Limite

Cuvinte săpând, spargând, dizolvând, foraje de mare adâncime, reunind mările, spintecându-le, mai rămâne apoi doar să dispari, într-un gol, tăcere, ar fi bine, cuvinte înfipte în carne, capilare strivite, pensete, ochi înroşiți, marmură, roci magmatice, griuri solide, pietre, copite, torace, corzile subțirele, rupte, buze cusute, înăuntru, departe, uimire.

Degeaba

Pleoape grele, un covrig și o cochilie de melc, o față de plapumă, un pat.
Mi-e așa de somn și mă gândesc la cearșaful rece, noaptea rece de-afară, mașini trecând în grabă, un claxon bizar, aspersoare, curge apa și mie mi-e sete, mi-e sete tare.
Aș vrea să mai scriu și nu mai pot, stau aici și încerc și aștept în zadar potopită de oboseală, de somn, o să plec să beau o ceașcă mare de lut plină cu apă, o să mai citesc două rânduri în pat, în locul meu rece, poate o poezie a lui Gellu Naum, deși deocamdata nu mă încântă niciuna din poeziile lui, mai încercăm, altă carte, poate, altă - sau poate nu mai apuc.
Miraj cu apă și un cearșaf rece.

Am o vânătaie pe picior, cearşaful e aşa şi aşa.

După petrecere

Aştept somnul pe un pat tare, un frigider bâzâie şi-mi vine să-mi zgârii şi rup asprimile pielii.

Pantelei! strigă Egoruşka

- Ivan Dmitrici Cerveanov,
Nafanail
Serghei Kuzmici Kuriatin
Efim Miheici.
Mitri Mitrici
şi mai ales
Contraamiralul în retragere Revunov-Karaulov, un bătrânel mărunțel şi smochinit, se întorcea într-o zi de la piață, ținând de urechi o ştiucă vie.



Abia mai țin ochii deschişi, o moldovă.

Varvară

E una din serile în care tot ce-mi doresc e să dorm, să se stingă lumina mea rapid, eficient. Mâine să mă trezesc devreme, mi-aș dori, să am mintea liberă, limpede, apă rece cu gheață.
Nu mi-e somn însă, încă. Am nevoie să scriu, îmi pare rău pentru orice o să iasă.


Nu sunt făcută pentru
nu sunt făcută
nu sunt
nu
.
Și de la capăt.
Nu sunt făcută pentru
nu sunt făcută pentru
nu sunt făcută pentru

nici pentru
zilele prea calde
străzi prea pline
și gheare în centru

poezii
poezii nicidecum

degetele mele lungi și grăsune
de varvară petrovnă
spărgând pahare, spărgând veselă
zâmbesc cu toți dinții trosnind iată degete sângerânde de varvară petrovnă
supte în gură cu poftă nu sunt făcută pentru
nimeni
nimic
domnișoara suferă de o criză de isterie
pe sub jupon și corsetul ce o sufocă
balenele înfipte
recomandăm odihnă.

În gubernia X generalisimul juisează.

Haimanalâc

Atunci m-am așezat pe scaun, întrebându-mă, am scormonit prin măruntaie și mi-am zis "mai caută, mai sapă".
Un măr stricat, descompus, cafeaua de dimineață, când m-am trezit.
"Tu ce cauți aici? mi-am zis
"Am venit să stăm de vorbă."
Așa că am stat, până târziu, cu ochii deschiși.
Mi s-au adâncit cearcănele.
Dar nimeni nu a mai zis nimic până când, până când, 
"Nu te supăra", mi-a zis, "dar tu ce cauți aici?"
"Puțină hrană."
Am închis ochii atunci, răpusă de oboseală.

Puțină poezie

Apoi sunt zilele în care mă trezesc și mi-e foame de ceva, să merg la piață, să zic, să văd legumele pe tarabe și troleele în stație, bucurii burduhănoase adâncite în piepți, straturi multiple, curbura ochilor și mâini mușcate cu poftă, ca în copilărie.

Puțin Vișniec.

Întâmplări în stația de taxi

De obicei sângele tău se scurge lent

Pe marginea trotuarului o femeie înaltă

își duce mâna la frunte îți spune vai

domnule Socrate aici nu e o arenă aici nu

e locul cel mai potrivit pentru călătoriile

dumneavoastră tu o ajuți cu grijă să-și 

scoată gleznele din sângele tău înfiorat

să intre într-un taxi vai domnule exclamă

atunci taximetristul mașina mea s-a 

împotmolit în sângele dumneavoastră cum

se face că sângele dumneavoastră este

atât de greu și alunecos nu știu prietene

răspunzi tu enervat ceva nu e în regulă 

văd și eu asta

Poate că într-o zi tata, la biroul lui în slujba lui, în mare secret, visa la amicul foarte vechi vișniec, stând în apartamente pariziene la parter, cu ferestre înalte, pe stradă trecând lungi gambe de femei în botine, vișniec ștergându-și ochelarii cu batiste, ascuțindu-și creioanele, atunci m-am născut eu probabil, poftind asemenea lucruri năstrușnice.

Meditație

Ce sunt trupurile, la ce-s bune?

Orele

O, nu înțeleg, ora unu, ora fictivă, fixă, iarăși, nu și cinzecișinouă, cum pare, ora unu, un minut, pierdut, pierdut, sfârșitul universului în care burțile sunt puse la cale, în vene circulă alcoolul, lumina se reflectă în gene și muzica duduie în cască, unu și unu, afară nu plouă, păcat, frunzele pe trotuare într-o zi de toamnă, bicicletele și soneriile, îmi amintesc, pedalele, nimic nu valorează nimic și se pierde în zare, roșu și mare, un balon, umflat și mare, roșu și mare, ca un refren, nu știu de ce, plutind către soare, desumflându-se încet, poc!, ora tulbure, unu și paișpe, amintiri vechi, degete pe taste, am plecat, să știi, și nu știu dacă mă mai întorc, nu mai sunt eu, aici, acolo, în somn și în zori, într-o zi oarecare.
Nimic.
Unu cincizecișinouă.
Două și un minut.
Două și două.

Nimic de vorbit

Îmi cad mereu ochii pe ceas la ore fixe, nimic de vorbit, nimic de discutat, tăceri și deconectare, depărtare, degetele pe taste, unghiile roase, universul în declin, muzică melancolică zguduind emoții și nimic, nimic de discutat, nimic de citit, rânduri goale, șterse cu o radieră, firmiturile măturate, suflate, ceva mai departe, uite, eu în adâncul meu sunt o fumătoare, una înrăită, am o voce joasă, tunătoare, și când vreau eu strivesc oameni, oameni ce tac, tac și nu mai spun nimic, cuprinși de stupoare, de teroare, risipiți pe podele, numărând crăpăturile din tavanul proaspăt vopsit.

Fugare

Gânduri ușoare.

Pe vremuri, în zilele mele tinere, nu locuia în mine nicio femeie frumoasă, acum o văd uneori, mai ales în ochii și în zâmbetele altora, fugitiv, deși văd în oglindă o femeie mai mare, mai lată, mai urâtă și semnele, liniile, pe piele, pe față, liniile adâncite, căzând, poveri atârnând.

Oare semințele de floarea soarelui au alt gust în funcție de sezon? 

Și oare, oare vreodată o să mă satur de The Doors și Jim Morrison?

Muncă

Nopți lungi, cuvinte multe.

Duioasă

O, Catiușo, vremuri grele, degetele tale albe. Un soldat pe o colină, zboară păsările negre.

O țigară imaginară

Piele sfâșiată, sânge și cerneală, curgând în apă. Firicele roșii pe cornee în oglinda ștearsă cu mâna după o baie fierbinte, lungă, uite, aici, aici intră acul, ajunge adânc, ajunge departe, până în întuneric, și îl face să țâșnească, lasă-l să curgă, pune-ți un plasture. Uite, baia asta cu faianță albă, stau ghemuit într-un colț și de acum mi-e frig, îndoi un bețișor cu vată în capete, mă prefac că sorb dintr-o țigară, adânc în plămâni, las capul pe spate, mi-e poftă, îmi strâng pulpele goale și ude cu mâinile, picură stropi de apă, liniile de tren și firele de iarbă, le văd strălucind și spre orizont deformate de arșiță, aerul dilatat și ierburile înalte uscate, mergem să culegem melci de pe urzici ca în copilărie și să strângem sigilii pierdute de marfare cărămizii, într-o zi, îți spun, o să plecăm de aici poate, nu mai știu unde.

Într-o baie cu faianță albă, rece, într-o zi de vară, fumez o țigară imaginară, amorțesc și o arunc într-un colț, într-o baltă.

O carte

Un miros vechi, vechi, adiind dintr-o carte cumpărată dintr-un anticariat, un miros de casă de om bătrân, din alte vremuri, similar celui din casa bunicilor mei, un miros pierdut de vreo 15 ani. Am vrut să caut ceva, altceva, l-am aflat, neașteptat, intens. Am cartea de vreun an și-am purtat-o de colo-colo, am citit-o în parte și-am abandonat-o de o vreme într-un colt, așteptând zile mai bune, zile când o să reușesc să o citesc până la capăt . Și e prima dată când îl simt. E tare ciudat.

Ce-aveau însă în comun bunicii mei, oameni simpli dintr-un sat îndepărtat, cu fosta proprietară a cărții? Cu o Veneră Cojocaru căreia Harry Brauner îi scrie:

"Venerei Cojocaru,
Prietenei dragi și tovarășei - întotdeauna gata să întindă o mână tovărășească la necaz și un sfat bun la nevoie - celei pe care o simt alături de mine în această zi de prea întârziată fericire și bucurie.
Harry Brauner
Buc. 2 octombrie 1979"

Cum o fi fost ziua lor? 

E așa de târziu și trebuia de mult să dorm. O să mă culc, pe cearșaful rece, învelită cu ceva ușor, în sfârșit pe răcoare. Îmi vine să îmi iau cartea și să dorm cu ea în brațe, să-i sorb iar și iar mirosul, să-mi imaginez mâinile lui Harry Brauner scriind dedicația, stiloul, cerneala uscându-se, apartamentul mic din București al Venerei Cojocaru, biblioteca ei și încăperile toate, diferite obiecte și cotloane și detaliile mai mult sau mai puțin semnificative ale vieții ei neștiute și poate și a unui soț, doi bătrâni într-un apartament ce-s sigură, fără motive raționale, că nu era mare. Să-mi amintesc odăile bunicilor mei, obiectele, texturile, luminile și mirosurile, să mă pierd în legăturile ciudate dintre noi toți, fibrele unor povești adunate ciudat, împletite de un miros, mirosul unor vieți, păstrat între paginile cărții.