Fractură

Limbariță a degetelor, măserlariță, cucută într-o grădină botanică, o tulpină răsucită, un lujer verde strivit, o substanță albă, lăptoasă, adunată într-o ceașcă de lut, o carte de cinci sute de pagini, un final abrupt
o piatră
lovită de un deget dintr-un pantof
apleacă-te durerea e abruptă într-o bucată de carne vânătă roșie, o mână o sămânță mestecată în foc și un om dregând, dregând, un manual, o carte, un final abrupt
un pod rupt
o așezăm aici în bibliotecă și spunem: culcă-te, culcă-te, nu mai suport, acesta este un poem în proză despre un început
plante, moriști, elice, insule, roți
muzică
casetofoane cu o bandă derulată, derulată nesfârșit, înapoi, înapoi, finalul rupt, rupt
o sticlă
și un sfârșit
În acea dimineață Cuzco se ridică din pat buimăcit, lumina cădea cu nonșalanță pe pat, pantofii maro încă îl strângeau în timp ce se îndrepta, o oră mai târziu, spre piața nou deschisă în centrul orașului, aerul era prea cald și umed și admira frunzele unui copac, Cuzco, și-a zis, zilele tale de glorie s-au terminat, cuvintele te-au părăsit și gulerul cămășii e scrobit de propria mamă, logodnica ta lungă, mlădioasă, locuiește în orașul învecinat, are 13 ani și trebuie să mai crească, logodnica ta e plină de nuri și de muguri, Cuzco, ți-ai zis, ai dinții strepeziți și buzele amărâte, as'noapte nici nu mai știi când ai adormit, cu capul pe o pernă albastră, o cană de lut și un mit
alabastru
Cuzco
un fecior cu pantofi și pantaloni croiți pe măsură de-o bătrână văduvă
ochi de culoarea chihlimbarului și buzele roșii și pline
plimbă-ți mâna prin părul umed și uită-ți necazul.
Abrupt
O durere înțepătoare

O încercare

Nu am mai scris aici de multă vreme vreo poveste mai lungă de câteva rânduri sau mai uşor inteligibilă. Am încercat, într-un sfârșit, acum, pornind de la o idee mică-mică, năzărită într-o zi pe stradă, să scriu ceva. Nu am prea avut mult timp la dizpoziție ca să lucrez la ea și nici energie, nu mai pot de somn acum. Nu pot să o duc mai departe și să o termin. Nu că aș fi mulțumită de ce-am scris, dar îmi vine sa public totuși bucata scrisă până acum, poate și un rest mai apoi, în viitor - sau vreo altă formulă.
Poate.
Aş vrea să petrec lungi ore scriind.

*

Domnul Ota nu e un individ foarte original. Cândva, în tinerețe, lucrul acesta i se părea dureros. Petrecea zile lungi, ploioase, cu nasul lipit de ferestre, în timp ce picăturile cădeau zgomotos pe pervazurile lor de tablă și se prelingeau încet, șiruri-șiruri, pe sticla lor rece. În timp ce ochii îi priveau în stradă, reflectând în griul lor spălăcit pete mișcătoare, culorile trecătorilor și ale străzii, ale clădirilor de peste drum și ale mașinilor, domnul Ota gândea gânduri răsucite, încâlcite, întunecate, încercând astfel să își depășească în vreun fel condiția. Epocile lui ploioase au fost lungi, prelungite peste măsură de particularitățile climei temperat oceanice în care se născuse. În timp, însă, le-a uitat. Ele au rămas doar în umerii lui plecați în față, spre caldarâm, nasul coroiat și cumva turtit de la mijloc în jos, în ochii lui umbriți mai ales atunci când privește în gol, în vreo stație, așteptând un autobuz.

Domnul Ota s-a transformat apoi într-un individ de vârstă mijlocie prelung, îngroșat curios la mijloc, un fel de fus. Cravatele lui în dungi și pantalonii în carouri sunt deplin banale. Uneori, în zile reci de toamnă, poartă bretele, pe care obișnuiește să le plesnească peste burtă, plescăind sincron din buze, într-o manieră ce nu mai surprinde pe nimeni. Pantofii lui maro urmează întotdeauna liniile ultimei mode, spre propria-i liniște. Domnul Ota a dezvoltat de timpuriu o chelie și niște urechi clăpăuge și o unică particularitate, niște palme mari, terminate cu niște degete neobișnuit de lungi. Degetele i-au pecetluit, de altfel, soarta.

Limite

Cuvinte săpând, spargând, dizolvând, foraje de mare adâncime, reunind mările, spintecându-le, mai rămâne apoi doar să dispari, într-un gol, tăcere, ar fi bine, cuvinte înfipte în carne, capilare strivite, pensete, ochi înroşiți, marmură, roci magmatice, griuri solide, pietre, copite, torace, corzile subțirele, rupte, buze cusute, înăuntru, departe, uimire.

Degeaba

Pleoape grele, un covrig și o cochilie de melc, o față de plapumă, un pat.
Mi-e așa de somn și mă gândesc la cearșaful rece, noaptea rece de-afară, mașini trecând în grabă, un claxon bizar, aspersoare, curge apa și mie mi-e sete, mi-e sete tare.
Aș vrea să mai scriu și nu mai pot, stau aici și încerc și aștept în zadar potopită de oboseală, de somn, o să plec să beau o ceașcă mare de lut plină cu apă, o să mai citesc două rânduri în pat, în locul meu rece, poate o poezie a lui Gellu Naum, deși deocamdata nu mă încântă niciuna din poeziile lui, mai încercăm, altă carte, poate, altă - sau poate nu mai apuc.
Miraj cu apă și un cearșaf rece.

Am o vânătaie pe picior, cearşaful e aşa şi aşa.

După petrecere

Aştept somnul pe un pat tare, un frigider bâzâie şi-mi vine să-mi zgârii şi rup asprimile pielii.

Pantelei! strigă Egoruşka

- Ivan Dmitrici Cerveanov,
Nafanail
Serghei Kuzmici Kuriatin
Efim Miheici.
Mitri Mitrici
şi mai ales
Contraamiralul în retragere Revunov-Karaulov, un bătrânel mărunțel şi smochinit, se întorcea într-o zi de la piață, ținând de urechi o ştiucă vie.



Abia mai țin ochii deschişi, o moldovă.

Varvară

E una din serile în care tot ce-mi doresc e să dorm, să se stingă lumina mea rapid, eficient. Mâine să mă trezesc devreme, mi-aș dori, să am mintea liberă, limpede, apă rece cu gheață.
Nu mi-e somn însă, încă. Am nevoie să scriu, îmi pare rău pentru orice o să iasă.


Nu sunt făcută pentru
nu sunt făcută
nu sunt
nu
.
Și de la capăt.
Nu sunt făcută pentru
nu sunt făcută pentru
nu sunt făcută pentru

nici pentru
zilele prea calde
străzi prea pline
și gheare în centru

poezii
poezii nicidecum

degetele mele lungi și grăsune
de varvară petrovnă
spărgând pahare, spărgând veselă
zâmbesc cu toți dinții trosnind iată degete sângerânde de varvară petrovnă
supte în gură cu poftă nu sunt făcută pentru
nimeni
nimic
domnișoara suferă de o criză de isterie
pe sub jupon și corsetul ce o sufocă
balenele înfipte
recomandăm odihnă.

În gubernia X generalisimul juisează.

Haimanalâc

Atunci m-am așezat pe scaun, întrebându-mă, am scormonit prin măruntaie și mi-am zis "mai caută, mai sapă".
Un măr stricat, descompus, cafeaua de dimineață, când m-am trezit.
"Tu ce cauți aici? mi-am zis
"Am venit să stăm de vorbă."
Așa că am stat, până târziu, cu ochii deschiși.
Mi s-au adâncit cearcănele.
Dar nimeni nu a mai zis nimic până când, până când, 
"Nu te supăra", mi-a zis, "dar tu ce cauți aici?"
"Puțină hrană."
Am închis ochii atunci, răpusă de oboseală.

Puțină poezie

Apoi sunt zilele în care mă trezesc și mi-e foame de ceva, să merg la piață, să zic, să văd legumele pe tarabe și troleele în stație, bucurii burduhănoase adâncite în piepți, straturi multiple, curbura ochilor și mâini mușcate cu poftă, ca în copilărie.

Puțin Vișniec.

Întâmplări în stația de taxi

De obicei sângele tău se scurge lent

Pe marginea trotuarului o femeie înaltă

își duce mâna la frunte îți spune vai

domnule Socrate aici nu e o arenă aici nu

e locul cel mai potrivit pentru călătoriile

dumneavoastră tu o ajuți cu grijă să-și 

scoată gleznele din sângele tău înfiorat

să intre într-un taxi vai domnule exclamă

atunci taximetristul mașina mea s-a 

împotmolit în sângele dumneavoastră cum

se face că sângele dumneavoastră este

atât de greu și alunecos nu știu prietene

răspunzi tu enervat ceva nu e în regulă 

văd și eu asta

Poate că într-o zi tata, la biroul lui în slujba lui, în mare secret, visa la amicul foarte vechi vișniec, stând în apartamente pariziene la parter, cu ferestre înalte, pe stradă trecând lungi gambe de femei în botine, vișniec ștergându-și ochelarii cu batiste, ascuțindu-și creioanele, atunci m-am născut eu probabil, poftind asemenea lucruri năstrușnice.

Meditație

Ce sunt trupurile, la ce-s bune?

Orele

O, nu înțeleg, ora unu, ora fictivă, fixă, iarăși, nu și cinzecișinouă, cum pare, ora unu, un minut, pierdut, pierdut, sfârșitul universului în care burțile sunt puse la cale, în vene circulă alcoolul, lumina se reflectă în gene și muzica duduie în cască, unu și unu, afară nu plouă, păcat, frunzele pe trotuare într-o zi de toamnă, bicicletele și soneriile, îmi amintesc, pedalele, nimic nu valorează nimic și se pierde în zare, roșu și mare, un balon, umflat și mare, roșu și mare, ca un refren, nu știu de ce, plutind către soare, desumflându-se încet, poc!, ora tulbure, unu și paișpe, amintiri vechi, degete pe taste, am plecat, să știi, și nu știu dacă mă mai întorc, nu mai sunt eu, aici, acolo, în somn și în zori, într-o zi oarecare.
Nimic.
Unu cincizecișinouă.
Două și un minut.
Două și două.

Nimic de vorbit

Îmi cad mereu ochii pe ceas la ore fixe, nimic de vorbit, nimic de discutat, tăceri și deconectare, depărtare, degetele pe taste, unghiile roase, universul în declin, muzică melancolică zguduind emoții și nimic, nimic de discutat, nimic de citit, rânduri goale, șterse cu o radieră, firmiturile măturate, suflate, ceva mai departe, uite, eu în adâncul meu sunt o fumătoare, una înrăită, am o voce joasă, tunătoare, și când vreau eu strivesc oameni, oameni ce tac, tac și nu mai spun nimic, cuprinși de stupoare, de teroare, risipiți pe podele, numărând crăpăturile din tavanul proaspăt vopsit.

Fugare

Gânduri ușoare.

Pe vremuri, în zilele mele tinere, nu locuia în mine nicio femeie frumoasă, acum o văd uneori, mai ales în ochii și în zâmbetele altora, fugitiv, deși văd în oglindă o femeie mai mare, mai lată, mai urâtă și semnele, liniile, pe piele, pe față, liniile adâncite, căzând, poveri atârnând.

Oare semințele de floarea soarelui au alt gust în funcție de sezon? 

Și oare, oare vreodată o să mă satur de The Doors și Jim Morrison?

Muncă

Nopți lungi, cuvinte multe.

Duioasă

O, Catiușo, vremuri grele, degetele tale albe. Un soldat pe o colină, zboară păsările negre.