Plantele, vrabiuțele și undele electromagnetice

Mă mir și mă întreb de ce plantele conțin atât de multe substanțe benefice corpului omenesc. Înțeleg că avem aceleași componente chimice în mare și că suntem în cea mai mare parte carbon. Dar cum de există atâta armonie între om și plante? Cum de sunt plantele adevărate leacuri pentru bolile unui organism așa de complex cum e al nostru? Există atâtea moduri în care putem fi bolnavi și atâtea plante ce nu oferă musai substitute ale substanțelor din organismul nostru ci stimulează organismul în cine știe ce fel să se vindece, să producă el însuși substanțele de care are nevoie sau acționează altfel, în fel și chip... De ce sunt cum sunt și nu altfel? Asta mă miră mai ales: de ce sunt cum sunt și nu altfel, de ce sunt potrivite pentru noi? Că doar nu era obligatoriu într-un univers în care posibilitățile de a combina materia puteau fi foarte vaste, combinațiile si rezultatele puteau fi altele. Dar nu au fost așa. Lumea e populată cu anumite plante cu care avem o legătură tainică. Cu care suntem într-o tainică armonie.

Apoi mă mir și mă întreb ce soi de Dumnezeu ar fi putut pune la cale vrăbiuțele. 

Nu în ultimul rând, citesc o scriere de-a lui Constantin Noica. Printre altele, am citit tocmai despre verbul "a rosti". Despre cum a rosti înseamnă a spune cu voce tare, a emite unde sonore și înseamnă și a rândui, a pune ordine, a scoate lumea din haosul primordial, din ape. Rostirea este corespondentul românesc al logosului creator. Și spune Noica la un moment dat ceva despre undele electromagnetice care sunt un substitut al undelor sonore pentru omul creator. Și iată, mirările și întrebările mele de om neștiutor dar curios și-au găsit o părticiă de răspuns. Întotdeauna m-am mirat cum poate un casetofon să redea muzica înregistrată pe benzile electromagnetice. Sau cum  orice lucru bazat pe unde electromagnetice capătă într-un fel, când are un suport material sau trece printr-un filtru material, expresie în realitate. Brusc, mi-am dat seama că undele electromagnetice sunt și ele niște unde, nu? Sunt ca undele sonore. Iata, puterea undelor este puterea rostirii! Sigur, nimeni nu aude liniile de cod pe care niște prea harnici programatori le scriu undeva, ele însă devin unde electromagnetice și prin rostirea acestora se nasc intregi lumi virtuale. În mintea mea, deși e ciudat și probabil nu tocmai rațional, încape acum ideea că trebuie să existe și o anumită muzicalitate a lumilor ăstora al căror rost este dat de undele electromagnetice. Pentru ca acolo unde exista un rost trebuie să existe și muzică, o anumită legitate matematică a undelor, creatoare de armonie. Muzica, un alt motiv de mirare pentru mine. Si undele electromagnetice. Ce sunt undele electromagnetice? De ce există magnetismul, polaritatea și atracția magnetică? De ce există unde electromagnetice? Ce forță misterioasă mânuim? Până și noi emitem unde electromagnetice. Și creierul nostru are undele lui proprii, alfa, beta, gama...și delta cred. Sau poate altfel numite. 

Probabil tocmai rostirile astea tăcute, neauzite, sunt de cea mai mare importanță. De aceea există isihasmul și isihaștii - cei care caută liniștea.  

Ce lume ciudată, misterioasă, minunată și miraculoasă avem. 

Autoportrete

Azi dimineață aveam poftă să fac niște fotografii. N-aveam alt subiect mai la îndemână, așa că m-am apucat de autoportrete. 

Dacă vă săturați să mă vedeți pe mine pe aici, vă rog frumos să mă invitați să vă fac vouă fotografii. 

A-nceput să îmi pară că îmi șade bine albastră. 

Aș mai avea multe de scris pe aici dar momentan nu îmi vine să îmi petrec timpul scriind...

PS: în caz că vă întrebați și ca să nu-mi fie rușine degeaba, aveam un maieu pe mine dar i-am lasat bretelele în jos. 

Călătorie

Un portret al meu, făcut de Radu meu duminică, la o nuntă la care am fost fotografi. 
L-am albăstrit, fiindcă sunt aproape sigură că lui așa i-ar fi placut să îl facă, de-l prelucra singur. 


Mi l-aș răpi de unde e acum și-aș fugi cu el în lume un pic.

Pentru zilele cănd sunt foarte fetițoasă

Fetițoasă ≠ băiețoasă 

link

link

link

link

link

Pasteluri de iarnă

Câteva fotografii făcute de Radu în februarie anul trecut în timpul unei plimbări a noastre, cu parazăpezi, pe un viscol grozav, în parcul Tineretului. Nu sunt prelucrate, sunt ne- sau de-focalizate. Îmi amintesc de o carte cu pasteluri ale lui Alecsandri din biblioteca de-acasă de la Suceava.


El doarme acum...

Prima iarnă

Mă uit la fotografiile făcute pe vremuri de al meu soț (încă mă miră numele ăsta al lui). Le am acum la îndemână pe unele făcute în prima noastră iarnă. El nu prea arată lumii fotografiile lui - dar o să le tot pun eu pe aici, fiindcă-s prea frumoase ca să zacă prin sertare digitale, neprivite. 

Est și Vest

De multe ori aș vrea să scriu despre anumite subiecte, în mintea mea se deruleaza șirul de idei și-apoi, ca și cum aș fi satisfăcută cu articolul din mintea mea, nu mai simt nevoia să și scriu despre un lucru sau altul. Așa s-a întâmplat și cu o idee de articol despre o diferență importantă între Est și Vest, pe care aș fi vrut să-l scriu la puțin timp după ce Radu meu s-a întors dintr-o călătorie de serviciu în China. Ieri seară însă, citind dintr-un manual de utilizare pentru propria persoană, cum îmi place să-l numesc (anume dintr-o carte ce se numește  "The highly sensitive person - Hot to thrive when the world overwhelms you"), am dat de rezultatul unei cercetări ce-mi confirmă ideile despre deosebirea aceasta importantă între Vest și Est și-am decis că acum e vremea să scriu despre ceea ce mă preocupă. 

Pe scurt, cineva a avut ideea de a studia, în paralel, un număr de copii din China și un număr de copii din Canada, pentru a vedea modul în care sensibilitatea și timiditatea influențează relațiile dintre copiii cu aceste caracteristici și ceilalți copii. Se pare că este un fapt știut de antropologi acela că fiecare cultură are un model ideal dominant al personalității, spre care educatorii (părinți, profesori, ș.a.) ghidează dezvoltarea copiilor. Conformitatea cu acest model este social răsplătită iar abaterea de la model este într-un fel sau altul sancționată. În lumina acestei teorii, cercetătorii respectivi au descoperit că în Canada cea Vestică sensibilitatea si timiditatea erau sancționare de copii, iar cei ce erau posesorii unor astfel de trăsături erau izolați, nu erau preferați pentru relațiile de prietenie și nici pentru joacă. În schimb, în China, cei timizi și sensibili erau preferați pentru legăturile de prietenie și pentru joacă. In China, de altfel, există o relație de sinonimie între ideea de timiditate-comportament reținut și cea de bună creștere iar sensibilitatea este percepută ca fiind calitatea de a avea o bună înțelegere a lucrurilor. Autoarea cărții vorbește aproape continuu despre faptul că în Statele Unite cei hipersensibili au de regulă dificultăți destul de mari în ceea ce privește integrarea lor socială, simțindu-se în cele din urmă anormali, fiind lipsiți de stimă de sine și având șanse mai mici de a reuși să obțină afirmarea și confirmarea în societate. Se realizează un soi de "selecție a personalităților" iar personalitățile apropiate de modelul ideal ajung să predomine și să domine. 

Citind despre studiul ăsta mi-am amintit de impresia lui Radu că cei din China, colegii lui chinezi, sunt în genere timizi și modești, reținuți în a se afirma. Discutând despre lucrul ăsta la întoarcerea lui ne-am amintit despre ceea ce ne transmit cei din Occident în genere, despre cum ni se pare nouă că îi poți recunoaște aproape imediat pe stradă, fiindcă au ceva aparte în felul de-a se purta prin lume, o siguranța de sine, o atitudine plină de sentimentul de demnitate personală. Să însumăm așadar trăsăturile încurajate  întru dezvoltare în Vest: nivel redus al sensibilității (asociat de regulă cu lipsa de empatie), încredere în forțele proprii și în demnitatea personală (asociate de regulă cu nevoia de putere) și, în consecință o atitudine expansivă și îndrăzneață. Așadar, iată o deosebire fundamentală între estici și vestici... 
 Istoria lumii a început să aibă înțelesuri suplimentare în lumina gândurilor ăstora. Mie mi-e destul de clar că în istorie încurajarea dezvoltării cu precădere a unui astfel de tip de personalitate (sau ale anumitor laturi ale personalității) este cât se poate de reală și de eficientă, că societățile alcătuite astfel au fost în genere mai dornice de afirmare și mai competitive, că sunt mai puțin capabile să înțeleagă alte culturi și modele culturale și de ce și acestea sunt valoroase, că expansivitatea și insensibilitatea s-au putut transforma foarte ușor în expansionism, brutalitate și dorința de a impune propriul model cultural. Desigur, au fost și sunt și popoarele orientale agresive și/sau expansive însă nu în stilul și în halul celor din Vest. Exploratori, conquistadori, colonialism, eroi civilizatori, imperii, imperialism, mercantilism, industrializare, capitalism, modernizare, naționalism, iar mult colonialism și imperialism, iar eroi civilizatori, cursa înarmărilor, războaie mondiale, totalitarism, nazism, holocaust. Și altele. Pe cealaltă parte, drept răspuns la capitalism al unora cu vise de putere mai mari decât cele de echitate, egalitate și echilibru, comunism. Care, în loc să fie o desființare a "luptei de clasă", devine în cele mai urâte forme o formă de democid. Sigur, clar, au și esticii păcatele lor, destule...
Mă supără foarte tare, pe lângă altele, formele subtile de agresiune și agresivitate, agresiunile culturale și cucerirea culturală. Când vrei să faci lumea asta a ta fără să faci măcel e suficient de cele mai multe ori să-l faci pe celălalt să fie la fel ca tine, să-l faci să-și deschidă porțile către tine și mesajele tale, să te prezinți cât mai frumos, să-l faci să te admire și să vrea să devină ca tine. Apoi poți să-l și ajuți să devină fix ca tine și împreună să fiți mai puternici și să cuceriți...o bucată mai mare din piață. Si din viața oamenilor. 
Să revin la personalitate... E de-ajuns să vă amintiți ce vi și ni se comunică mereu ca fiind personalitatea ideală. Omul "self-assured", "outgoing" și puternic ce ni se prezintă drept model atât de des devine încet-încet idealul comun al tuturor. De unde vine acest ideal? Din Vest, pe o cale sau alta, corespunzând unui model cultural modern-occidental (fiindcă, undeva-cândva, modernitatea a devenit sinonimă cu occidentul, sau occidentalitatea, dacă există așa un cuvânt). Haidem să fim moderni, să credem în mai mult, mai repede, în progres, în modernizare. Vestul eroilor civilizatori, progres-modernizare-dezvoltare. Schimbare-schimbare-schimbare, trebuie să devenim alții, nu contează ce pierdem pe drum. Nu ne disprețuim noi poporul și istoria fiindcă nu am avut aproape niciodată vreo aroganță și mai ales una expansionistă? Nu admirăm realizările magnifice ale omului Vestic și nu ne dorim să pășim și noi cu aceeași atitudine? Nu am vrut noi (și probabil că am și reușit) să dăm uitării și să vârâm sub preș (după ce a fost făcut praf) felul de a fi al acestui popor și toată cultura noastră tradițională (și omul caracteristic acestuia) fiindcă trebuia să devenim moderni, trebuia să devenim precum măreții occidentali? Modernizare-occidentalizare, asta este poezia pe care trebuie să o știm cu toții. Trebuie să se nască omul nou, omul scăldat în cultura occidentală, omul ce dobândește felul occidental de a fi. Sunt absolut sigură că, de fapt, supunerea noastră față de un astfel de model e un mod in care suntem cuceriți pur și simplu de expansivul, dornicul de putere și de afirmare, prea sigurul pe sine Occident. 

Așa că, brusc, înțeleg mult mai bine de ce mă atrag cu mai mare putere filmele si romanele orientale - rusești, din orientul mijlociu, chinezești, japoneze. Ceva din mine se regăsește în ele mereu. Regretul meu cel mare este însă acela că despre noi înșine, despre rădăcinile noastre, nu știm mai nimic și nu ni se spune mai nimic. Suntem cuceriți și ne transformăm.

Pentru a înțelege diferența foarte mare între expansionismul brut al Vestului și modul în care Estul (cel chinez în mod special) poate fi combativ vă recomand un film - se numește Ip Man 2 (partea aceasta, a doua, poate fi văzută independent de prima fără nicio problemă). Este un film foarte grăitor.
Sigur, modernitatea are și atâtea lucruri bune. Dar eu sunt omul lui "lasă-mă în pace". Nu-mi place să mi se vâre pe gât lucruri, felul de-a fi al altuia, îmi plac oamenii care-și văd de treaba lor și nu-i agresează pe alții și-i lasa sa fie ei înșiși. Sunt o persoană tot mai atrasă și mai fermecată de cultura veche românească, cea a oamenilor simpli dar atât de înțelepți în atât de multe laturi ale vieții lor - și în apărarea ei vreau să vorbesc și să scriu lumii. 

În interior

Azi văd că am mare tragere de inimă pentru scris.  

Bun, și cum mergeam eu spre bucătărie să-mi fac un ceai de tei m-am mai gândit să scriu un articol, ce s-ar putea numi "În interior" și-ar fi despre lumea mea tot mai mica, despre odaia asta în care îmi petrec tot mai mult timp, de cele mai multe ori de una singură, încercând să învăț una sau alta, citind romane, citind manuale despre cum să mă bucur și, în ultima vreme, documentându-mă pentru un articol important pentru o publicație adevărată, una reală si frumoasă, unde ar putea să apară dacă e bun - și visul ăsta, fiind așa de aproape, mă înspăimântă teribil într-un fel sau altul și mi se puricește inima de emoție și multă vreme m-am tot blocat din cauza proximității lui. Și trebuia să ies în lumea larga pentru articolul cel important dar mi-am găsit tot soiul de scuze și motive și-am amânat iar și iar și iar am amânat și a rămas amânată ieșirea iar...Și ieșirile cu oameni, să văd oameni, le tărăgănez, nu știu de ce, inerția (mi-aduc aminte de lecțiile despre inerție de la fizică), mă simt singură tare uneori dar mi-e greu să ies. Și zilele astea stă și Radu aici cu mine în odaie, și-a luat liber - și stau mereu în interior și mi-e greu să ies și-acum îl pot privi pe el, pot să mă ridic și să mă duc la el oricând și e așă de bine și zăpada de afară nu mai înseamnă mare lucru atunci, ciudat. Și lumea mea se închide și se scufundă.

De la o vreme am început să am și vise mult mai vii decât înainte, din păcate nu prea frumoase de cele mai multe ori, însă le apreciez mult chiar și-asa și mă bucur că mi le amintesc. 

Sursa

Beau ceai de tei și mă pregătesc de încă un somn strașnic și mă întreb ce vise mă mai ăsteaptă și ascult la nesfârșit cântecul ăsta, pe care îl știu din copilărie și a început să-mi sune în minte când am început să beau din ceai. Sunt în căutarea ceaiului de tei aproape roșu, așa cum îl făcea bunica și nu știu cum să-l găsesc. E a treia zi in care beau ceai de tei seara și mă cuprinde un somn greu și mă pândesc visele și mă înfior și mâine dimineață, aici în odaie, e vremea să încep să scriu articolul cel important. 

De ce e lumea frumoasă?

Sigur, pare sau chiar e o întrebare destul de prostească. Dar de ce este lumea frumoasă totuși? Oare este ea pe gustul iepurilor sau pe gustul aricilor? Oare este ea pe gustul urșilor și a șerpilor? De ce-o fi tocmai pe gustul nostru? De ce există frumos și de ce îl percepem tocmai noi? Îmi vine să cred și să răspund că lumea a fost făcută pe gustul nostru.


De ce ne percepem lumea ca fiind frumoasă?


De ce e atâta matematică în frumos (de cele mai multe ori)? 


De ce avem un psihic? De ce tocmai așa? Dacă e evoluție, pentru ce evoluție? 


Mă uitam ieri la niște imagini cu nebuloase și m-am mirat și m-am întrebat de ce sunt nebuloasele frumoase. Oare un arici ar considera că sunt frumoase? I-ar face plăcere? 
Ce creaturi ciudate suntem.