28 de ani

Sunt foarte efervescentă azi - e simplu, n-am liniște, n-am pic de liniște înăuntru. Mă mai liniștește să scriu.
Îmi vine să scriu iar tot ce mi se năzare dar parcă aș face o pauză și-aș scrie și eu ceva...mai normal. Lucruri mai normale...
Mă întreb despre ce să scriu.

Bucăți, bucăți, despre toate și nimic.

Îmi place să dansez, am nevoie de ceva care să mă dezinhibe - și-apoi dansez, dansez cu nespusă plăcere, cu pasiune, îmi intră muzica și ritmul în vene și tot ce vreau e să mă mișc, habar nu am cât de bine, probabil foarte prost, mă mișc însă și găsesc în mine energii nebănuite, neştiute. Vreau să dansez, destul de des, e foarte simplu. Mai ales și mai ales aș vrea să dansez tangouri, complicate, intense, îmi doresc asta de foarte mult timp. Un bărbat care să mă conducă în timp ce dansez, să vrea să mă poarte încotro i-e voia și mie să-mi vină să mă las, un dans intens şi rapid-rapid, apropierea și căldura, muzica și emoțiile - vise vechi.
Regret toți anii în care nu am dansat și e un strat moral-moralist în mine, un strat pe care mi-e greu să îl numesc acum, ce îmi șoptește că nu ar fi fost bine, dar regret, toate nopțile netrăite și tinerețea trecută fără să dansez, fără să dansez până la epuizare, până în zori, târăndu-mi oasele tinere dar mulțumite până cine știe unde. Pe vremuri, pe când eram eu tânără, prin liceu și chiar mai devreme, ideea de a merge să dansezi nu știu unde era pentru ai mei și pentru mine chiar un soi de blasfemie - parinții mei nu-s niște oameni foarte credincioși, nicidecum bisericoși, sunt sau au fost niște oameni grijulii excesiv și severi şi discotecile sau cluburile sau orice astfel de locuri erau locuri interzise pentru mine. Oricum, să zic drept, nu aveam nicio poftă să intru în ele pentru că eu ascultam de când mă ştiam doar rock, din ce în ce mai supărat, inițiată de frații mai mari, nu intram însă, ferească sfântul, nici în rockoteci, cum s-o fi scriind numele lor?, nu intram niciunde. În facultate viața mea a fost tot extrem de scurtă, goală realmente și plictisitoare. Aș fi putut să scriu "Jurnalul unei fete extrem de cuminți" în care, în afară, cel puțin, eu nu făceam mai nimic - unii ar spune că ăsta e un lucru foarte bun, foarte bun, că trebuie să rămâi pe un făgaș bun, adecvat, care te duce spre bine, tot mai bine, că viața mea e foarte bună-bună, uite, uite, de ce te plângi? Sunt însă atât de multe lucruri netrăite, țipând în mine, urlând, am 28 de ani și vreau să dansez și nu numai, înăuntrul meu e unul din huliganii lui Eliade, poate, izbind pereții plin de frustrare, dărâmând totul în cale, înăuntru însă.

Nu-i mai bine oare să-ți lași copiii să fie relativ liberi, să nu-i sufoci nici cu reguli, nici cu griji, nici cu pedepse aproape imposibil de înțeles, să nu-i terorizezi? Să-i lăși să trăiască, să încerce, să exploreze unele și altele, să fii însă acolo, aşteptându-i, o prezența caldă, gata să-i asculte, gata să-i primească, să-i îmbrățișeze și sfătuiască atunci când fac cine știe ce prostie? Ai vrea să dansezi, copile? Dansează. Ai vrea să umbli pe străzi până la miezul nopții și după? Umblă. Există pericole și trebuie să fii conștinet de ele, eu o să fiu însă aici, o să te aștept să vii, cu îngrijorare și căldură și tot ce îți mai trebuie apoi, dacă-ti trebuie. Călătorește, zburdă, vino apoi la mine să te odihnești, să înveti poate, să te ajut să crești.
Să rămân la copii, îmi vine să scriu despre mine niște lucruri ce nu-și au locul aici. O să scriu tot chestii foarte personale, oricum, cu gândul că, poate, cine știe, cuiva or să îi fie utile. Copiii mei...cine știe dacă o să îi am vreodată, mi-aș dori să fie, însă, niște oameni cu mult bun simț și niște oameni sensibili - și-apoi niște oameni liberi. Asta e o chestie complexă, ce va să zică liberi, nu intru în ea aici. Aș vrea să îi las să fie niște oameni ce pot să își exploreze lumea și limitele, să își ducă și construiască viața luând decizii, fără teroare, fără sentimentul că sunt niște copii neputincioși ce au nevoie de aprobare, încuviințare, binecuvântare, pentru orice vor să facă. Îmi aduc aminte când a fost să mă mărit, spre exemplu - dincolo de multe-multe altele îmi aduc aminte de stresul uriaș-uriaș pe care mi-l stârnea gândul ăsta: oare mama și tata ce o să spună despre asta, oare or să fie de acord, oare or să mă lase, vorba aia? Știu că e bine să fii ascultător - și totuși, după o vârstă...Foarte multă vreme, probabil și acum într-o măsură, m-am îngrozit de ce ar zice ai mei, mama mai ales, dacă ar fi să am un copil, fiind deja femeie măritată, vorba aia, mă îngrozea ce-ar spune mama dacă aș rămâne prea timpuriu însărcinată, fără să fi implinit așteptările ei privind viața cea bună, aia de o merit, aia de trebuie trăită.

Nu-mi disprețuiesc părinții. Îi iubesc de nu știu ce-i cu mine. Încerc însă să învăț din experiența mea și din ceea ce au făcut ei, presată de sentimentul covârșitor, de cele mai multe ori, că un copil sau copiii sunt niște responsabilități uriașe, niște ființe ce depind nemaipomenit de mult de tine, cărora le influențezi într-o măsură uriașă viețile, încerc așadar să învăt cum aș putea să fiu un părinte bun, mai bun, cum aș putea să aduc și cresc pe lume niște oameni pe care să nu-i rănesc, să nu-i sluțesc, nici mutilez, căci așa-i de mare puterea părinților asupra copiiilor lor de pot să-i și mutileze (și a altora, dar a lor indeosebi). Vreau să aduc pe lume doar oameni cărora viața să nu li se pară prea greu de dus sau insuportabilă, oameni sensibili, simțiți, simțitori, buni și iubitori realmente cu alți oameni, oameni în stare să se bucure și bucuroși, cât mai des, permanent chiar, de viață și de toți ceilalți oameni. Mă preocupă mult, des...

Adorm, adorm.

Nu știu de ce am ajuns să scriu desprea asemenea lucuri acum, aici, mai am puțin-puțin și adorm, puțin-puțin. Am pornit de la dans...
În fine.
Lucrurile sunt complicate, extrem de complicate, eu adorm și cam atât.

Liniște - nu prea cunosc liniștea.

Oamenii fiare

Nu vei vedea vreodată o figură mai respingătoare, pielea groasă și aspră și roșie, gata să plesnească, pe o față diformă și mare, dinții galbeni, rânjetul aparte, satisfăcut, deplin satisfăcut, rece și prefăcut, soiul acesta e unul fără de seamăn, câteva muzee le expun trupurile mumificate pe catafalcuri uriașe și organele genitale conservate în borcane, organizând expoziții cu prețuri exorbitante de intrare, căci câteva exemplare au fost prinse cândva în anii tulburi ai războaielor, au fost disecate, măruntaiele tuturor erau goale, negre, erau întinderi fără sfârșit în interiorul unor asemenea fiare, pereții cavităților erau îmbrăcați în straturi groase de grăsime protectoare, interioarele perfect izolate și goale, cărnurile lor sunt vișinii-putrede și organele lor reproducătoare enorme, afișate ostentativ în timpul vieții lor scurte, când sunt încă vii poți să îi vezi uneori cățărându-se pe garduri și dând inutil din aripi, au aripi acoperite cu pene rare și negre, curbate și mult prea scurte, ce nu le permit să zboare, o eroare a naturii au constatat diferitele cercuri științifice, desigur, în urma unor dezbateri aprinse în cadrul unor conferințe internaționale, au ghearele mari încovoiate și ascuțite, au palmele enorme și reci și piepturile umflate si goale, sigur că oamenii aceștia nu au inimi, se spune, in interiorul lor nu au fost găsite niciunele, se zice că au doar mecanisme cătrănite alimentate cu turbă, trepidând încinse, au ochii roșii și buzele groase și când îi auzi latră si latră silabe aspre, cu multe consoane, sau se laudă, se laudă, se laudă cu burțile lor extrem de încăpătoare, poftind carne de oameni, în cavitățile lor nesfârșite și goale, aceste fiare devoratoare de oameni povestesc uneori, scuipând printre dinți, cum i-au prins, povestesc zâmbind despre spintecări măiestre și sânge țâșnind în jeturi bogate, despre pulpe și sâni și burți fragede, privesc zâmbind ascultătorii uimiți, zâmbesc cu dinții lor galbeni si ascuțiți, cu care mestecă și sfâșie, taie, cu gurile lor pline cu salivă urât mirositoare și limbile lor mari și grele, plescăitoare, asemenea oameni păstrează întotdeauna distanța, se zice, asemenea oameni te privesc liniștiți și alene, apoi întind mâinile lor cornoase, terminate cu gheare, te mângăie ușor în timp ce îi privești cu fascinație și te străpung apoi în punctul cel mai moale, te privesc atunci cu ochii aprinși și larg deschiși, zâmbesc și-și înghit saliva cu nerăbdare, victimele lipsite de apărare au timp să țipe, țipă în limbi ciudate, injurii și blesteme, amărăciune adâncă și cuvinte grele, grele, fiarele zâmbesc extrem de satisfăcute, simțind puterea pulsând în venele lor de altfel goale, victimele lipsite de apărare pică pe jos răpuse, fără suflare, închid ochii și pier înghețate de durere, oamenii fiare își varsă apoi lichidele digestive si lichidele reproductive peste victimele ce zac acum în poziții fetale, apoi unele victime se umflă si umflă și devin încet goale, procesul e unul anevoios și duhorile sunt pestilențiale, într-o zi le vezi ridicându-se și plecând la plimbare, zâmbesc ușor și așa, așa îți spun, se nasc oamenii fiare.

Alambic

Am poftă să scriu și iarăși, iarăși, habar nu am ce. Uneori am, alteori nu. Deseori nu. Așa, scriu, de amorul artei, ca să dorm mai bine, de pamplezir, de nevoie, mai ales de nevoie.
Așa, mi se năzare, despre toate și nimic, scriu, scriu, scriu până la epuizare, scriu până adorm, două mâini mișcându-se și ochi abia mijiți, picând în gol, în hăuri fără fund, în mațe, despre ce aș putea să scriu azi?, nu știu, în universul sterp eu scriu, mi se mișcă degetele energice, pielea aspră, uscată, haidem, haidem să picăm și haidem să ședem, haidem să vorbim ca și cum ne-am cunoaște de când lumea, din toate toamnele și toate primăverile, cresc frunzele, înțelegi, mugurii și toate plantele, noi aici suntem niște inocenți, așteptăm să pice poamele, așteptăm să ne fie șfichiuite corpurile, atinse, atinse, de dureri și plăceri, de vârfuri de nuiele și de frunze și muguri, dureri ascuțite, urme roșii pe colțuri acunse de trupuri, usturătoare, ochi roșii, guri uscate, mâini transpirate, aici, vezi tu, nimic nu e așa cum ar trebui să fie, sprâncenele smulse și pictate apoi, vom pleca departe, în țările calde, în loc de mâini vom avea vâsle, vom pluti în aval și în amonte, nopțile vor fi nesfârșite, sudorile se vor scurge pe forme abrupte, duhori și miresme memorabile, paturi și sicrie și cearșafuri albe, aici, vezi tu, nimeni nu atinge pe nimeni, furie și nepăsare și nimic, muzica și cântecele, plămânii, umori și sudoare, jeg și duhoare, suntem cu toții separați și singuri, cântăm înverșunați în vreme ce spălăm podelele, dăm cu aspiratorul și spargem baloanele, trosnim nuielele, pisicile torc, paharele sunt mereu aproape pline, sorbim din ele cu poftă, lichide amare, înfocate, rapid, iată-le goale, ticsite, scuipăm semințe pe mușamaua cu flori, vocile răsună tare și totul duhnește a deznădejde și a apă de mare, salinitate prea mare, umplându-ne nările iritate, stârnindu-ne lacrimile, dar vezi, vezi, azi și aici tot ce facem este să cântăm, cuprinși de patimi, despre oameni și despre vise neîmplinite, despre prostie si despre nepăsare, despre timpul ce trece și despre toate acele povești neterminate, fumul și scrumul și străzile nelocuite aproape, labirintice, vii și moarte, mâini ce lipsesc și mâini necunoscute, atingându-se, nesimțire, nesimțire, furie şi moarte, o acoperim cu un cântec, unul duios și plin de emoții calde, unduind pereții, podelele, nimic, adorm, în sfârșit, epuizare, epuizare, am plecat, înțelegi, am plecat și asta este, perdelele roșii, se strâng și mă strecor printre ele.
Aici, vezi tu, totul e nesigur şi piere.

Casele

Bun venit pe pământ, pe aici circulă mașinile și emit gaze de eșapament, nu știu dacă ai observat, ba da, cum să nu, uite, uite, uită-te la toate casele vechi, goale, înăuntru întuneric, domniță, boierii au murit de mult, sunt oase și praf prin morminte, unii au uitat tacămurile folosite pe mesele de 12 persoane, grăbiți să fugă în exil, petrecerile pe vremuri erau strălucite dar acum, acum sunt pustii odăile toate, uită-te, mai joacă ueori muștele pe pereții scorojiți, nopțile trec cu toate luminile stinse, nici lumânări, nici candelabre, nimic, paturile sunt mâncate de cari, cearșafurile extrem de prăfuite și nu doarme nimeni pe ele, nici amante, nici soții, nu mai are nimeni slujnice, nici bucătărese țărănci, nici urmă de argat pe aici, nu vine nimeni noaptea de la sindrofii, țigaretele zac aruncate în colțuri, stinse definitiv, boierii au fugit, departe, departe, mâinile lor fine și albe au cărat bagaje mari, grele, valize acoperite cu piele, pline cu taftale, brocarturi, blănuri grele, iminei, șaluri, au plecat cu toții, ferestrele sunt acoperite cu scânduri, străzile pustii, uneori latră câinii, cineva strigă "unchiule!", unchiule, uncheșule, patefoanele s-au oprit definitiv și doamnele și-au amanetat bijuteriile, treptat, ramuri, ramuri lungi și fine din complicați arbori genealogici au pierit, cărămizile cad, podelele sunt găurite, târgoveții sunt dornici de soții vrednice, muncitoare, domniță, au murit și ei de mult, privește toate arabescurile, le vezi?, pe vremuri arhitecții erau fuduli și iubeau liniile curbe, statuile și leii, broderiile, vezi strada asta?, toate ferestrele sunt întunecate, aici nu mai locuiește nimeni, într-o zi o să ne strecurăm înăuntru și o să însămânțăm pământul muced, o să plesnească scândurile sub noi, rupându-se, vezi curțile interioare?, sunt pline de rufe, copiii crescuți în ruinele lumii, hrănindu-se cu franzele ieftine, o, petrecerile cu fason!, caii si birjarii și automobilele negre, astăzi cad tencuielile, iată liniile de tramvai și tramvaiele alunecând pe ele, scârțâind, intersectându-se, orașul vechi, vezi, are străzile înguste, oamenii pătimitori și ușurateci, țipând în odăi, cutremurându-se, vin salvările și taximetrele, doamne corpolente dorm în paturi cu baldachin, au sertare cu caiete pline de poezii și scrinuri pline de mistere, pieile sunt tuciurii, biciurile plesnesc pe moșii, astăzi lumea e plină de scursurile pământului, domnind, se îmbăiază prelung în căzile noastre grele din mijlocul odăilor de baie, pieile lor tuciurii și pieile lor aspre, săpunul fin franțuzesc, mâinile bătătorite, mașini agricole, prăvălii, funcții-funcții și daraveri fine, importuri-exporturi și ministere, o intervenție, soția a pregătit un meniu strașic azi, vă rog să poftiți în salon, vinul e rubiniu și paharele se ating în clinchete ascuțite, ne bucurăm astăzi, mâine vom pieri cu toții, pășesc mai departe, casele sunt pustii, proprietarii absenți, dispăruți în nesfârșite dispute succesorale, am tocmit, vezi bine, numai avocați proști, am amețit, am amețit, o clădire lungă, părăsită și ea, geamurile abia acoperite, sticlă spartă și lemn și pe trepte, la intrare, doarme și sforăie ușor un om al străzii, ce frumos, mi-am zis, luna e aproape plină și aerul rece și proaspăt și privesc, privesc.
Nu mai pot, adorm, nu-i nimic,
Ai grija de tine, înțelegi, pentru ca eu nu mai pot să umblu pe aici, adorm.

Totuşi

- Scrie-mi o poveste.
- Nu acum.

Un roman japonez. O baie, părul ud.
Am pielea uscată şi rod un bob de grâu.

- Ți-am scris, totuşi.

Mâzgâleli

Linii, linii bezmetice, mâini și picioare amestecându-se, lovindu-se, muzica se aude intensă și tare, unde îți sunt mâinile? Nu știu, nu știu, erau pe undeva pe aici, acum nu mai sunt, sunt doar niște linii, vezi, rotindu-se, spirale negre, subțiri și groase, fâșii, multe și dese, pâlpâind, palpitând, intersectându-se, pantofi de dans negri și rochii roșii, genele lungi, ochii închiși, pașii.

Ascultă, ți-am spus, îți amintești zilele cele bune, zilele în care străzile erau ale noastre, pavajul, dalele, măturătorii, gunoaiele și rigolele, cetățenii grăbiți cu umbrele, mașinile si claxoanele, îți amintești când mergeam departe, departe, nici nu știam unde, îți amintești tramvaiele și liniile trenurilor și copiii jucându-se cu o minge, mai ții minte copiii negricioși zâmbindu-ți pentru o fotografie, mai ții minte vântul de primăvară, mai ții minte florile, mai ții minte cimitirul și mai ții minte rufele atârnate, mai ții minte așternuturile, mai ții minte televizorul, mai ții minte pașii, mai ții minte ochii, mai ții minte mâinile, mai ții minte mâinile mele aripi, fâl-fâl, ridicându-se, mai ții minte căldura și pielea și îmbrățișările?

Zilele netrăite, goale.

Picioarele sunt și ele câteva linii, linii întrerupte, stinghere, frânte, mișcându-se totuși, încolo și încoace, pășind pe muzică, cercuri și linii ovale și linii drepte și opriri și momente de ezitare, picioarele goale, aspre, apoi cafenele, cafele, cafele nesfârșite și câte o țigare, rulată în foițe făcute din ziare, un bărbat oarecare, cu mâini mari cu degete lungi și cu unghii murdare, desenând rotocoale pe tăblia mesei, linii rotunde, mâini și picioare și coapse, rotunjimi pline, trecătorii sunt grăbiți pe bulevardul cel mare, la colț e un om cu un acordeon și o domnișoară ce pare că își numără pașii, unul, doi, trei, acum puțin mai repede, ultimul puțin mai mare, pantofii maronii cu puțin toc și dresurile fine de mătase, fustă plisată si taior și pălărie, puțin mai încolo trec mașinile, nenumărate, neoprite, șoferii au mustăți mari și stufoase și totul, totul e făcut din linii, linii negre, bezmetice, amestecându-se, sus pe un deal e o piață, acolo șed artiștii și desenează portrete de oameni cu priviri goale, superioare, suprind însă atâtea detalii, pășesc agale turiștii cu burțile goale și privesc meniuri scumpe și fine scrise cu cretă pe panouri, în vitrine e plin de crustacee și fructe de mare și undeva o femeie freacă podelele, altundeva o femeie pozează pentru un artist cu barba roșie, o cheamă Sien, mai departe, mai departe, fugim la vale, străzile sunt pavate și abrupte, aici niște iederă și colo niște ziduri, haide însă să plecăm mai departe, să fugim, nu știu unde. 

Pe aici bisericile sunt roșii, cerul e negru și soarele portocaliu, oamenii sunt doar linii negre, cocoșați, aplecându-se, ascunzându-se în cojoace de foame, de spaima molimei, de spaima tiranului cel mare, anii sunt lungi si grei și oamenii mor de foame aici în țara lui Soare răsare, cizmele sunt înalte și pașii sunt grei si ceaiurile amare, amare, ciorile zboară pe cer cu miile și norii sunt linii încâlcite, răsar fabricile și uzinele și undeva, pe străzile întortocheate, stau doi oameni și se privesc însetați și înfometați de parcă nu s-au mai văzut de ani de zile, fumul se ridică rotocoale-rotocoale din fabrici și uzine si țigări și sobe, femeile mici și rotunde spală haine și le întind pe balcoane, pantaloni și fuste și piese de lenjerie, femei îmbrobodite cărora le ies de sub broboadă zulufii și stropii de sudoare, linii largi și groase, trupurile, mâini moi și prunci și pelinci și lapte, bărbați cu pachete împachetate în ziare, mici și mari, pline cu haine, cărți și mâncare, salopete gri și căciuli negre și pistruii și ciupiturile, urmele de vărsat, oameni încovoiați și femei bătând covoare, sprâncene blonde și bărbi cărunte, bărbați uitați de neveste prin crâșme, unghii și picioare și unghiere, blocuri gigantice cu ferestre mici, apartamente și garsoniere, odăi încălzite de calorifere și vopsele albastre și verzi și gri și cearșafuri înflorate pe care dorm femei și bărbați și copii, un tren gonind prin noapte, marea evadare, lumini slabe, compartimente cu banchete acoperite cu mușama maronie, gonind, gonind, prin sate pline de oameni cumsecade și sate atinse de foamete, prin păduri nesfârșite și tunele săpate adânc în munte, pe banchete sunt oameni, unii stau și se privesc și nu știu, nu știu când s-au mai văzut și unde, se întorc însă, se întorc și ajung într-o odaie mare, cu podele ce scârțâie, acolo lămpile sunt slabe și roșii, pereții sunt înalți și afară răsare soarele, nopțile pe aici sunt lungi, aproape nesfârșite, visele sunt atât de rare, oamenii pe aici sunt bizari și singuri și în mijlocul paturilor lor, pe așternuturile creponate, dorm adânc, linii încâlcite, subțiri, curbate, ascuțite și lungi, multe și negre, aglomerate, mâini și picioare, întinse, curbate, zăcând goale, curgând, coborând și urcând, sânge pulsând și electrocardiograme, salvări gonind pe străzi cu sirene și lumini albastre și roșii, cântece vechi și noi și unu, doi, trei, patru, ai înțeles?, astea sunt mișcările, învață-le.

Singurătate

Alunecare, alunecare, tot mai departe la vale, timpul trece și nu știu, nu știu ce să scriu, fuga, fuga în lumea ce mare, la revedere, la revedere, marea plecare în lumea cea mare, am plecat într-o zi pe o cărare, la revedere, la revedere, am plecat în lumea cea mare, călător prin soare, pe sub nori și prin ploaie, desculț și cu pantalonii prea scurți, o cămașă verzuie și o pălărie cu boruri mult prea largi, la revedere omenire, la revedere, am plecat pe mare, am plecat pe o cărare, nicăieri și pretudindeni, prin orașele cele mari și prin cele mici, pe străzi întortocheate și străzi mici și pavate, privind prăvăliile, călător solitar, liber, întâlnind pe toți și pe nimeni, n-o să mai privesc pe nimeni în ochi pentru că, pentru că n-o să mai fie, nici măcar un ochi din cei mulți, din cei o mie, niciunul n-o sa fie, n-o să mai fie, pielea mea o să fie tot mai tare, tot mai tare, o scoarță tare, pe dinăuntru o să fiu goală, vastă, încăpătoare, întunericul cel mare, purtat de colo-colo, pe sub soare, o să mă mai oprească din când în când câte un copil, domnișoară, doamnă, știți oare, aveți idee, cât e ceasul oare?, o să deschid ochii și gura și, înăuntru, întunericul cel mare, ochii lui mari, largi deschiși, or să privească înspăimântați, doamnă, doamne, întunericul cel mare, înghițindu-l, buzele crăpate închizându-se, pumnii strânși, picioarele puse în mișcare, târându-se, un rucsac plin cu pesmeți, iată-l, plin, mare, și-o sticlă mare de apă și una mică-mică de tărie, pentru zilele grele, nesfârșite, obositoare, nopțile petrecute în răcoare pe sub copaci înalți, înalți și bătrâni, cu crengi mari atârnând și trunchiuri groase, fără frunze și plini de cioturi, spune-mi, spune-mi cine vine pe cărare, în depărtate, un om cu doi ochi, unul mai mic și unul mai mare, poartă o pălărie mare, o pălărie de soare cu boruri mult prea largi, abia își mai târăște picioarele, vine agale, la vale, la vale, timpul trece și îl aștept sub copacul cel mare, îi dau binețe când ajunge în dreptul meu, bună ziua, bună ziua, cuvinte nerostite, întunericul nesfârșit, întâlnindu-se, oamenii goi, plini de întunericul cel mare, ne vom privi apoi câțiva ani, călătorii gemeni, regăsiți, tăcerile sunt așa de adânci, nesfârșite aproape, uneori vorbim totuși despre gândaci, alteori despre oameni, alteori iar despre oameni, alteori cine știe, cuvinte puține și tari, semnificative, întunericul ne scapă printre buze și lumea pare, pare că vrea să se dezintegreze, să se sfarme, atinsă de marele întuneric și de cuvintele noastre, pășim pe cărări pline de noroi după o ploaie și ne privim degetele mari și murdare și ascultăm, ascultăm, vântul legănând copacii, frunzele, greierii, privim oamenii muncind câmpurile și căruțele și caii și toate zburătoarele și târâtoarele, ulițele și gardurile, nu vrem să știm însă de nimeni afară de noi, suntem doi gemeni, ascunzând tăceri aproape nesfârșite, rar întrerupte de cuvinte, ieșind din adâncul întunericului cel mare, doi gemeni, umblând de colo-colo, fără scop, fără grabă, agale, agale, nu-mi place povestea asta, poetule, nu îmi mai ajunge și nu îmi arăți destule și nu pricep, nu merge, singurătate, singurătate, purtându-mă, purtându-ne mai departe, întuneric neauzit, mare, te ascult, mi-ai promis că o să stăm de vorbă, nopțile pline de întuneric și nimeni, nimeni afară de doi gemeni mergând agale, pe o cărare, desculți și cu pantalonii prea scurți și pălării cu borurile mari, mult prea largi, știind că pleacă mai departe, tot mai departe în lumea largă, singuri, liberi.

Straturi

Noapte

      .
      .
     .
   .
    .
     .
     .
 

                


.


Noapte bună, somn ușor.
Șapte purici pe-un picior.
Și unul după ureche - ca să fie cu pereche.

Mai nimic, iarăși

Stau aici, sigur că trebuie să scriu, mă roade de câteva zile să tot scriu, aștept cu nerăbdare nopțile, habar nu am pentru ce, pentru mine mai ales, îmi face bine să scriu, mă las, pur și simplu, ascult, privesc, privesc dar nu în jur, aștept să văd ce-o să mai fie, ce o să mai scriu.

Nu prea mă simt însă creativă în noaptea asta. Nu, mai nimic, mai nimic, nu văd mai nimic, pur și simplu. Nu reușesc să intru într-o stare. Îmi vine să scriu doar lucruri relativ...normale sau banale sau seci. Nu știu.
Scriu și șterg, scriu și șterg într-o noapte nu așa de bună pentru scris. Scriu totuși, m-ajută.

Încet, încet, foarte încet, se rotesc roțile si rotițele lumii, nimic nu se întâmplă însă, totul se rotește, se rotește și revine, revine la un început, zac pe iarbă într-un luminiș în mijlocul pădurii și privesc cerul și stelele, hai să ne mutăm aici, zic, să privim cerul în fiecare noapte, să respirăm aerul rece și curat, stelele rotindu-se în timp ce, în timp ce noi stăm cu burta în sus, eu și cu mine însămi purtând dialoguri imaginare, atât, haide să rămânem aici, pe iarbă și pe pământul rece, să ne descompunem încet, ei, nu chiar, dar haide, nu am nimic de spus, zac și aștept somnul, un vis sau vise poate, zac pe un covor de mușchi și mă gândesc, oare acolo, departe, departe de tot, oare e cineva acolo, totuși?

Nu știu cine și de ce și pentru ce citește mai mereu ce mai scriu eu aici, mă întreb, pentru ce revin cititorii cei atât de puțini, foarte-foarte puțini? Unii vin și pleacă rapid, alții revin. Mă mir. Nu știu dacă vreau să știu cu adevărat, dacă nu cumva prefer, de fapt, misterul.
Mulțumesc, oricum.
 
Nu pot să adorm, nu încă, am nevoie să văd, aș renunța dar nu pot, închid ochii, îi deschid, aștept, degeaba, nimic oare?, nimic din adâncuri, doar câteva străzi cu case vechi, o bicicletă, o fată, o femeie plângând, mai departe, mai nimic, o clădire aproape dărâmată, ziduri găurite, varul colorat, jupuit și podelele putrede, lemn smuls si pământ, cărămizi, movile, nimic, mergem mai departe, un tren gonind prin câmpie, vezi, un tren mergând prin noapte, mă leagănă și mi-e așa de somn, mă scufund în haine și-n căldura lor, mi se închid ochii și vreau să dorm, să dorm în tren sprijinită de un perete al compartimentului, ore lungi, ferestre înghețate, calorifere, banchete moi și banchete tari, vezi tu, suntem toți singuri, fiecare în compartimentul propriu, adormind, mi-e prea somn, înțelegi, nu am timp de asemenea lucruri, lasă-le, o să mă opresc aici, o să cobor aici, în prima haltă, îmi imaginez, în sfârșit, adorm și atât, călătorind cu un tren prin noapte, până la prima haltă sau poate mai departe, nimic cert, sunt doar într-un tren, într-un compartiment.
Un tren prin tundra sau taigaua siberiană, zăpadă afară, compartimente.

Un roman fluviu

Stau la mine-n fotoliu, tot ce vreau e să scriu, nu am poftă de nimic altceva, să scriu deși încă nu e destul de târziu, deși încă nu știu, nu știu, habar nu am despre ce să scriu, nu știu dar trebuie, trebuie să scriu.
Mi-am pus muzică, ascult muzică în căști în fiecare noapte, caut și caut, aflu, ascult la nesfârșit. A venit, în sfârșit, o propoziție, să încep, să începem, să vedem ce iese.


Hai să scriem un roman fluviu, un fluviu mare și adânc, plin de litere, litere întunecate, litere și cuvinte, romanul fluviu pe care e-o barcă ce plutește, plutește, mai departe, tot mai departe, crede-mă pe cuvânt, romanul fluviu o sa fie foarte-foarte lung, extrem de lung, de aici și până pe Marte, o să curgă mult, o să curgă nesfârșit, negru, roșu, adânc, plin de cuvinte sus, plin de tăceri dedesubt, o să ajungă departe, departe și o să fie adânc, așa de adânc, uită-te la mâinile mele, îți fac semne cu ele, atât de adânc, vom avea nevoie de scafandri, din când în când, o să plonjeze din bărci negre și tăcute până în adâncul cel mai adânc, o să caute, o să caute, cadavre de conversații, înecate, umflate, pierdute în mâl, mai departe, târâte tot mai departe și mai departe de romanul fluviu curgând până pe Marte și apoi mai departe, tot mai departe, în el o să se adune toate râurile, toate cursurile, intercalate, întrepătrunse, oamenii vor privi uimiți de pe margine, romanul fluviu curgând, uneori cu apele prea umflate, în adânc vor pluti înțelesuri de mult uitate, gesturi și tăceri și atingeri, priviri și toate acele lucruri nespuse și totuși comunicate, lucruri grele, scufundate, mai sus vor fi alge din litere și nu, nu mai știu ce, vor fi de toate, vom avea și pești și pescari așteptând, așteptând, fără încetare, uneori cu disperare, alteori prinzând destul cât să hrănească mulțimile înfometate, uneori vor veni oameni să se scalde în romanul fluviu, curgând până departe, foarte departe, până pe Marte și în întreaga Cale Lactee, oameni cu trupuri dezgolite, scăldate acum în cuvinte, plutind lăsați pe spate, privind înăuntru, atinși plăcut de unele cuvinte, rostind din când în când șoapte, pierzându-se și ele în apele romanului fluviu, oameni plutind până departe, până când ori învață ori uită să înoate, trupuri dezgolite de haine, de piele, de carne și oase, multe din ele înecate în adâncurile lui tăcute, transformate, plutind mai departe, scufundate, trupuri suple și moi și calde și trupuri reci și umflate, conversații pline de cuvinte și conversații tăcute, în adâncurile roșii și aurii și albastre, abia luminate, căutate uneori de scafandri, adâncurile unui roman fluviu mergând până departe, foarte departe, până pe Marte - și-n întreaga Cale Lactee.

Pe marele bulevard

Sufocare, fără aer, apăsare, puternic, adânc, o gură de aer, una doar și ești înapoi în picioare, mergi mai departe, unde, unde?, e o stradă, un bulevard mare, trec mașini și lumini, fâșii de lumini, întinse, albe, galbene, roșii, fugind, pești înotând printre ele, castele dărâmate, dărăpănate, pe margini, cadavre, cadavre, pe trotuare, mergem spre marele arc, arcul de triumf în miez de noapte, între timp, însă, ne lovim unii de alții, oameni, oameni și apoi cadavre, nu știm care e care, pe aici, aflăm, ni se spune, au fost multe războaie, oameni albi și oameni negri s-au ciocnit și nu e deloc de mirare, deloc de mirare, că oamenii albi au învins, pentru că sunt carcase goale, înăuntru au un mecanism simplu și tare, dur, omogen, mare, precis, oamenii albi pășesc agale, mai departe, la vale, la vale, oameni și cadavre, strada răsună de zvonuri de tingire și arme letale, pășim agale, pășim agale. Sufocare, sufocare, nori de cenușă, batiste cu monograme, iritare, înăuntru e tot mai puțin aer, pulsul și cursul, amonte, avale, vâltoare, nu mai știu, mă duc la vale, inima îmi bate când moale când tare, apăsare, apăsare, două mâini pe piept, coșmaruri, apăsare, sufocare, mă opresc și privesc în jur, doamne de lux cu paltoane și domni cu macferlane și bastoane, pășesc agale, oameni și cadavre, mecanisme goale, rotițe din varii metale, ceasornice cu bătăi egale, mergând, mergând la vale, încotro oare?, spre marele arc, arc de triumf, printre magazine de lux, vânzând parfumuri și piei de animale rare, și castele dărâmate, goale, cerul e senin și adânc și plutesc pe ici pe colo câteva pene de pasăre, penele oamenilor pasăre, de mult plecați, departe, duși de curenții calzi de aer, să nu uităm însă că suntem pe pământ și pășim agale, pe pavaj se văd urme de pași, urme ancestrale, din vremea când castelele astăzi goale, murdare, dărâmate, dărăpănate, erau locuite de oameni, de lei și de domni și de doamne, găzduind petreceri memorabile, luminate cu lumânari înalte de-o statură de om mare, din ceară de cea mai bună calitate, arzând, arzând și fumegând pe când, prin saloane, domni și doamne dansau cu pași mărunți și repezi pe podelele goale, podelele goale din lemn ba de nuc, ba de-abanos, ba de mahon, strălucitoare, reflectând siluetele îmbrățișate într-un moment de delăsare, pași pierduți în tăcere prin încăperi azi goale, saloane pline de doamne și domni cuprinși, atinși de delăsare, pe-atunci, prin castelele azi goale, acum suntem însă pe marele bulevard și mergem agale, amestecați, oameni și cadavre, și nu mai știm care e care, istoviți, cuprinși de sufocare, pășind agale, la vale, la vale, spre marele arc de triumf.

Vânătorul

Trebuie să scriu înainte de culcare, scriu pentru mine, scriu pentru nimeni, scriu vise nevisate, înainte de marea cădere, marele întuneric, cădere, uitare, cădere, uitare, cine ești?, mi-am zis atunci, nimeni, nimeni, voci învârtindu-se, un vârtej în întuneric, îți amintești, îți amintești zilele bune?, pe atunci umblai bezmetică pe străzi de una singură, îți amintești, nu, nu ai cum, umblai cine știe când, străzile vechi și casele vechi și pline de țigani, îți amintești povestea cu vânătorul?, de ce nu vrei să o scrii?, hai să o scriem, bine, fie, haide, sunt un vânător, locuiesc într-o pădure, îmi place să ucid animale, îmi place să le sfâșii pieile, îmi place să le privesc organele și îmi place să le ating cât încă sunt calde, viața scurgându-se încet, încet, nu e cruzime, e o simplă mirare, nu sunt însetat de sânge, mi-e foame, îmi petrec zilele pândind, ascultând, pași de animale, frunze și spini și întuneric și lumini și pădurea întreagă foșnind, trosnind, mușchi moale, pământ reavăn, vânez mai ales căprioare, umblu bezmetic, miros aerul și caut urme, ciulesc urechile, mă dor oasele, stau singur și mut și ascult, uneori, uneori mă văd dar nu au timp, nu mai au timp de nimic, pentru că sunt rapid, sunt atât de rapid, nu scapă niciunele, există una totuși, o singură ființă răsuflând cald, undeva nu știu unde, ostilă și nevăzută, privindu-mă în ascuns, o simt uneori, o simt și îmi îngheață sângele în vene, îmi încordez mâinile pe armă, e aproape și întunecată, ar vrea să mă sfâșie dar amână, așteaptă, așteaptă, așteaptă, cum aștept și eu, vânătorul vânat cu sângele înghețat în vene, caut atunci mai avid, tot mai avid, caut să ucid, le privesc și le ating apoi, le simt răcindu-se, viața părăsind trupurile lor moarte, mă înfior când știu că ea stă acolo și mă privește, e ostilă și așteaptă, așteaptă să cad, să cad în sfârșit, sfâșiat și cald, simțind înnebunit căldura din vene, gata-gata să mă părăsească, vânătorul sfâșiat și cald, adulmecat, atins, o pradă, umblu amețit și ucid, ucid cu sângele înghețat în vene și mi-e foame, atât de foame, în pădure e pustiu și aerul e proaspăt și reavăn și nu am odihnă, vânătorul nu are odihnă.
Ai spus-o, vezi, povestea cu vânătorul, ai spus-o aproape bine, mulțumesc, e bine atunci, e vremea somnului, mă bucur că ne-am întâlnit iarăși, e vremea să dormi, să dormim, e târziu, noapte bună, noapte bună.

Derviși rotitori

Anul trecut, la sfârșitul lui iunie, am privit câțiva deriviși dansând.

 *

"Curând s-a auzit un sunet, mai întâi îndepărtat, apoi din ce în ce mai aproape. Era atât de fermecător și de mișcător încât toți și-au ținut răsuflarea, ascultând.

- Ce fel de instrument e ăsta? a șoptit Suleiman cu un amestec de uimire și încântare.

- Se numește nai, am răspuns, amintindu-mi discuția dintre tata și Shams. Iar sunetul lui e suspinul iubitului după draga lui.

Când sunetul naiului s-a stins, pe scenă a apărut tata. Cu pași ușori și măsurați s-a apropiat și le-a dat binețe privitorilor. L-au urmat șase derviși, cu toții discipoli de-ai tatei, îmbrăcați în veșminte albe cu fuste largi. Și-au încrucișat brațele pe piept, înclinându-se dinaintea tatei pentru a-i primi binecuvântarea. Apoi a început muzica și, unul câte unul, dervișii au pornit să se rotească, mai întâi încet, apoi cu o iuțeală care îți tăia răsuflarea, fustele lor desfăcându-se ca florile de lotus. 

Era, într-adevăr, o priveliște uluitoare. N-am putut să nu zâmbesc de mândrie și bucurie. Cu coada ochiului, am cercetat chipurile celor din jur. Până și cei mai răutăcioși clevetitori urmăreau dansul cu vădită desfătare. 

Dervișii s-au rotit și s-au tot rotit, o veșnicie parcă. Apoi muzica s-a întețit, sunetul rebab-ului dindărătul perdelei alăturându-se naiului și dairelelor. Atunci s-a ivit pe scenă Shams din Tabriz, ca un vânt vijelios din deșert. Purtând un veșmânt mai închis decât al tuturor celorlalți și părând si mai înalt, se învârtea și cel mai iute. Mâinile desfăcute îi erau înălțate către cer, la fel și chipul - ca o floare a soarelui în căutarea luminii. 

Am auzit mulți oameni din preajmă scoțând strigăte de uimire. Chiar și cei care îl urau pe Shams din Tabriz păreau să fi fost prinși de vraja clipei. Am aruncat o privire către tatăl meu. Pe când Shams se învârtea amețitor, iar dervișii se roteau ceva mai încet în cercurile lor, tata rămânea nemișcat ca un stejar bătrân, înțelept și liniștit, buzele lui rostind fără încetare rugăciuni. 

Într-un sfârșit muzica și-a încetinit ritmul. Toți odată, dervișii s-au oprit din rotit, fiecare floare de lotus închizându-se în sine. Cu o mișcare blândă, tata a binecuvântat pe toată lumea de pe scenă și dintre privitori, iar o clipă am simțit că suntem cu toții legați într-o armonie desăvârșită. Pe urmă s-a lăsat o tăcere adâncă și neașteptată. Nimeni nu știa ce să spună. Nimeni nu mai văzuse așa ceva înainte. 

Glasul tatei a rupt tăcerea.

- Asta, prieteni, se numește sema - dansul dervișilor rotitori. De astăzi, dervișii de toate vârstele vor dansa sema. Cu o mână arătând sus spre cer și cu alta arătând în jos spre pământ, ne legăm să împărțim oamenilor fiecare fărâmă de iubire pe care o primim de la Allah."   

*

Două nopți

O noapte.

Beția brazilor, organe pulsând, unu-doi, unu-doi, e cineva acolo?, nu e nimeni, suntem doar noi găinile, găinile și un leu, un leu-paraleu, derbedeu, umblând, umblând, teleleu, clătinând, clătinându-se, strigă, are ecou, leu-leu, paraleu, ecou, un gard, un pește în adânc, multicolor, străluncind, m-auzi?, m-auzi?, alo, m-auzi?, nu, știam eu, leul-paraleu pășind peste curcubeu, răgând, un-doi, un-doi, aici suntem doar noi, noi cerul și noi pământul, strigând, care și încotro, pământ, pământ, frânt, în palme bătătorite, nimic, alunec, alunec, oase trosnind, trosc!, lichid și solid, absorbind, sorbind, cupe de vin, vin pelin, amar, amar, cât mai amar, să fie amar, vă rog, vă rog să mai serviți, poftim, ochii închiși, dați peste cap, lumini, căzând, căzând, capul de pământ, o prăpastie, un hău, un hău fără fund, întuneric adânc, tot mai adânc.

Încă o noapte.

Mers la vale, de-a dura, tufe de mărăcini, spini, rotindu-se, rotindu-se la vale, ascultă, ascultă, cine crezi că ești?, nimeni, nimeni precis, osmoză, difuziune, auzi, auzi rotațiile soarelui în jurul propriei axe, nu auzi, precis-precis, în sfârșit, să mergem mai departe, pe o cărare de pământ bătătorit într-o pădure în mijlocul verii, soarele apune și e plin de praf, pendulul și clopotele, sunând, sunând, uită-te la mine, oare cine ești?, ochii mari și mirați, mâinile calde, omul de fier păşind prin băltoace, lăsând în urmă rugină, apă ruginie, omul de fier pășind, greu, tot mai greu, ascultându-și inima, bătând tot mai încet, tot mai încet, ceasul sună ora de culcare, ochii stau însă deschiși și privesc tavanul, privesc și numără crăpăturile, una, două, trei, ascultă, ascultă!, în sfârșit, nu mai e nimic, e doar lumina, acolo sus, ochiul privindu-ne, strivindu-ne, omul de fier are trupul plin de șuruburi și cuie, are încheieturile aproape țepene și merge încet și moare de somn, inima lui bătând tot mai încet, trupul tot mai rigid, roșu, ruginit, trist, ascultă aici, ce vrei să spui?, nimic, nu știu, spun și eu tot ce văd, văd copacii și o piersică, o casă veche, pustie, întunecată, înăuntru nu e mai nimic, pânze de păianjen și praf, podele smulse, pereți sparți, o casă veche și părăsită, acolo locuiesc pare-se si locuiește poate și omul de fier, somnambul și trist, târându-și picioarele până acasă prin bălți mustind, noroi și rugină și soarele nu mai e pe cer, s-a dus, s-a dus să se culce poate, în mare, în mare precis, acolo are o întâlnire de taină, e purtat de peștele cu solzi multicolori, înotând rapid, mișcându-si coada, soarele auriu în zale,  mândru și chipeș, umblând prin marea cea mare, călare pe peștele lui, căutând s-ajungă la întâlnirea cu luna, fără să ajungă niciodată, între timp sus, într-o poiană, în întuneric, e o casă și acolo sunt eu și vine omul de fier, plin de rugină, vom cina împreună pe o podea putredă și mâncată de cari, o să îmi spună cum e să fii greu, tot mai greu, să ai o inimă mică de fier, mișcată de o cheiță, ascunsă adânc, bătând încet, tot mai încet, abia auzit, omul de fier o să plece apoi, o să înnopteze undeva pe o stâncă departe de ochii lumii, eu nu știu ce caut aici, să vedem, nu știu, curge apă pe tavan și în mijlocul camerei e o masă cu două scaune, nu avem lumină dar nu e nimic, zile astea luna e plină și stranie,  mai mare ca niciodată, ne veghează, așteaptă și ea, așteaptă, mergem mai departe, undeva în zare zboară o pasăre, e mare și roșie și are un cioc negru, are ochi galbeni și e ciudată, zboară peste un vulcan, unul ce erupe în visul meu înecând totul în cenusă și foc, groază, lumi prăbușindu-se, în adâncuri hăul, privești înăuntru, e o fântână, în fântână îți vezi chipul și vezi și soarele, sus, sus, e plină amiază aici pe lumea cealaltă, în ea cobori printr-o fântână, și cea ce te privește, nu mai știi în care din lume e, cea reală ori cealaltă, cine mai știe?, cine mai știe unde și cine ești, nimeni, plutești pe o apă, mai departe, tot mai departe, nu știi nici tu unde, uite așa, am sentimentul că vine sfârșitul cuvintelor, că se termină tastele și literele și imaginile, un nor pe cer, vântul bătând, suntem cu toții morți pe cea lume, umblând cu inimile sparte, din ele curg de toate, dreptate, iubire și viermi, cuvinte și tăceri, totul curge, curge, mai departe, mai departe, din niște inimi sparte, revărsate, groază și durere și lașitate, apă și nimic, întuneric și lumină, unii oameni pe cea lume își duc mâinile la piept și privesc ce le curge în palme, par uimiți și totuși nu prea, unii au ochii larg deschiși, alții au pleoapele lăsate, unora le chiorăie mațele și unii pică de somn, cască, cască precum omul de fier, pășind agale pe lumea cealaltă, sfâșiați de rugină și de viermi, neștiind însă dacă vor sau nu să se mai întoarcă în lumea noastră, oricare din ele o fi.