Sunt

Sunt un instrument - din mine curg cuvinte, curg emoțiile întunecate, murdare, roșiatice, ușoare. Tremur și vibrez până-n mâlurile cele mai fine, mătăsoase. Sunt un contrabas, un bandoneon, necontrolat, dezacordat, târât șchiopătat pe coridoare. Un pian nevrotic și melancolic.
Sunt, stimate, sunt.
Sunt o rochie electrizată pe pulpe aspre, sunt o orgă într-o biserică mare și gri
arcadele ei gotice înalte
aerul greu vibrând, călătorind pe lângă umeri, grumaji și clavicule
Eu sunt, stimbabile, sunt
degetele alunecând pe podele desenând
înfiorate
sunt ochiul ce te privește hulpav
devorând tremurând
mut
suflu grav numărând
amplificând
suflările tale
sunt un gunoi nepractic
o frunză alunecând patetic în zile ploioase
eu sunt, stimate
și mușc
sunt un pervaz tocat de ploaie
un nimic încrezut lunecând la vale
sunt stofa pantalonilor cadrilați și rochia cu paiete
atingând
pășind mai departe
lipite de piele
aspre
sunt un încrezut
sunt o cadă cu apă călâie și jeg la sfârșitul unei zile
sunt o îmbrățișare, o singurătate
sunt un bandoneon, un contrabas, un pian
sunt o sumă de promisiuni
o sumă de minciuni
sunt un nimic
sunt o așteptare
sunt aici
sunt. 

Umbre

Se plimbă
lipite de ziduri
pe străzi vechi
tremurânde

O barcă

Sunt o maimuță speriată, îmi tremură ochii, vederea
Hei tu, parpalac dezlânat,
Atârnat
Nicio speranță pentru zeii tundrei culcați pe asfalt
Înăuntru pulsează bezmetic, cenuşiu şi rotund
Căuşe de palme calde şi cad
Înfipte în suflete
Spart
Gramofonul alunecă-n şanțuri fine şi
Fad
Îmi suflă în suflet în rond şi în cald
Buze-amintite şi mâini adâncite
În carne şi-mi trag
Jaluzele albastre
În clipe
Un vag
M-aduce aproape şi trag
De piele şi bube
De apă
În larg.

Timpul

Mariana pierde trenul pe o bancă într-un vechi parc
Galben flanelul
Zâmbeşte ridat
Încotro să mai merg

Obsesivă

Să evadez
Neştiut
obsedant
Du-mă departe în țările calde
În care cuvintele sunt parfumate şi transpirate
şiroind spre burice
în linişte

Mai

Mi se încâlceşte firul în barca mea turcoaz
Ochii
O privire care-atinge, veche, dragă
Mai stai
Mai stai
Mai stai
Rogu-te

nicăieri, simplu și ieftin

Unde mergem?
Nicăieri.
Unde ești? am spus.
Nicăieri.
Am rămas aici, nicăieri, privind în întuneric
Încotro? Niciunde.
Mă roade o uscăciune, un niciunde
al meu
scrie-mi o scrisoare, simplu și prost și ieftin, trimite-o de departe, de nicăieri
stimată ciumă
unde unde unde
trenul întârzie 180 de minute se garează și va pleca niciunde
De aici poate să plece oricine
oricând
niciunde
mi-e teamă
spune-mi
spune-mi,
unde e nicăieri
unde
pașii mei încotro
cine-i cine
cu cine
nimeni
se învârt fustele mele pe pulpele mele goale și pline
rătăcind nicăieri împiedicate
spune-mi
al cui acest miros de frunze strivite?
ale cui aceste case?
dorm desculță pe niciunde cu humă lipită de tălpi
îmi mișună furnicile pe coapse
totul e simplu și ieftin
nicăieri, mi s-au scofâlcit și curmat cuvintele în fuste
pe sub cămeși
mi s-au sfărmat între degetele strânse
mi se ofilește lumea văzută și nevăzută între pleoape,
între fibrele uscate
nu curge
rătăcesc fără sfârșit din vise vechi și urâte
nicăieri pretutindeni

Marți

O zi grea şi lungă.
Vecinii şi prietenii mei se mută, fără mine, undeva în capatul lumii, în Bucureştii Noi. Şi pisica şi pisoii ei încă nenăscuți. Nici nu pot să cuprind aşa o schimbare.
O să rămân cumva tot mai singură, mă tem. O să mai am camera mea luminoasă vreo 2-3 săptămâni de acum înainte şi-apoi, dacă nu găsesc altceva cel puțin la fel de mare, util şi frumos, o să îmi mut toate lucrurile în apartamentul din Berceni şi-o să sper la vremuri mai bune. O să le aştept. O să le caut...
Nu ştiu.
Amintirile, semnificațiile, tot bagajul emoțional, legăturile, toate... Acum zece zile lucrurile erau bune şi liniştite - acum se destramă.
Încerc să nu iau în tragic totul. Încerc să îmi păstrez speranțele şi energia.
Un lucru mi-am promis şi propus după ce a murit Florin - să scap de episoadele recurente şi mai mult sau mai puțin grave sau clare sau lungi din ceva ce se poate numi, pe şleau, depresie. Combinate cu mai multă sau mai puțină anxietate. Lucrurile păreau să meargă cumva în sensul ăsta, firesc, ajutate puțin, cu ceva eforturi, nu prea mari...şi-acum...acum nu mai ştiu. În principal mă tem. 

Alandală

Scrie-mi o scrisoare
Dragă,
Drag, nu cunosc această această această
O spaimă
O să rămân singură niciunde
Aceste corpuri îşi urmează traiectoria unică şi
Iară
degetele tale alunecă înspre nu ştim cine
În amintire