Mâzgâleli

Linii, linii bezmetice, mâini și picioare amestecându-se, lovindu-se, muzica se aude intensă și tare, unde îți sunt mâinile? Nu știu, nu știu, erau pe undeva pe aici, acum nu mai sunt, sunt doar niște linii, vezi, rotindu-se, spirale negre, subțiri și groase, fâșii, multe și dese, pâlpâind, palpitând, intersectându-se, pantofi de dans negri și rochii roșii, genele lungi, ochii închiși, pașii.

Ascultă, ți-am spus, îți amintești zilele cele bune, zilele în care străzile erau ale noastre, pavajul, dalele, măturătorii, gunoaiele și rigolele, cetățenii grăbiți cu umbrele, mașinile si claxoanele, îți amintești când mergeam departe, departe, nici nu știam unde, îți amintești tramvaiele și liniile trenurilor și copiii jucându-se cu o minge, mai ții minte copiii negricioși zâmbindu-ți pentru o fotografie, mai ții minte vântul de primăvară, mai ții minte florile, mai ții minte cimitirul și mai ții minte rufele atârnate, mai ții minte așternuturile, mai ții minte televizorul, mai ții minte pașii, mai ții minte ochii, mai ții minte mâinile, mai ții minte mâinile mele aripi, fâl-fâl, ridicându-se, mai ții minte căldura și pielea și îmbrățișările?

Zilele netrăite, goale.

Picioarele sunt și ele câteva linii, linii întrerupte, stinghere, frânte, mișcându-se totuși, încolo și încoace, pășind pe muzică, cercuri și linii ovale și linii drepte și opriri și momente de ezitare, picioarele goale, aspre, apoi cafenele, cafele, cafele nesfârșite și câte o țigare, rulată în foițe făcute din ziare, un bărbat oarecare, cu mâini mari cu degete lungi și cu unghii murdare, desenând rotocoale pe tăblia mesei, linii rotunde, mâini și picioare și coapse, rotunjimi pline, trecătorii sunt grăbiți pe bulevardul cel mare, la colț e un om cu un acordeon și o domnișoară ce pare că își numără pașii, unul, doi, trei, acum puțin mai repede, ultimul puțin mai mare, pantofii maronii cu puțin toc și dresurile fine de mătase, fustă plisată si taior și pălărie, puțin mai încolo trec mașinile, nenumărate, neoprite, șoferii au mustăți mari și stufoase și totul, totul e făcut din linii, linii negre, bezmetice, amestecându-se, sus pe un deal e o piață, acolo șed artiștii și desenează portrete de oameni cu priviri goale, superioare, suprind însă atâtea detalii, pășesc agale turiștii cu burțile goale și privesc meniuri scumpe și fine scrise cu cretă pe panouri, în vitrine e plin de crustacee și fructe de mare și undeva o femeie freacă podelele, altundeva o femeie pozează pentru un artist cu barba roșie, o cheamă Sien, mai departe, mai departe, fugim la vale, străzile sunt pavate și abrupte, aici niște iederă și colo niște ziduri, haide însă să plecăm mai departe, să fugim, nu știu unde. 

Pe aici bisericile sunt roșii, cerul e negru și soarele portocaliu, oamenii sunt doar linii negre, cocoșați, aplecându-se, ascunzându-se în cojoace de foame, de spaima molimei, de spaima tiranului cel mare, anii sunt lungi si grei și oamenii mor de foame aici în țara lui Soare răsare, cizmele sunt înalte și pașii sunt grei si ceaiurile amare, amare, ciorile zboară pe cer cu miile și norii sunt linii încâlcite, răsar fabricile și uzinele și undeva, pe străzile întortocheate, stau doi oameni și se privesc însetați și înfometați de parcă nu s-au mai văzut de ani de zile, fumul se ridică rotocoale-rotocoale din fabrici și uzine si țigări și sobe, femeile mici și rotunde spală haine și le întind pe balcoane, pantaloni și fuste și piese de lenjerie, femei îmbrobodite cărora le ies de sub broboadă zulufii și stropii de sudoare, linii largi și groase, trupurile, mâini moi și prunci și pelinci și lapte, bărbați cu pachete împachetate în ziare, mici și mari, pline cu haine, cărți și mâncare, salopete gri și căciuli negre și pistruii și ciupiturile, urmele de vărsat, oameni încovoiați și femei bătând covoare, sprâncene blonde și bărbi cărunte, bărbați uitați de neveste prin crâșme, unghii și picioare și unghiere, blocuri gigantice cu ferestre mici, apartamente și garsoniere, odăi încălzite de calorifere și vopsele albastre și verzi și gri și cearșafuri înflorate pe care dorm femei și bărbați și copii, un tren gonind prin noapte, marea evadare, lumini slabe, compartimente cu banchete acoperite cu mușama maronie, gonind, gonind, prin sate pline de oameni cumsecade și sate atinse de foamete, prin păduri nesfârșite și tunele săpate adânc în munte, pe banchete sunt oameni, unii stau și se privesc și nu știu, nu știu când s-au mai văzut și unde, se întorc însă, se întorc și ajung într-o odaie mare, cu podele ce scârțâie, acolo lămpile sunt slabe și roșii, pereții sunt înalți și afară răsare soarele, nopțile pe aici sunt lungi, aproape nesfârșite, visele sunt atât de rare, oamenii pe aici sunt bizari și singuri și în mijlocul paturilor lor, pe așternuturile creponate, dorm adânc, linii încâlcite, subțiri, curbate, ascuțite și lungi, multe și negre, aglomerate, mâini și picioare, întinse, curbate, zăcând goale, curgând, coborând și urcând, sânge pulsând și electrocardiograme, salvări gonind pe străzi cu sirene și lumini albastre și roșii, cântece vechi și noi și unu, doi, trei, patru, ai înțeles?, astea sunt mișcările, învață-le.