Trupeşă

O combinație ciudată între o mimoză şi un tractor
durum durum
mi se răsucesc scofâlcesc petalele
în brazde
vişiniu strălucitor
palpită în vânt
borangic
dârdâit
durum durum
negru brun
de tractor

Sunt

Sunt un instrument - din mine curg cuvinte, curg emoțiile întunecate, murdare, roșiatice, ușoare. Tremur și vibrez până-n mâlurile cele mai fine, mătăsoase. Sunt un contrabas, un bandoneon, necontrolat, dezacordat, târât șchiopătat pe coridoare. Un pian nevrotic și melancolic.
Sunt, stimate, sunt.
Sunt o rochie electrizată pe pulpe aspre, sunt o orgă într-o biserică mare și gri
arcadele ei gotice înalte
aerul greu vibrând, călătorind pe lângă umeri, grumaji și clavicule
Eu sunt, stimbabile, sunt
degetele alunecând pe podele desenând
înfiorate
sunt ochiul ce te privește hulpav
devorând tremurând
mut
suflu grav numărând
amplificând
suflările tale
sunt un gunoi nepractic
o frunză alunecând patetic în zile ploioase
eu sunt, stimate
și mușc
sunt un pervaz tocat de ploaie
un nimic încrezut lunecând la vale
sunt stofa pantalonilor cadrilați și rochia cu paiete
atingând
pășind mai departe
lipite de piele
aspre
sunt un încrezut
sunt o cadă cu apă călâie și jeg la sfârșitul unei zile
sunt o îmbrățișare, o singurătate
sunt un bandoneon, un contrabas, un pian
sunt o sumă de promisiuni
o sumă de minciuni
sunt un nimic
sunt o așteptare
sunt aici
sunt. 

Umbre

Se plimbă
lipite de ziduri
pe străzi vechi
tremurânde

O barcă

Sunt o maimuță speriată, îmi tremură ochii, vederea
Hei tu, parpalac dezlânat,
Atârnat
Nicio speranță pentru zeii tundrei culcați pe asfalt
Înăuntru pulsează bezmetic, cenuşiu şi rotund
Căuşe de palme calde şi cad
Înfipte în suflete
Spart
Gramofonul alunecă-n şanțuri fine şi
Fad
Îmi suflă în suflet în rond şi în cald
Buze-amintite şi mâini adâncite
În carne şi-mi trag
Jaluzele albastre
În clipe
Un vag
M-aduce aproape şi trag
De piele şi bube
De apă
În larg.

Timpul

Mariana pierde trenul pe o bancă într-un vechi parc
Galben flanelul
Zâmbeşte ridat
Încotro să mai merg

Obsesivă

Să evadez
Neştiut
obsedant
Du-mă departe în țările calde
În care cuvintele sunt parfumate şi transpirate
şiroind spre burice
în linişte

Mai

Mi se încâlceşte firul în barca mea turcoaz
Ochii
O privire care-atinge, veche, dragă
Mai stai
Mai stai
Mai stai
Rogu-te

nicăieri, simplu și ieftin

Unde mergem?
Nicăieri.
Unde ești? am spus.
Nicăieri.
Am rămas aici, nicăieri, privind în întuneric
Încotro? Niciunde.
Mă roade o uscăciune, un niciunde
al meu
scrie-mi o scrisoare, simplu și prost și ieftin, trimite-o de departe, de nicăieri
stimată ciumă
unde unde unde
trenul întârzie 180 de minute se garează și va pleca niciunde
De aici poate să plece oricine
oricând
niciunde
mi-e teamă
spune-mi
spune-mi,
unde e nicăieri
unde
pașii mei încotro
cine-i cine
cu cine
nimeni
se învârt fustele mele pe pulpele mele goale și pline
rătăcind nicăieri împiedicate
spune-mi
al cui acest miros de frunze strivite?
ale cui aceste case?
dorm desculță pe niciunde cu humă lipită de tălpi
îmi mișună furnicile pe coapse
totul e simplu și ieftin
nicăieri, mi s-au scofâlcit și curmat cuvintele în fuste
pe sub cămeși
mi s-au sfărmat între degetele strânse
mi se ofilește lumea văzută și nevăzută între pleoape,
între fibrele uscate
nu curge
rătăcesc fără sfârșit din vise vechi și urâte
nicăieri pretutindeni

Marți

O zi grea şi lungă.
Vecinii şi prietenii mei se mută, fără mine, undeva în capatul lumii, în Bucureştii Noi. Şi pisica şi pisoii ei încă nenăscuți. Nici nu pot să cuprind aşa o schimbare.
O să rămân cumva tot mai singură, mă tem. O să mai am camera mea luminoasă vreo 2-3 săptămâni de acum înainte şi-apoi, dacă nu găsesc altceva cel puțin la fel de mare, util şi frumos, o să îmi mut toate lucrurile în apartamentul din Berceni şi-o să sper la vremuri mai bune. O să le aştept. O să le caut...
Nu ştiu.
Amintirile, semnificațiile, tot bagajul emoțional, legăturile, toate... Acum zece zile lucrurile erau bune şi liniştite - acum se destramă.
Încerc să nu iau în tragic totul. Încerc să îmi păstrez speranțele şi energia.
Un lucru mi-am promis şi propus după ce a murit Florin - să scap de episoadele recurente şi mai mult sau mai puțin grave sau clare sau lungi din ceva ce se poate numi, pe şleau, depresie. Combinate cu mai multă sau mai puțină anxietate. Lucrurile păreau să meargă cumva în sensul ăsta, firesc, ajutate puțin, cu ceva eforturi, nu prea mari...şi-acum...acum nu mai ştiu. În principal mă tem. 

Alandală

Scrie-mi o scrisoare
Dragă,
Drag, nu cunosc această această această
O spaimă
O să rămân singură niciunde
Aceste corpuri îşi urmează traiectoria unică şi
Iară
degetele tale alunecă înspre nu ştim cine
În amintire 

Contact

Azi

Mi-am stăvilit azi lacrimile, plânsul, adâncindu-mă în muncă. În camera mea luminoasă - pe care nu o să o mai am în curând. Weekendul ăsta, după ce-am petrecut două seri şi două zile senine acolo, m-am tot gândit şi-am simțit cât de bine mi-e acolo, în locul meu, un spațiu devenit aşa de personal şi-aşa de încărcat de semnificații pentru mine.
Nu ştiu ce o să se întâmple şi am fost şi sunt şi tristă şi speriată - când foarte tare, când mai puțin, cu întreruperi în momentele în care mă scufund în altceva.
Tot azi e şi ziua mea de tango - şi-am reuşit să fiu iar, pentru vreo o vreme, fluidă, vie, conectată, plină de bucurie, relaxată. Aş vrea să pot să fiu aşa mai des.

Un mic schelet

- Bună, tu cum te numești? Am auzit că obișnuiești.
- Că obișnuiesc?
- Să plângi pe stradă.
- Acest lucru este...
- Acest lucru este...
- Acest.
- Acest.
- Știu că...
- Știi că nu tocmai obișnuiesc și de asemenea știi că acest...
- Că acest?
- Dacă te-aș căuta eu plângând pe stradă?
- Dacă?
- Nu ai răspunde.
- Dacă...
- Dacă?
- Și totuși, cum te numești?
- Sunt o frunză, înțelegi. Purtată.
- Am auzit că ești.
- Am auzit că ești.
Era o zi de toamnă. Ploua, ploua afară, ploua mărunțel, pe jos am găsit un schelet - mic și maro, din plastic.
- Am auzit că mă părăsești.
- Mă părăsești?
- Iată.
Am scos din buzunar un mic schelet.
- Poftim acest - acest.
Merg și acum pe stradă.

Notițe de curs

Nimic nu e mai intens și mai entuziasmant în viața mea, momentan, decât lecțiile de tango. Chiar nimic. Am fost aseară la cel de-al 4-lea curs - și-am plecat de-acolo, după mai mult de 3 ore, plină de emoție. Preaplină. Și vie.
Cursul de ieri a fost, chiar mai mult decât cele de până acum, terapeutic. Am încorporat o experiență pe care o simt terapeutică, fără să pot să pun în cuvinte de ce o percep astfel.
Multe lucruri mintea mea greu le mai pune în cuvinte - le-am încorporat însă, ca pe-o speranță pentru zile mai bune.

Învăț, experimentez, trăiesc. Învăț și experimentez, mai ales, un fel aparte de comunicare.
Despre ce-am învățat mai întâi? Prima lecție mi-o amintesc cel mai puțin - deși mi-a plăcut mult. Îmi amintesc o stare mai curând - cu ochii închiși, am învățat ceva despre confort și deschidere. Mi-am reamintit puțin cum e să îl simți pe un altul fără să te folosești mai ales sau exclusiv de ochi, de privire - cum e să-l simți în întregul corp. Mi-am amintit de lucrurile învățate undeva departe în Italia. Și-apoi ceva mai mult, răscolind prin mine.
Apoi am învățat să fiu apă. Sau mi-am permis să fiu, mai curând. Am reușit să îmi relaxez corpul - chiar și pentru puțin timp, pentru mine asta e o performanță. Oră de oră, mai devreme sau mai târziu reușesc să mă relaxez, să fiu prezentă și să mă bucur. Am învățat câte ceva despre cum pot să îl ajut pe celălalt să mă simtă și să mă conducă. Mi-am dat seama de propria-mi vină - de piedicile ridicate de refuz, crispare, duritate, împietrire. Un corp apă e plin de emoție, sensibil și maleabil, răspunde celei mai ușoare atingeri, îi urmează forma, o primește.
Mi-am conștientizat gândirea critică și neîncrezătoare, aspră, aspră cu mine, aspră cu celălalt. Un țipăt asurzitor, împiedicându-mă să aud, să ascult, transformând orice încercare de dialog în monolog. Am încercat să fiu blândă, să mă deschid, să-mi folosesc sensibilitatea și inima și dorul de conexiune, să ascult, să aștept și să primesc. Să am încredere. Nu pot să primesc judecând și judecându-mă, nu pot să primesc fără să am încredere. Și răbdare și delicatețe. Și o inimă și brațe deschise, dornice să îmbrățișeze. Am reușit puțin, doar puțin. Câte puțin. Dar e bine.
Nu reușesc să fac asta cu oricine.
Și-apoi e atât de mult să simt intens o prezență, să stabilesc o conexiune.
Un dialog tăcut, reciprocitate.
Mi s-a întâmplat asta aseară, pentru niște minute prelungi și intense, pline de emoție, de energie și de frumusețe. Câteva minute nu fac nicidecum o viață - mi-au animat însă oasele bătrâne și obosite puțin și mi-au umplut, pentru o vreme, corpul și sufletul de ceva prea greu de descris, balsam pentru rănile și singurătățile mele.

Odă

- Bună
- Bună
Acesta este un dialog
- Sunt aici
- Te ascult