Lenocika şi Verocika

Lenocika şi Verocika, femei colosale, merg umăr în umăr pe trotuare. Lenocika şi Verocika poartă blănuri.
- O, Verociko, trupul ăsta mare! Mi-atârnă pe sub haine.
Lenocika închide ochii şi-şi strânge buzele rujate.
- Lenociko, ştii, sunt plină precum luna.
Verocika e roşcată şi-are degetele lungi şi albe.
Pantofii lor sunt negri, gențile negre de piele.
- Lenociko!
- Verociko!
- Mi-e pieptul plin.
- Am obosit!
Lenocika şi Verocika, în rochii de mătase, merg agale. 

Minută

Minutul unu fix a fost unul relativ lung. Am aşteptat. Unu şi unu. A trecut.
Stau în pat şi scriu pe un telefon. Îmi vine să scriu iar despre ceasul ce ticăie şi despre nimic.
Toate lucrurile astea clădite aici, adunate, zgomotul picăturilor de apă afară pe pervaz - plouă.
Zgomote mici ce sunt mari în linişte.
Şi mi s-au încălzit picioarele. Îmi plac cearşafurile reci şi drepte şi pernele mici, odăile răcoroase pentru somn,
cuvintele, literele, cafeaua cu lapte de dimineață, lumina zilei când mă plimb, descoperită ici şi colo.
Ceasul e unu şi treişnouă. Îmi simt corpul ciudat şi ma irită zgomotele, o să mai citesc câteva rânduri şi atât.
Unu patruşcinci. 

Călătoare

Ar trebui să mă culc și am poftă să scriu și să scriu.
Nimicuri peste nimicuri, nu știu.

Astă toamnă, în octombrie, am participat la o conferință în Sibiu. Noaptea ne-au cazat undeva în muzeul satului, în complexul muzeal Astra, într-o clădire din lemn. Am primit, numai pentru mine, o cameră mare cu multe paturi suprapuse. Mi-am ales un pat. Eram așa de obosită. Sfârșită în fel și chip. Mi-am dat seama că mă bucur să fiu singură acolo, să fiu singură într-un spațiu, atunci și acolo, un pat al meu și eu singură undeva departe de toate. Fiecare pas nou prin cameră și prin Sibiu doar al meu, ca și cum nu ar mai fi existat nimeni și nimic și aș fi fost doar eu, proaspătă, într-o viață nouă, aparte. În pat doar eu, mică, nesemnificativă, un ghem sub o plapumă, fără nimic, fără nimeni. Un spațiu afară de spațiul cotidian în care puteam să exist, măcar o vreme, ruptă, singură.
Era așa de cald. Am adormit, frântă. A doua zi m-am plimbat singură prin muzeu, prin oraș apoi, după ce n-am mai reușit să plec împreună cu alții într-o excursie spre Mărginimea Sibiului. Seara am plecat spre Brașov, la prietena mea Eliza. Ne-am plimbat și am vorbit mult noi două.

În ultima vreme mă simt destul de bine prin lume, călătorind prin ea, o observ pe cât pot, pe cât vreau, fac eforturi conștiente să fiu mai prezentă. Privesc, privesc mai mult, ca într-o călătorie.

Aș vrea să pot să plec o săptămână singură într-o călătorie - să plec cu trenul, să mă opresc în Sofia, să stau acolo câteva zile, să plec apoi spre Belgrad, să mai stau și pe acolo, să mă întorc - visez o călătorie îndelungă cu trenul. Mi-aș lua vreo două romane, telefonul și un aparat pe film pentru fotografii, ceva pe care să scriu. Muzică. Aș fotografia, aș scrie. Nopțile mi-ar fi lungi sau poate diminețile mi-ar începe foarte devreme, aș fi singură și liberă și tânără, precum cei întâlniți acolo.

Aș sta pe un scaun, cu un picior lungit, obosită, savurând momentele, tapetul, ochii interlocutorilor, ficțiunile, peisajul de dincolo de fereastră.

Metafizica tuburilor

Mi-e mintea alertă încă.

Stăteam azi într-o stație de autobuz. Mi-au căzut ochii pe ceva pe stradă, aproape de trotuar. O râmă mare, groasă, uriașă, o uriașă a râmelor, un tub din carne translucid în interiorul căruia se afla, mai mult negru, sânge, o râmă cu un capăt scufundat într-o baltă. O râmă uriașă moartă, poate sinucigașă, într-o baltă, m-am gândit, privind-o fascinată. Un organism eșuat, finalul, un tub din carne, înglobând și înglobând, procesând, procesând, filtrând, un tub atins de tot ce trece prin sine, transformând și transformându-se, devenind, până când, obosit, cade sfârșit într-o baltă, patetic și magnific, o scenă tragică, abandonul, înfrângerea, dezintegrarea, o râmă umflată într-o baltă. M-am apropiat. M-am aplecat, m-am uitat mai bine la râma metaforă. Am făcut câțiva pași în jurul ei, plecată în fața râmei metafore. A început să semene a pai plin cu un lichid, poate ciocolată, poate suc. O râmă, un pai, un tub într-o baltă. Un capăt strivit, un capăt sub apă. O femeie șatenă ciudată cu o geacă albă, aplecată într-o stație de autobuz, examinând o pseudo-râmă într-o baltă.

A venit autobuzul și-am plecat, am reușit să citesc, savurându-le, câteva pagini dintr-un roman al lui Ismail Kadare. 

Mecanică

M-am uitat în oglindă cu ochiul meu mare - un motoraș cu aburi pulsează, pulsează, mă duce înainte.

Toată muzica asta

Am dormit mult.
M-am trezit simțind că e primăvară.

Mă ustură ochii și mi-am băut prea târziu cafeaua. Stau aici și timpul trece. Ce-am de lucru mă înspăimântă și mă plictisește teribil.
Toată muzica asta repetându-se și lumina căzând pe podele, toate nuanțele de galben ale parchetului, papucii violeți de casă.
Toată muzica asta și oasele mele dornice să danseze în chenarele luminoase din mijlocul camerei, cu lumina dură pe gene, prin păr și pe buze.

Dacă închid ochii știu că afară e primăvară și eu aș merge nesfârșit, cu ochii larg deschiși, cu muzica-n vene. 

Naufragiu

Celulele fragile, înghesuite una în alta, micile uzine din manuale, inundate, intoxicate, agresate, celulele fragile, obosite, înveninate,
celulele mele eșuate.
Rămân numai niște cuvinte neputincioase, oboseala, putreziciunea.  

Lista de sarcini

Vâră-te sub plapumă, scufundă-te în întuneric, în tăcere, respiră încetişor şi rămâi acolo.

Jazz

Îmi palpită muzica prin măruntaie.
Jazz.

Ridic ochii. S-au lungit zilele. Patru burlane lungi, metalice, își lasă umbrele pe peretele de vizavi, umbre tot mai slabe. Lumina își schimbă culoarea pe măsură ce piere.

Jazz, aș dansa într-o rochie de satin verde, cu ochii mari și obrajii pufoși și aspri, cu picioarele desculțe.

O mandarină dulceagă, mai mult lipsită de gust. 

Entropie

Deconstrucția panicii, încovrigarea inimii, un purice în priză.

Pe sub pături curg lichide negre și sunt petele întinse, am noduri și sigilii și închid ochii.

Trenul e oprit pe linia moartă, mai e lumină la o fereastă, înăuntru o femeie își bea ceaiul cu degete tremurânde.  

Doi oameni merg cu un autobuz, alături, se înclină unul spre celălalt, își lipesc umerii, își apropie obrajii, privesc fotografii.

Mi-e frig.
Două fix.

Cântec

Cântec pentru lucrurile duse la vale, pentru nimic, pentru găuri negre, cântec pentru tăcere, cântec pentru bucăți de oameni, cântec pentru mizerie, cântec pentru necunoscute, cântec pentru linii rupte, cântec pentru oboseală, cântec pentru întâmplări absurde, cântec pentru vremuri trecute, cântec pentru carne, cântec pentru legume, cântec pentru aripi frânte.

Porcării ieftine

Negru pe sub piele, imaginează-ți ce-ți place, du-te mai departe, dansează, dansează, dansează, cu mâini pe șolduri, cu mâini în aer, degete înfipte în coaste, oase, oasele, turbată, turbure, șalele mele, bătrânești, putrede, ruginite, curburile astea, vezi, curburile astea mici, strâmbe, frânte, urâte, mi se rupe, crac, rânjește, rânjește cu furie, hai, împrăștie-te, scrâșnește dinții, zâmbește, zâmbește, să crape inima în tine cu un pocnet, forajele, barajele, contraforții, burghiele, duduie pe dinăuntru stâlpii, degetele astea și ochii, ochii sunt ai mei și cuvintele ale mele. Ale mele și atât.

Atât.

Porcării ieftine.

Adorm, dorm o vreme.

Oamenii autosuficienți se întorc în sine, fericiți, lingându-și buzele, înainte să le strângă cu putere, înainte să își vâre nasul între propriile pulpe, rotunjiți, amorțiți, confortabil, leneș. 

O să mă bag sub plapumă, cu firmituri, așchii de oase, plutind prin aer. Cu căștile în urechi și muzici bizare, violente.

Asta-i viața mea, aici.

Bate ceasul ora târzie, ochii se închid printre cuvinte.

Petrecere, izbește și farmă tot, rânjind, cu putere.

La revedere.            

3:35

Să-mi șterg nasul și ochii.
Am ascultat niște muzică și m-au năpădit mucii și lacrimile.


Ieri noapte mă scurgeam de pe scaun tot mai departe și mi-am amintit de mine când eram mică și eram un băiețoi, îmi mai amintesc în ultima vreme, mi-am amintit de mine fugind prin spațiile lumii mele mici și familiare, mi-am amintit vag și totuși puternic.
Nu mi-a plăcut niciodată să fiu fetiță dar e mai mult de atât, de refuzul unui corp cu care nu mă înțelegeam sau înțeleg prea bine - purtam în mine un soi de forță brută și liberă.
 
Anul trecut am fost in Italia și ne-am jucat la un moment dat - și eu mi-am amintit că îmi plăcea când eram eu mică și ne jucam prin fața blocului să fiu fata ce stăpânea apa, fata aia din desenul animat cu Captain Planet. Și m-am luptat anul trecut în Italia cu un tip, fiind ea, și l-am învins cu forța apelor mele.

Nu știu. N-am încă vreo coerență.

Ar trebui să mă culc și eu în sfârșit și mâine poate să nu mai beau o cafea după-amiază. 

Vine o nouă dimineață în care o să mă trezesc târziu, obosită, cu dureri prin toți mușchii și-n oase, o să îmi beau cafeaua cu lapte, o să plec de-acasă și-o să mă uit la copacii albiți de zăpadă prin geamurile mașinii.

Speranța singură

Mecanism stricat, nepotrivit, tic-tac, tic-tac
Bate ceasul ora prea târzie,
Hâdă
Speranța africană zace în cursă.

Rezumatul

Să scriu.
Rapid, repede, apoi să mă bag în pat, să citesc puțin, să mă trezesc devreme - planuri puțin probabile.

Auzi, bocancii mei se cam udă în ultima vreme și ce vreau să spun e că în noaptea asta sunt pline de gheață crenguțele spre vârfuri - și de zăpadă. Le-am tot văzut, strălucind discret pe sub becuri.
Zloata, maroul, apa, claxonul, eșapamentul, sapele.
Și-apoi ieri, ieri în stația de autobuz era un bătrân senin cu ochi mari și gura deschisă privind mașinile cum trec, eu stăteam sub un copac plin de zăpadă și de fructe rotunde, două câte două, înghețate, glazurate, privindu-l - și aș vrea să dorm sub pături moi, pufoase, plușate, să le simt pe umeri și pe șolduri și pe labele picioarelor, pături inexistente.

Un om dansează și cămașa i se zbate peste coaste.

Burduful, terasamentul, prâsnelul, șireturile, degetele în buzunarele fetei.

Calamburul, cotlonașul. 

Am un cerșaf rece și tot felul de lucruri concrete în minte, atârnând grele, niște mâini pline de lut,
niște pâine
astăzi stăteam acolo pe fotoliu și mă uitam prin fereastra înaltă cât peretele, păzită în partea de jos de gratii, fereastra aia curioasă, mare, jos, pe bulevard, erau trotuare și cărări și oameni și lumina era puternică, era soare și vorbeam și vorbeam și din când în când priveam pe fereastră fără să văd nimic precis realmente, blocul de peste drum, ferestrele
sunt un caz
îngroșarea minții
nămolirea pereților
altele
Am fost într-o zi fictivă la pescuit, am stat pe marginea bălții, am așteptat, vino, pește mic,

nu am răbdare și nu am minte, am scos mâinile din apă pline, pline cu solzi și cu alge,
uite, ți-am zis, o să pun peștii pe masă, afară e iarnă și-au înghețat trotuarele și eu nu am răbdare, nu am răbdare să caut, să șlefuiesc, pe sub pleoape îmi curg luminile și vreau într-un colț, la cald, la rece, rândurile cărții sunt așa de grele și dacă e azi avem concluzia zilei,
am nevoie de apele mele și am nevoie să deschid ochii.