Dimineți aproape perfecte

Un fel de poveste

Link

Link

Link

Link

Link

Link

Link

Link

Fotograf de modă

Am rămas relativ singură acasă azi (relativ, dat fiind că un bunic locuiește în odaia de alături dar totuși petrec foarte-foarte puțin timp acolo). Soț plecat în Franța, eu așteptând să plec la Suceava.
Ieri mi-am luat rame pentru niște ochelari noi - îmi fac în sfârșit o pereche de ochelari, după vreo 3 ani de zile de când nu am mai purtat așa ceva. Și cum mi-era așa urât de una singură prin camera asta și aveam poftă de joacă, m-am jucat de-a "parada modei" pentru prezentarea noilor mei ochelari, pe care i-am asortat unor piese de vestimentație ultimul răcnet.
Fiindcă pot, am fost și fotograf la propria-mi prezentare de modă.

Despre vreme și alte nimicuri

Ziua nu se anunța prea rea de dimineață. Dar uite ca pe măsură ce timpul trece și ziua se apropie de sfârșit mă încearca tot soiul de stări. Zilele trecute am trăit impresia că a venit vara. Ieri după masă, obosită după ce am umblat prin lume jumătate de zi, am trăit senzația ca sunt într-o vacanță de vară, impresie amplificată de un guguștiuc ce cânta nu știu pe unde. Nu știu de ce guguștiucii îmi amintesc de vacanțele de vară. Cred ca era unul undeva prin curte la bunica și cânta în după-amiezile de vară pe care mi le petreceam singură prin curte, în vreme ce toată lumea dormea de prânz în casă. Unele lucruri și unii oameni cu care am avut de-a face în viața mea s-au imprimat cumva în mine  mai mult decât altele sa alții. Și revin mereu în viața mea prin visele mele, mai ales. Sau prin adâncurile în care mă scufund uneori, unde trecutul, cel emoțional mai ales, continuă să trăiască. Mă pot și vizualiza înotând undeva într-un adânc, întâlnindu-mă cu oameni și lucruri, un vis cu o tentă vag albastră. 

Mă afectează vremea de azi. Câteva zile la rând am ieșit din bârlogul meu și-am cutreierat prin lumea scăldată în multă-multă lumină și prea multă căldură. Cumva vremea asta mă îmbia să ies și să trăiesc pe uscat, undeva unde lumina nu e albastră. Am simțit că am ieșit din bârlog după o lungă iarnă și era destul de bine, deși am obosit după atâția stimuli ce m-au bombardat în lumea cea mare zilele astea. Și mă gândeam ieri că am nevoie totuși de ceva vreme în colțul meu liniștit, cum necum, în bârlog. Dar of, parcă s-a întors iar iarna cu întunericul ei. Sunt confuză. Mă simt împinsă înapoi în adâncurile mele în care limitele timpului și spațiului nu sunt foarte clare. 

Îmi amintesc mai ales de adolescență. Cum m-am adâncit în ea în anul în care am terminat clasa a opta și am intrat la liceu, cum am rămas brusc fără vasta  majoritate a relațiilor stabilite cu colegele de clasă și fetele de la bloc. Cum m-am adâncit în mine. În ce ape tulburi înotam. Oricum, în liceu mi-am făcut prietenele cele noi, prietenele cele bune, cu care am putut în sfârșit să împărtășesc ceva mai mult.

Umblam împreună cu mioriticul meu prin oraș și de fapt umblam prin viața mea interioară agitată. Nu observam mai nimic în jur, purtam dialoguri interioare în principal. Îmi plimbam prin lume corpul cu înfățișare de băiețoi, cu pantalonii mei trei sferturi extra-largi asortați cu diverse bluze lălâi de cele mai multe ori. Sau cu cine știe ce alte haine, alese cu completă nepricepere. Nu știu cum reușeam să îndur atâtă muzică, atâta hardcore și altele, în urechile mele cu sensibilitățile mele acute. De fapt am îndurat până spre vreo 18 ani când am simțit că dacă mai trag puțin de corzile mele sensibile o să plesnesc, că dacă mă mai agit emoțional încă puțin o să se întâmple nu știu ce. Și-am lăsat-o mai moale cu muzicile cel puțin. Acum când îi spun cuiva că trei sferturi sau mai mult din viața mea am ascultat rock - si rock supărat mai ales - stârnesc mirări și mai că mă mir și eu. Oricum, mă uit la mine cum eram eu, așa, hipersensibilicoasă, iute plângătoare, cu ochelarii mei de diverse soiuri și hainele mele în care speram să mă ascund nu să mă afișez. Îmi și văd fața rotundo-ovală, părul meu mai mereu neîngrijit, șaten deschis ce a fost cândva blond, moaca mea de copil păstrată până în ziua de azi, dinții mei mici din care se vedeau vreo doi din față din când în când, când râdeam sau zâmbeam, cu gura mea încadrată de obrajii plini și rotunzi. În spatele ochelarilor ochii mei deveneau mult mai mici, tot mai mici, fiindca aveam dioptrii tot mai mari. Îmi amintesc vremea în care nu mai vedeam și nu aveam ochelari și toate vremurile acelea intermediare în care îmi crescuseră dioptriile, nu-mi schimbasem ochelarii și nu mai vedeam mare lucru în jur. Totul intra în ceață. Nici în ziua de azi nu observ mai nimic pe stradă. Trebuie să îmi propun în mod conștient și continuu să mă uit în jur. De-asta fac și fotografii, printre altele. Mă uimesc mereu tot soiul de detalii pe care le observ într-un moment când, pentru prima dată, îmi îndrept atenția asupra lucrurilor din jur, deși am mai trecut pe lângă ele de o mie de ori. 

Am fost mereu un copil cuminte. Eu aveam viața mea interioară suficient de stimulantă ca să nu mai simt nevoia să mă avânt în lumea largă încercând să experimentez chestii noi. De fapt, mă consuma propria mea viață interioară. Până să termin liceul m-am apucat sa îl citesc, cu fascinație maximă, pe Carl Gustav Jung, mă fascinau propriile vise și transformări interioare, scriam poezii de neînțeles, dicteuri automate cred că le zice, tone de bilețele către prietenele mele și scrisori pe hârtie sau virtuale către bărboși, desenam și pictam imagini și portrete care reflectau interiorul meu, purtam dialoguri interioare nesfârșite, iubeam cu intensitate strașnică și groaznică și sufeream din tot soiul de motive mai mult decât credeam că pot duce. În facultate traseul meu nu a fost cu mult diferit.

Și din toate motivele de mai sus, mă izbeam pe vremuri din când în când de lumea altcuiva, în care nu aveam loc, în care nu mi se făcea loc, în care nu știam cum să pătrund, din care păream probabil prea picată din altă lume. 

Aș vrea să pot povesti mai multe pe blogul ăsta, lucruri care poate ar interesa mai mult pe cineva oarecare, un public mai larg,  fapte, fapte pe care să le fi făcut eu în lumea largă. Mă gândesc că astea ar interesa mai mult. Ceva acțiune. Dar uite că nu prea am ce povesti. Poate ar trebui să mă apuc să inventez și să trăiesc niște ficțiuni. O să mi se publice articolul în revista cea adevărață și frumoasă. Mă simt mai bine acum. Am muncit prea mult la el și mi se părea că nu e bun de nimic. Și eu la fel.

Momentan mă afectează și romanul pe care îl citesc. Și vremea asta posomorâtă. Ascult Deftones și muzica asta îmi amintește puternic de adolescență și-ar fi mai bine să nu o mai ascult. Îmi vine să mă răstorn aici pe canapea, să îmi pun pătura în cap și să încerc să  revin la un echilibru. Nu știu despre ce altceva să scriu. Nu trăiesc mare lucru, nu fac mare lucru, mă trăiesc pe mine. Am fost la Brașov în weekend, am fost încântată să ies să explorez lumea. O să pun aici niște fotografii. Uneori îmi vine să gust cât mai mult din lumea largă dar adevărul e că nervii mei se îndind prea tare și cutia mea de rezonanță vibrează prea mult în contact cu oamenii și lucrurile. Și unele și unii rămân mereu în mine, îi întâlnesc înotând în adâncuri albăstrii și uneori mișcările mele în preajma lor tulbură apa. Pot să și văd mâlul cum se ridică și îmi tulbură adâncurile.

Gata, un ditamai articolul despre vremea urâtă și despre faptul că de fapt nu fac nimic demn de interes sau demn de a fi scris. 

Plantele, vrabiuțele și undele electromagnetice

Mă mir și mă întreb de ce plantele conțin atât de multe substanțe benefice corpului omenesc. Înțeleg că avem aceleași componente chimice în mare și că suntem în cea mai mare parte carbon. Dar cum de există atâta armonie între om și plante? Cum de sunt plantele adevărate leacuri pentru bolile unui organism așa de complex cum e al nostru? Există atâtea moduri în care putem fi bolnavi și atâtea plante ce nu oferă musai substitute ale substanțelor din organismul nostru ci stimulează organismul în cine știe ce fel să se vindece, să producă el însuși substanțele de care are nevoie sau acționează altfel, în fel și chip... De ce sunt cum sunt și nu altfel? Asta mă miră mai ales: de ce sunt cum sunt și nu altfel, de ce sunt potrivite pentru noi? Că doar nu era obligatoriu într-un univers în care posibilitățile de a combina materia puteau fi foarte vaste, combinațiile si rezultatele puteau fi altele. Dar nu au fost așa. Lumea e populată cu anumite plante cu care avem o legătură tainică. Cu care suntem într-o tainică armonie.

Apoi mă mir și mă întreb ce soi de Dumnezeu ar fi putut pune la cale vrăbiuțele. 

Nu în ultimul rând, citesc o scriere de-a lui Constantin Noica. Printre altele, am citit tocmai despre verbul "a rosti". Despre cum a rosti înseamnă a spune cu voce tare, a emite unde sonore și înseamnă și a rândui, a pune ordine, a scoate lumea din haosul primordial, din ape. Rostirea este corespondentul românesc al logosului creator. Și spune Noica la un moment dat ceva despre undele electromagnetice care sunt un substitut al undelor sonore pentru omul creator. Și iată, mirările și întrebările mele de om neștiutor dar curios și-au găsit o părticiă de răspuns. Întotdeauna m-am mirat cum poate un casetofon să redea muzica înregistrată pe benzile electromagnetice. Sau cum  orice lucru bazat pe unde electromagnetice capătă într-un fel, când are un suport material sau trece printr-un filtru material, expresie în realitate. Brusc, mi-am dat seama că undele electromagnetice sunt și ele niște unde, nu? Sunt ca undele sonore. Iata, puterea undelor este puterea rostirii! Sigur, nimeni nu aude liniile de cod pe care niște prea harnici programatori le scriu undeva, ele însă devin unde electromagnetice și prin rostirea acestora se nasc intregi lumi virtuale. În mintea mea, deși e ciudat și probabil nu tocmai rațional, încape acum ideea că trebuie să existe și o anumită muzicalitate a lumilor ăstora al căror rost este dat de undele electromagnetice. Pentru ca acolo unde exista un rost trebuie să existe și muzică, o anumită legitate matematică a undelor, creatoare de armonie. Muzica, un alt motiv de mirare pentru mine. Si undele electromagnetice. Ce sunt undele electromagnetice? De ce există magnetismul, polaritatea și atracția magnetică? De ce există unde electromagnetice? Ce forță misterioasă mânuim? Până și noi emitem unde electromagnetice. Și creierul nostru are undele lui proprii, alfa, beta, gama...și delta cred. Sau poate altfel numite. 

Probabil tocmai rostirile astea tăcute, neauzite, sunt de cea mai mare importanță. De aceea există isihasmul și isihaștii - cei care caută liniștea.  

Ce lume ciudată, misterioasă, minunată și miraculoasă avem. 

Autoportrete

Azi dimineață aveam poftă să fac niște fotografii. N-aveam alt subiect mai la îndemână, așa că m-am apucat de autoportrete. 

Dacă vă săturați să mă vedeți pe mine pe aici, vă rog frumos să mă invitați să vă fac vouă fotografii. 

A-nceput să îmi pară că îmi șade bine albastră. 

Aș mai avea multe de scris pe aici dar momentan nu îmi vine să îmi petrec timpul scriind...

PS: în caz că vă întrebați și ca să nu-mi fie rușine degeaba, aveam un maieu pe mine dar i-am lasat bretelele în jos. 

Călătorie

Un portret al meu, făcut de Radu meu duminică, la o nuntă la care am fost fotografi. 
L-am albăstrit, fiindcă sunt aproape sigură că lui așa i-ar fi placut să îl facă, de-l prelucra singur. 


Mi l-aș răpi de unde e acum și-aș fugi cu el în lume un pic.

Pentru zilele cănd sunt foarte fetițoasă

Fetițoasă ≠ băiețoasă 

link

link

link

link

link

Pasteluri de iarnă

Câteva fotografii făcute de Radu în februarie anul trecut în timpul unei plimbări a noastre, cu parazăpezi, pe un viscol grozav, în parcul Tineretului. Nu sunt prelucrate, sunt ne- sau de-focalizate. Îmi amintesc de o carte cu pasteluri ale lui Alecsandri din biblioteca de-acasă de la Suceava.


El doarme acum...

Prima iarnă

Mă uit la fotografiile făcute pe vremuri de al meu soț (încă mă miră numele ăsta al lui). Le am acum la îndemână pe unele făcute în prima noastră iarnă. El nu prea arată lumii fotografiile lui - dar o să le tot pun eu pe aici, fiindcă-s prea frumoase ca să zacă prin sertare digitale, neprivite. 

Est și Vest

De multe ori aș vrea să scriu despre anumite subiecte, în mintea mea se deruleaza șirul de idei și-apoi, ca și cum aș fi satisfăcută cu articolul din mintea mea, nu mai simt nevoia să și scriu despre un lucru sau altul. Așa s-a întâmplat și cu o idee de articol despre o diferență importantă între Est și Vest, pe care aș fi vrut să-l scriu la puțin timp după ce Radu meu s-a întors dintr-o călătorie de serviciu în China. Ieri seară însă, citind dintr-un manual de utilizare pentru propria persoană, cum îmi place să-l numesc (anume dintr-o carte ce se numește  "The highly sensitive person - Hot to thrive when the world overwhelms you"), am dat de rezultatul unei cercetări ce-mi confirmă ideile despre deosebirea aceasta importantă între Vest și Est și-am decis că acum e vremea să scriu despre ceea ce mă preocupă. 

Pe scurt, cineva a avut ideea de a studia, în paralel, un număr de copii din China și un număr de copii din Canada, pentru a vedea modul în care sensibilitatea și timiditatea influențează relațiile dintre copiii cu aceste caracteristici și ceilalți copii. Se pare că este un fapt știut de antropologi acela că fiecare cultură are un model ideal dominant al personalității, spre care educatorii (părinți, profesori, ș.a.) ghidează dezvoltarea copiilor. Conformitatea cu acest model este social răsplătită iar abaterea de la model este într-un fel sau altul sancționată. În lumina acestei teorii, cercetătorii respectivi au descoperit că în Canada cea Vestică sensibilitatea si timiditatea erau sancționare de copii, iar cei ce erau posesorii unor astfel de trăsături erau izolați, nu erau preferați pentru relațiile de prietenie și nici pentru joacă. În schimb, în China, cei timizi și sensibili erau preferați pentru legăturile de prietenie și pentru joacă. In China, de altfel, există o relație de sinonimie între ideea de timiditate-comportament reținut și cea de bună creștere iar sensibilitatea este percepută ca fiind calitatea de a avea o bună înțelegere a lucrurilor. Autoarea cărții vorbește aproape continuu despre faptul că în Statele Unite cei hipersensibili au de regulă dificultăți destul de mari în ceea ce privește integrarea lor socială, simțindu-se în cele din urmă anormali, fiind lipsiți de stimă de sine și având șanse mai mici de a reuși să obțină afirmarea și confirmarea în societate. Se realizează un soi de "selecție a personalităților" iar personalitățile apropiate de modelul ideal ajung să predomine și să domine. 

Citind despre studiul ăsta mi-am amintit de impresia lui Radu că cei din China, colegii lui chinezi, sunt în genere timizi și modești, reținuți în a se afirma. Discutând despre lucrul ăsta la întoarcerea lui ne-am amintit despre ceea ce ne transmit cei din Occident în genere, despre cum ni se pare nouă că îi poți recunoaște aproape imediat pe stradă, fiindcă au ceva aparte în felul de-a se purta prin lume, o siguranța de sine, o atitudine plină de sentimentul de demnitate personală. Să însumăm așadar trăsăturile încurajate  întru dezvoltare în Vest: nivel redus al sensibilității (asociat de regulă cu lipsa de empatie), încredere în forțele proprii și în demnitatea personală (asociate de regulă cu nevoia de putere) și, în consecință o atitudine expansivă și îndrăzneață. Așadar, iată o deosebire fundamentală între estici și vestici... 
 Istoria lumii a început să aibă înțelesuri suplimentare în lumina gândurilor ăstora. Mie mi-e destul de clar că în istorie încurajarea dezvoltării cu precădere a unui astfel de tip de personalitate (sau ale anumitor laturi ale personalității) este cât se poate de reală și de eficientă, că societățile alcătuite astfel au fost în genere mai dornice de afirmare și mai competitive, că sunt mai puțin capabile să înțeleagă alte culturi și modele culturale și de ce și acestea sunt valoroase, că expansivitatea și insensibilitatea s-au putut transforma foarte ușor în expansionism, brutalitate și dorința de a impune propriul model cultural. Desigur, au fost și sunt și popoarele orientale agresive și/sau expansive însă nu în stilul și în halul celor din Vest. Exploratori, conquistadori, colonialism, eroi civilizatori, imperii, imperialism, mercantilism, industrializare, capitalism, modernizare, naționalism, iar mult colonialism și imperialism, iar eroi civilizatori, cursa înarmărilor, războaie mondiale, totalitarism, nazism, holocaust. Și altele. Pe cealaltă parte, drept răspuns la capitalism al unora cu vise de putere mai mari decât cele de echitate, egalitate și echilibru, comunism. Care, în loc să fie o desființare a "luptei de clasă", devine în cele mai urâte forme o formă de democid. Sigur, clar, au și esticii păcatele lor, destule...
Mă supără foarte tare, pe lângă altele, formele subtile de agresiune și agresivitate, agresiunile culturale și cucerirea culturală. Când vrei să faci lumea asta a ta fără să faci măcel e suficient de cele mai multe ori să-l faci pe celălalt să fie la fel ca tine, să-l faci să-și deschidă porțile către tine și mesajele tale, să te prezinți cât mai frumos, să-l faci să te admire și să vrea să devină ca tine. Apoi poți să-l și ajuți să devină fix ca tine și împreună să fiți mai puternici și să cuceriți...o bucată mai mare din piață. Si din viața oamenilor. 
Să revin la personalitate... E de-ajuns să vă amintiți ce vi și ni se comunică mereu ca fiind personalitatea ideală. Omul "self-assured", "outgoing" și puternic ce ni se prezintă drept model atât de des devine încet-încet idealul comun al tuturor. De unde vine acest ideal? Din Vest, pe o cale sau alta, corespunzând unui model cultural modern-occidental (fiindcă, undeva-cândva, modernitatea a devenit sinonimă cu occidentul, sau occidentalitatea, dacă există așa un cuvânt). Haidem să fim moderni, să credem în mai mult, mai repede, în progres, în modernizare. Vestul eroilor civilizatori, progres-modernizare-dezvoltare. Schimbare-schimbare-schimbare, trebuie să devenim alții, nu contează ce pierdem pe drum. Nu ne disprețuim noi poporul și istoria fiindcă nu am avut aproape niciodată vreo aroganță și mai ales una expansionistă? Nu admirăm realizările magnifice ale omului Vestic și nu ne dorim să pășim și noi cu aceeași atitudine? Nu am vrut noi (și probabil că am și reușit) să dăm uitării și să vârâm sub preș (după ce a fost făcut praf) felul de a fi al acestui popor și toată cultura noastră tradițională (și omul caracteristic acestuia) fiindcă trebuia să devenim moderni, trebuia să devenim precum măreții occidentali? Modernizare-occidentalizare, asta este poezia pe care trebuie să o știm cu toții. Trebuie să se nască omul nou, omul scăldat în cultura occidentală, omul ce dobândește felul occidental de a fi. Sunt absolut sigură că, de fapt, supunerea noastră față de un astfel de model e un mod in care suntem cuceriți pur și simplu de expansivul, dornicul de putere și de afirmare, prea sigurul pe sine Occident. 

Așa că, brusc, înțeleg mult mai bine de ce mă atrag cu mai mare putere filmele si romanele orientale - rusești, din orientul mijlociu, chinezești, japoneze. Ceva din mine se regăsește în ele mereu. Regretul meu cel mare este însă acela că despre noi înșine, despre rădăcinile noastre, nu știm mai nimic și nu ni se spune mai nimic. Suntem cuceriți și ne transformăm.

Pentru a înțelege diferența foarte mare între expansionismul brut al Vestului și modul în care Estul (cel chinez în mod special) poate fi combativ vă recomand un film - se numește Ip Man 2 (partea aceasta, a doua, poate fi văzută independent de prima fără nicio problemă). Este un film foarte grăitor.
Sigur, modernitatea are și atâtea lucruri bune. Dar eu sunt omul lui "lasă-mă în pace". Nu-mi place să mi se vâre pe gât lucruri, felul de-a fi al altuia, îmi plac oamenii care-și văd de treaba lor și nu-i agresează pe alții și-i lasa sa fie ei înșiși. Sunt o persoană tot mai atrasă și mai fermecată de cultura veche românească, cea a oamenilor simpli dar atât de înțelepți în atât de multe laturi ale vieții lor - și în apărarea ei vreau să vorbesc și să scriu lumii. 

În interior

Azi văd că am mare tragere de inimă pentru scris.  

Bun, și cum mergeam eu spre bucătărie să-mi fac un ceai de tei m-am mai gândit să scriu un articol, ce s-ar putea numi "În interior" și-ar fi despre lumea mea tot mai mica, despre odaia asta în care îmi petrec tot mai mult timp, de cele mai multe ori de una singură, încercând să învăț una sau alta, citind romane, citind manuale despre cum să mă bucur și, în ultima vreme, documentându-mă pentru un articol important pentru o publicație adevărată, una reală si frumoasă, unde ar putea să apară dacă e bun - și visul ăsta, fiind așa de aproape, mă înspăimântă teribil într-un fel sau altul și mi se puricește inima de emoție și multă vreme m-am tot blocat din cauza proximității lui. Și trebuia să ies în lumea larga pentru articolul cel important dar mi-am găsit tot soiul de scuze și motive și-am amânat iar și iar și iar am amânat și a rămas amânată ieșirea iar...Și ieșirile cu oameni, să văd oameni, le tărăgănez, nu știu de ce, inerția (mi-aduc aminte de lecțiile despre inerție de la fizică), mă simt singură tare uneori dar mi-e greu să ies. Și zilele astea stă și Radu aici cu mine în odaie, și-a luat liber - și stau mereu în interior și mi-e greu să ies și-acum îl pot privi pe el, pot să mă ridic și să mă duc la el oricând și e așă de bine și zăpada de afară nu mai înseamnă mare lucru atunci, ciudat. Și lumea mea se închide și se scufundă.

De la o vreme am început să am și vise mult mai vii decât înainte, din păcate nu prea frumoase de cele mai multe ori, însă le apreciez mult chiar și-asa și mă bucur că mi le amintesc. 

Sursa

Beau ceai de tei și mă pregătesc de încă un somn strașnic și mă întreb ce vise mă mai ăsteaptă și ascult la nesfârșit cântecul ăsta, pe care îl știu din copilărie și a început să-mi sune în minte când am început să beau din ceai. Sunt în căutarea ceaiului de tei aproape roșu, așa cum îl făcea bunica și nu știu cum să-l găsesc. E a treia zi in care beau ceai de tei seara și mă cuprinde un somn greu și mă pândesc visele și mă înfior și mâine dimineață, aici în odaie, e vremea să încep să scriu articolul cel important. 

De ce e lumea frumoasă?

Sigur, pare sau chiar e o întrebare destul de prostească. Dar de ce este lumea frumoasă totuși? Oare este ea pe gustul iepurilor sau pe gustul aricilor? Oare este ea pe gustul urșilor și a șerpilor? De ce-o fi tocmai pe gustul nostru? De ce există frumos și de ce îl percepem tocmai noi? Îmi vine să cred și să răspund că lumea a fost făcută pe gustul nostru.


De ce ne percepem lumea ca fiind frumoasă?


De ce e atâta matematică în frumos (de cele mai multe ori)? 


De ce avem un psihic? De ce tocmai așa? Dacă e evoluție, pentru ce evoluție? 


Mă uitam ieri la niște imagini cu nebuloase și m-am mirat și m-am întrebat de ce sunt nebuloasele frumoase. Oare un arici ar considera că sunt frumoase? I-ar face plăcere? 
Ce creaturi ciudate suntem.

Forma și textura feminității

Când eram eu mică voiam să mă fac designer, creatoare de modă. Nu știu precis de ce, însă îmi plăceau hainele și îmi plăcea să le desenez, să le inventez. Cele pe care mi le amintesc cel mai bine erau combinații ciudate de haine din mătase și din împletituri (tricoturi) - desigur, nimeni în afară de mine nu știa ce materiale erau cele din desenele mele și nici nu ar fi putut ghici vreodată privind desenele mele nu tocmai grozave. Apoi, am crescut și m-am lăsat de desen și de visul de a deveni designer iar moda a început să mi se pară un moft. A fi la modă mi se pare și-acum un mare moft și am un oarece dispreț pentru ideea de a urma un trend. Nu am avut niciodată cine știe ce bani pe care să îi cheltuiesc pe haine așa că am ales mereu haine din cele mai accesibile mie, sunt o clientă fidelă a second-handurilor și a hainelor moștenite de la frații mai mari. Sor-mea sau al meu soț sau cine mai vrea să mă ducă la cumpărături și să îmi ia ceva trebuie să îndure cine știe câte dubii și refuzuri până să îmi aleg ceva și să îi las să-mi facă lucrul ăla cadou. Și mi-au intrat oricum în adânc în minte ideea că frumusețea naturală a unei persoane o să se vađă orice ar purta și convingerea că oamenii ar trebui să se placă unul pe celălalt pentru altceva decât hainele pe care le poartă. Așa că nu m-am străduit niciodată să impresionez diferiții oameni din jur cu hainele mele, nici pe cei de alt gen - mai ales pe ei, care trebuiau și trebuie să mă aprecize pentru alte lucruri. Și nici pe mine nu am vrut să mă impresionez prea tare cu anume haine. Dar am un punct slab în toată armura asta cu care mă preumblu prin lume ferindu-mă de cine știe ce contra-ideal sau de ideea că ar trebui să fiu și eu mai dichisită - îmi plac foarte mult rochiile de la o vreme încoace. Am o mare slăbiciune pentru ele. Îmi vine uneori, iar, să devin - printre multe altele ce-aș vrea să devin - creatoare-designer, să creez  rochii, multe-multe rochii ce să-mi încânte mintea și simțurile.

Iar azi și ieri am pierdut nu știu cât timp delectându-mă cu rochiile unui creator de modă pe nume Elie Saab. Unele din ele sunt fabuloase, minunate, mă uit la ele și văd un ideal feminin, o sărbătoare a ceea ce mi se pare mie mai frumos  și mai frumos în feminitate - grație, delicatețe, sensibilitate și un ceva anume pe care nu-l pot exprima în cuvinte dar se reflectă în designul rochiilor și, mai ales, în calitățile materialelor din care sunt făcute. Vă arăt și vouă unele din preferatele mele, ca să înțelegeți la ce mă refer. 

Lumi fictive, lumi reale

Poate singurele lucruri care mă consolează și îmi aduc și o bucurie pentru faptul că de la o vreme am buletin de București sunt următoarele: acum pot primi colete prin poștă și pot comanda tot soiul de lucrușoare - în principal cărți - pentru care să stau apoi la coadă la poștă, ceea ce e un deliciu în sine, nu știu precis de ce, poate din cauză că anticipez plăcerea deschiderii unui pachet; m-am putut înscrie la bibliotecă și acum pot să împrumut diverse romane și-apoi să ma delectez cu ele, scufundându-mă în cine știe ce ficțiuni, lasându-le să se îmbibe în mine până în cine știe ce profunzime. Trăiesc romanele bune precum trăiesc cele mai intense vise și când le termin și trebuie să mă trezesc, să ies din lumea lor, ceva din atmosfera lor rămâne în jurul meu, se infiltrează în lumea exterioară mie prin porii ființei mele și mă plimb astfel câteva ore sau chiar zile printr-un roman sau altul. Cred că întotdeauna prefer un discurs la persoana I singular despre lumi oglindite, unul fictiv mai ales, al unui eu fictiv și despre lumi fictive, inspirate din lumea reală, dacă e cazul, dar filtrate prin subiectivitatea unui om și rearanjate într-o construcție proprie acestuia, unui discurs obiectivo-științifico-realist despre lumea exterioară. Eh, nu știu cum să zic mai bine ce am de zis, nu mai curg cuvintele așa de ușor ca altă dată. Într-un mod foarte complicat încerc să spun ca citesc întotdeauna mult mai ușor și cu plăcere un roman în loc de un studiu, un raport de cercetare, o chestie științifică, în fine. Ceva banal. 

Și azi am terminat și ultimul roman dintr-un grup de trei împrumutate, am ieșit afară, unde e aerul rece și umed și mi-a plăcut, am mers la bibliotecă si-am trecut iar prin bucuria de a căuta prin rafturi alte romane...Ma gândeam zilele trecute citind un roman japonez la modul în care japonezii din cărți - căci cei reali, contemporani, de zi cu zi nu știu cum sunt - par a fi conștienți de ritmurile naturii, de schimbările prin care trece natura zilnic. Cum sunt atenți la vreme, la flori și frunze, la vânt, la ploi, la ninsoare și la câte si mai câte astfel de lucruri...Iar mulți dintre noi suntem tot mai rupți de ritmul naturii și de toate detaliile prezentului care ne înconjoară și nu observam mai nimic. Stăm izolați în diferite tipuri de cutii, nu mai auzim vântul sau păsările, stăm izolați de ploi, de zăpadă. Sau nu le acordăm atenție.  Unii, cei mai deconectați poate, se plictisesc de viața plată și atât de plictisitoare din punct de vedere senzorial și caută să-și delecteze simțurile și să-și îmbogățească lumile cu cine mai știe ce, câte și mai câte. Dar nu e vorba numai de informații de orice tip ce să ne bombardeze simțurile...de ce nu mai suntem oare atenți la trecerea timpului, în ritmurile lui naturale, ciclice? Mi se pare că ne lipsim de o mare bogație de senzații dar mai ales de o mare bogație de conținuturi și semnificații. 

Revenind, nu neg că pentru mine realitatea e foarte greu de suportat uneori. Sunt o ființă apoasă, așa îmi place să explic oamenilor. Dar preferința pentru romane nu e doar o fugă de realitate, e și asta dar e și mai mult de atât. Sunt gânduri pe care o sa le termin în sinea mea, mai încolo, acum nu pot. Poate le mai și scriu.

Mi-a venit zilele astea o idee de roman. Poate cândva o să mă apuc să îl scriu, fiindcă e un roman despre o lume pe care aș vrea să o construiesc și să o reconstruiesc, în același timp, în mine. Și să le-o ofer și altora...

Un vis frumos: mi-ar plăcea să mă pot trezi dis de dimineață, pe la șase poate, să beau un ceai verde sau o cafea și-apoi să ies să mă plimb cu bicicleta la o oră la care străzile sunt mai mult goale și soarele poate abia răsare și le umple de multă-multă lumină, să pedalez așa de fericită cum am mai făcut-o de multe ori, să simt aerul dimineții, de primăvară poate, dar și de iarnă chiar, sau din orice anotimp de fapt, mirosul lui specific, o, de-ar fi mirosul aerului din Suceava!, să mă simt liberă și să mă bucur de lumină.