred că am avut o perioadă în copilărie, când eram foarte mică, când mă considerau adulții frumoasă-drăguță-deosebit-de-interesantă, pe atunci nu aveam o problemă cu mine. O perioadă scurtă. Apoi am început să ies pe-afară și din câte îmi amintesc, copiilor, băieților mai ales, le păream prea rotundă, prea grasă, prea nu știu cum. Nu le plăcea băieților de la bloc de mine, asta-i clar. Prin clasa a 5 - a sau a șasea am ajuns să port ochelari - și-apoi mai nimănui nu i-a mai plăcut ochelarista prea rotundă și cu mutră de copil și picată din cer și sărăcăcios și urât îmbrăcată și nu mai știu cum. Așa am ținut-o până în facultate - și-apoi. Acasă la Suceava mama însăși m-a tot atenționat, cu cele mai bune intenții, bineînțeles, de nu știu câtă vreme, de când mă știu, și o face încă, în continuare, că m-am îngrășat, că-s prea grasă, etc. Și nu doar ea face asemenea remarci, spune asemenea lucruri, sau nu doar ea face lucruri ce îmi comunică faptul că nu-s ok așa cum sunt.
Am o problemă reală cu mine, o imagine de sine deformată care mă scoate din minți și mă face să sufăr, uneori mai puțin, alteori foarte tare, o știu de ceva vreme dar nu pot să țin lucrurile sub control. Mă văd deformat în oglindă, literalmente, sunt o persoana cât se poate de normoponderală (sau cum se zice), nu sunt grasă realmente, dar niciodată nu am reușit să mă vad altfel decât grasă, oricât am fost de slabă. În mod obișnuit mă uit în oglindă și tind să mă concentrez asupra diferitelor părți din mine și cumva îmi par diformă și disproporționată și mult prea voluminoasă. Uneori conștientizez că mă privesc iarăși într-un anume fel, încerc să văd imaginea de ansamblu și reușesc să văd că arăt totuși cel puțin normal, nici prea-prea, nici foarte-foarte, normal. Dar lucrul ăsta se întâmplă rar, încerc în ultima vreme să fac asta mai des însă. Și e mai mult de atât - nu îmi place fața mea, cu ochelari sau fără, nu mă mai apuc să explic de ce, nu îmi plac mai multe părți din corpul meu, le găsesc urâte, nu îmi place pielea mea, niciodată nu mi-a plăcut. Am un conflict vechi și adânc cu propriul corp, uneori pălește, alteori e așa de intens, mult prea intens. Câți bărbați sau câți dintre cei ale căror judecăți de valoare mi-au format cumva imaginea despre mine au fost acolo cu mine să mă vadă plângând uneori cu disperare, cum făceam pe vremuri, pentru că mă simt urâtă, diformă, înacceptabilă? Câți au măcar cea mai vagă idee cum e să te simți așa?
Îmi dau seama că felul în care mă raportez eu la mine depinde de mine într-o măsură destul de mare. Ce mă înfurie însă e că percepția mea despre mine, despre corpul meu și nu numai, depinde îngrozitor de mult de felul în care mă percep sau m-ar putea percepe alții, de niște standarde pe care le-am interiorizat și-n funcție de care ma evaluez mereu. Vreau să fiu plăcută, apreciată, am nevoie de validare din exterior, nu chiar din partea oricui, ce e drept, ca să mă simt cât de cât ok și cred că pentru asta trebuie să corespund unor standarde. În lipsa validării sau atunci când am parte de ceva contrar mă clatin, mă prăbușesc și sufăr. Când îmi pasă prea mult de părerea cuiva despre mine mă rușinez de nu știu unde să mă mai ascund și cum. Și altele, și altele.
Nu-s nicidecum singura ce e așa, vasta majoritate a femeilor e așa, pentru că trăim într-o lume în care suntem bombardate cu așteptări și pretenții și judecăți de valoare și modele de frumusețe. Le luăm supuse și le ținem în noi ca pe nu știu ce comoară prețioasă când ele nu sunt de fapt decât rodul fanteziilor bărbaților ce încă ne domină lumea (și nu depășesc niciodată stadiul fantasmelor cu zeițe ale frumuseții, oricum ar varia definiția frumuseții de-a lungul secolelor) - dar și-al femeilor ce visează să își farmece și domine astfel bărbații. Un joc al voinței de putere, farmecelor și fantasmelor, urât, nesănătos, trist.

Oglinda în care mă privesc și mă văd deformată are în ea toate lucrurile pe care le-am interiorizat cu supușenie și cu atâta suferință de-atâția ani de zile.  Și nu știu dacă o să fiu vreodată în stare să nu mă mai uit în ea, sau s-o sparg, s-o fac țăndări, praf și pulbere.

Acesta este un test

Nimic, nimic,


test,


acesta este un test,


în gol,


unde, unde, emit unde în gol,







Nimic,




Umbre,
Unde
În spațiul vid.






















Șoptit: nimic.

Omul

Mi-e așa de somn și sunt așa de răcită și am chef să scriu și habar nu am ce și despre ce, mintea goală sau nu tocmai dar nimic, nimic interesant de împărtășit, nu știu, nu am un plan, nu am nimic, nimic, de câteva zile încoace două personaje încearcă să poarte în mintea mea o discuție, doi bărbați într-un bar vorbind despre Varvara Nicolevna, așa o cheamă, da, Varvara Nicolevna, strășnică femeie, blândă și bună și nu numai, din punctul de vedere al unuia dintre ei, cel puțin, mi-am pus muzică și ritmul e rapid, rapid, bun, tocmai bun, mi-am mai revenit, m-am mai animat, văd o femeie dansând pe muzica asta, rapid-rapid, tribal, prietene, tribal și ancestral, despre ce e vorba aici?, despre nimic, o femeie mișcându-și șoldurile, rapid, rapid, capul dat pe spate precum într-o nuvelă citită recent, omul crescând nesfârșit, omul munților și pădurilor, Eugen, Eugen și mai cum?, nu îmi amintesc, nu îmi amintesc și pace, a-a-a, ziua mea în camera întunecată, obscură, citind, nu îmi amintesc numele lui, trist, memoria mea slabă, imaginile în schimb, imaginile, închid ochii și încerc să îmi amintesc, îmi amintesc însă cum ne jucam pe vremuri de-a fiicele vântului, eu cu încă vreo două prietene, stăteam în colțul blocului, lângă pădure, unde vântul bătea, se simțea puternic, ne concentram, ne concentram și îi porunceam vântului să se domolească sau să sufle mai tare și nu de puține ori se întâmpla să ne și asculte, vântul și fuga prin pădure, nu sunt conectate, femeia din imaginația mea fuge însă acum înspăimântată prin pădure, e aproape întuneric și fuge printre niște trunchiuri argintii și aerul e aproape albastru și femeia e albă, e albă și goală, ciudată, poartă o coroană din crengi uscate, se întâlnește cu un cerb, un cerb stând dincolo de un pârâu, se opresc, femeia albă și cerbul, și se privesc, cerbul are ochi mari, negri și blânzi și coarne maistuoase, femeia albă trece râul și încalecă pe cerb, pleacă mai departe astfel, pădurea e plină de mușchi si de licheni, "unde mergem?" întreabă ea, "spre cer" îi răspunde cerbul, și pășesc agale mai departe prin pădure, e liniște și aerul e umed și cerbul pășeste printre copacii argintii, un orizont jos, printre copaci se văd stelele și cerul întunecat și copacii dispar, cerbul pășește acum prin cerul întunecat și înstelat iar femeia albă își întinde mâinile, mâinile îi devin aripi, aripi cu pene mari și albe, nu zboară însă, rămâne călare, cu aripile atârnând pe lângă corp, "ce căutăm, cerbule?" îl întreabă, "căutăm centrul, e acolo un om" spune cerbul, reveria mea nu merge mai departe de atât, nu mai știu, femeia înaripată mergând călare pe cerb prin cer, cerul negru plin de stele, mergând spre un centru în care e un om, o cetate veche, ziduri înalte din piatră, străzi pavate și întortocheate, cine e pe-acolo?, un copil, un copil mergând energic spre soare, nu știu cum, of, Eugen, Eugen și mai cum?, nu îmi mai amintesc, un om mare, omul pădurilor, vorbind naturii, somn.

Adăpost

Nu am mai scris de mult pe aici. Aș născoci ceva dar nu reușesc să intru în starea de care am nevoie. Simt însă nevoia să scriu, mă roade, pur și simplu. 

Mi-am petrecut cea mai mare parte a zilei într-un colț întunecat al casei, singură în odaia fără fereastră și fără lumină, întunecată în orice moment al zilei. Întâi din cauza unei dureri de cap strașnice, aveam nevoie să zac undeva în întuneric și în liniște - apoi pentru că am descoperit că nu vreau să mai ies de acolo. Sunt în burta balenei, mi-am zis, din motive obscure.

La un moment dat s-a întrerupt curentul, s-a scufundat tot etajul în întuneric și odaia cea mică în beznă deplină. O lume egală, în care nu contează dacă ai ochii închiși sau deschiși, una a posibilităților nelimitate, ce-o să iasă din întunericul ăla adânc, ermetic, înalt și vast, nesfârșit? Ce-o să răsară? Vreo vedenie? Vreun sentiment? Vreo ființă? Nimic? Nimic, întuneric și nimic. Liniște. M-am întrebat cum ar fi să adorm și să mă trezesc din somn în bezna aia mare, deplină. Cam înspăimântător, mi-am zis - și-apoi vast, gol, linișitor până la urmă.

Liniște, întuneric, o veioză mică, slabă, o pătură, singurătate, cărți, oarece activitate. Știu unde să mă ascund de-acum, la nevoie.

Nu mai am nimic de spus aici, acum.  

.

Luna

Am desenat ceva azi (pe 1 ianuarie, acum e deja 2 ianuarie, de fapt), ceva mai serios, mai elaborat, mai putin mâzgâlit în grabă, pentru prima oară după mai mult de zece ani.

Știu că nu-i nicio realizare artistică desenul meu, că nu am cine știe ce aptitudini, că e stângaci, făcut fără cine știe ce pricepere, nefinisat...și altele. Ar trebui să mă rușinez de el și să nu-l arăt lumii dar sincer nu prea-mi pasă de cât de reușit sau nereușit e de fapt sau cum o să pară altora. 

E făcut cu mâini de 28 de ani, ce n-au mai făcut așa ceva de pe la 16-18 ani - și totuși și-au amintit câte ceva, s-au regăsit după atâția ani în linii, forme, tehnici, stângăcii, lipsuri. M-am regăsit. E ceva ciudat și miraculos în continuitatea asta. Reînnod zilele astea câteva legături cu mine însămi, cu părți din mine - e ciudată experiența și totuși îmi pare cumva bună și, poate, necesară. 

Imaginea femeii cu o singură aripă mi s-a năzărit și m-a fascinat în ultimele zile și am tot simțit nevoia să o desenez. După ce am început în sfârșit lucrul la desen, mi-am dat seama că, așa cum o văd, stând cu spatele la mine, cu o aripă ținând loc mâinii stângi, privește spre o lună uriășă, plină. Poate că e Luna ea însăși, poate că ăsta e și numele ei. De mai multe luni, Luna mi se tot arată, o tot întâlnesc prin mine. În jur e întuneric, beznă. Luna e luminoasă însă, argintie. Undeva, abia întrezărită, fără să cuprindă femeia, e o mare, marea. 

M-a fascinat, entuziasmat si captivat munca la desenul meu și sper să mai desenez și de-acum înainte. Și, pentru că desenul meu are un sens pentru mine și lumea mea interioară, chiar dacă e doar o foarte imperfectă reprezentare a imaginii pe care am aflat-o în mine, îl pun aici.