vineri, 31 martie 2017

Obsesivă

Să evadez
Neştiut
obsedant
Du-mă departe în țările calde
În care cuvintele sunt parfumate şi transpirate
şiroind spre burice
în linişte

duminică, 26 martie 2017

Mai

Mi se încâlceşte firul în barca mea turcoaz
Ochii
O privire care-atinge, veche, dragă
Mai stai
Mai stai
Mai stai
Rogu-te

vineri, 24 martie 2017

nicăieri, simplu și ieftin

Unde mergem?
Nicăieri.
Unde ești? am spus.
Nicăieri.
Am rămas aici, nicăieri, privind în întuneric
Încotro? Niciunde.
Mă roade o uscăciune, un niciunde
al meu
scrie-mi o scrisoare, simplu și prost și ieftin, trimite-o de departe, de nicăieri
stimată ciumă
unde unde unde
trenul întârzie 180 de minute se garează și va pleca niciunde
De aici poate să plece oricine
oricând
niciunde
mi-e teamă
spune-mi
spune-mi,
unde e nicăieri
unde
pașii mei încotro
cine-i cine
cu cine
nimeni
se învârt fustele mele pe pulpele mele goale și pline
rătăcind nicăieri împiedicate
spune-mi
al cui acest miros de frunze strivite?
ale cui aceste case?
dorm desculță pe niciunde cu humă lipită de tălpi
îmi mișună furnicile pe coapse
totul e simplu și ieftin
nicăieri, mi s-au scofâlcit și curmat cuvintele în fuste
pe sub cămeși
mi s-au sfărmat între degetele strânse
mi se ofilește lumea văzută și nevăzută între pleoape,
între fibrele uscate
nu curge
rătăcesc fără sfârșit din vise vechi și urâte
nicăieri pretutindeni

miercuri, 15 martie 2017

Marți

O zi grea şi lungă.
Vecinii şi prietenii mei se mută, fără mine, undeva în capatul lumii, în Bucureştii Noi. Şi pisica şi pisoii ei încă nenăscuți. Nici nu pot să cuprind aşa o schimbare.
O să rămân cumva tot mai singură, mă tem. O să mai am camera mea luminoasă vreo 2-3 săptămâni de acum înainte şi-apoi, dacă nu găsesc altceva cel puțin la fel de mare, util şi frumos, o să îmi mut toate lucrurile în apartamentul din Berceni şi-o să sper la vremuri mai bune. O să le aştept. O să le caut...
Nu ştiu.
Amintirile, semnificațiile, tot bagajul emoțional, legăturile, toate... Acum zece zile lucrurile erau bune şi liniştite - acum se destramă.
Încerc să nu iau în tragic totul. Încerc să îmi păstrez speranțele şi energia.
Un lucru mi-am promis şi propus după ce a murit Florin - să scap de episoadele recurente şi mai mult sau mai puțin grave sau clare sau lungi din ceva ce se poate numi, pe şleau, depresie. Combinate cu mai multă sau mai puțină anxietate. Lucrurile păreau să meargă cumva în sensul ăsta, firesc, ajutate puțin, cu ceva eforturi, nu prea mari...şi-acum...acum nu mai ştiu. În principal mă tem. 

marți, 14 martie 2017

Alandală

Scrie-mi o scrisoare
Dragă,
Drag, nu cunosc această această această
O spaimă
O să rămân singură niciunde
Aceste corpuri îşi urmează traiectoria unică şi
Iară
degetele tale alunecă înspre nu ştim cine
În amintire 

miercuri, 8 martie 2017

Azi

Mi-am stăvilit azi lacrimile, plânsul, adâncindu-mă în muncă. În camera mea luminoasă - pe care nu o să o mai am în curând. Weekendul ăsta, după ce-am petrecut două seri şi două zile senine acolo, m-am tot gândit şi-am simțit cât de bine mi-e acolo, în locul meu, un spațiu devenit aşa de personal şi-aşa de încărcat de semnificații pentru mine.
Nu ştiu ce o să se întâmple şi am fost şi sunt şi tristă şi speriată - când foarte tare, când mai puțin, cu întreruperi în momentele în care mă scufund în altceva.
Tot azi e şi ziua mea de tango - şi-am reuşit să fiu iar, pentru vreo o vreme, fluidă, vie, conectată, plină de bucurie, relaxată. Aş vrea să pot să fiu aşa mai des.

duminică, 5 martie 2017

Un mic schelet

- Bună, tu cum te numești? Am auzit că obișnuiești.
- Că obișnuiesc?
- Să plângi pe stradă.
- Acest lucru este...
- Acest lucru este...
- Acest.
- Acest.
- Știu că...
- Știi că nu tocmai obișnuiesc și de asemenea știi că acest...
- Că acest?
- Dacă te-aș căuta eu plângând pe stradă?
- Dacă?
- Nu ai răspunde.
- Dacă...
- Dacă?
- Și totuși, cum te numești?
- Sunt o frunză, înțelegi. Purtată.
- Am auzit că ești.
- Am auzit că ești.
Era o zi de toamnă. Ploua, ploua afară, ploua mărunțel, pe jos am găsit un schelet - mic și maro, din plastic.
- Am auzit că mă părăsești.
- Mă părăsești?
- Iată.
Am scos din buzunar un mic schelet.
- Poftim acest - acest.
Merg și acum pe stradă.

joi, 2 martie 2017

Notițe de curs

Nimic nu e mai intens și mai entuziasmant în viața mea, momentan, decât lecțiile de tango. Chiar nimic. Am fost aseară la cel de-al 4-lea curs - și-am plecat de-acolo, după mai mult de 3 ore, plină de emoție. Preaplină. Și vie.
Cursul de ieri a fost, chiar mai mult decât cele de până acum, terapeutic. Am încorporat o experiență pe care o simt terapeutică, fără să pot să pun în cuvinte de ce o percep astfel.
Multe lucruri mintea mea greu le mai pune în cuvinte - le-am încorporat însă, ca pe-o speranță pentru zile mai bune.

Învăț, experimentez, trăiesc. Învăț și experimentez, mai ales, un fel aparte de comunicare.
Despre ce-am învățat mai întâi? Prima lecție mi-o amintesc cel mai puțin - deși mi-a plăcut mult. Îmi amintesc o stare mai curând - cu ochii închiși, am învățat ceva despre confort și deschidere. Mi-am reamintit puțin cum e să îl simți pe un altul fără să te folosești mai ales sau exclusiv de ochi, de privire - cum e să-l simți în întregul corp. Mi-am amintit de lucrurile învățate undeva departe în Italia. Și-apoi ceva mai mult, răscolind prin mine.
Apoi am învățat să fiu apă. Sau mi-am permis să fiu, mai curând. Am reușit să îmi relaxez corpul - chiar și pentru puțin timp, pentru mine asta e o performanță. Oră de oră, mai devreme sau mai târziu reușesc să mă relaxez, să fiu prezentă și să mă bucur. Am învățat câte ceva despre cum pot să îl ajut pe celălalt să mă simtă și să mă conducă. Mi-am dat seama de propria-mi vină - de piedicile ridicate de refuz, crispare, duritate, împietrire. Un corp apă e plin de emoție, sensibil și maleabil, răspunde celei mai ușoare atingeri, îi urmează forma, o primește.
Mi-am conștientizat gândirea critică și neîncrezătoare, aspră, aspră cu mine, aspră cu celălalt. Un țipăt asurzitor, împiedicându-mă să aud, să ascult, transformând orice încercare de dialog în monolog. Am încercat să fiu blândă, să mă deschid, să-mi folosesc sensibilitatea și inima și dorul de conexiune, să ascult, să aștept și să primesc. Să am încredere. Nu pot să primesc judecând și judecându-mă, nu pot să primesc fără să am încredere. Și răbdare și delicatețe. Și o inimă și brațe deschise, dornice să îmbrățișeze. Am reușit puțin, doar puțin. Câte puțin. Dar e bine.
Nu reușesc să fac asta cu oricine.
Și-apoi e atât de mult să simt intens o prezență, să stabilesc o conexiune.
Un dialog tăcut, reciprocitate.
Mi s-a întâmplat asta aseară, pentru niște minute prelungi și intense, pline de emoție, de energie și de frumusețe. Câteva minute nu fac nicidecum o viață - mi-au animat însă oasele bătrâne și obosite puțin și mi-au umplut, pentru o vreme, corpul și sufletul de ceva prea greu de descris, balsam pentru rănile și singurătățile mele.

duminică, 26 februarie 2017

Păsări

Ieri după-masă ședeam la birou cu ochii în niște fotografii când am început să le-aud - păsări cântând afară. Poate-au mai cântat și-n altă zi sau alte zile. Eu nu le-am mai auzit de multă vreme. Nu prea mai am urechi pentru asemenea lucruri. M-am gândit - mai știi, așa o fi, și-or fi căutând perechea azi. Era o zi însorită și caldă - poate-or fi stat doar la soare, poate s-or fi încălzit doar. Poate ciripitul lor nu era o chemare a perechii, poate era doar o expresie a energiei lor vitale, a trupurilor lor pline de poftă de viață. Poate erau ambele, poate...cine știe.
Mi-am amintit azi de o zi de mai, o noapte și-o zi de mai, de-acum aproape 3 ani. Am vrut să stau trează până în zori. Aveam 28 de ani și nu-mi aminteam prea multe nopți albe afară de revelioanele petrecute întotdeauna cu părinții mei. Aș fi vrut să pot să trăiesc altceva afară de viața mea cuminte, potolită până la suprimare uneori, posomorâtă și tensionată în fel și chip adesea, scufundată în adâncuri de ape întunecate de prea multe ori. Aveam atâta viață netrăită în mine și-atâta poftă de altceva. Aproape că mă strivea un soi de chemare către o viață nouă, pulsând dureros și înspăimântător în mine. Am ajuns într-un târziu în camera mea și-am rămas acolo până în zori. Era cald și-am stat cu geamul deschis. În zori au început să cânte păsările. Erau atât de multe - și cântau incredibil de frumos. Pentru ele era o nouă zi, întîmpinată viu, viu și frumos și emoționant, cu sunete ce mie-mi aminteau de entuziasm și de-o poftă și-o bucurie de-a fi în propriul corp și propria viață în zorii unei noi zile. Le-am ascultat, le-am înregistrat. Am plecat apoi spre casă. Am zăbovit pe alei, printre blocuri. Am privit, am ascultat, m-am tot gândit, zadarnic, la viața mea și locul meu. M-am întors aici, în apartamentul ăsta numit acasă, până la urmă.
Am ajuns târziu acasă în seara asta, ducând niște tristeți cu mine în autobuz. Mi-am amintit, dintr-un gând în altul, de Florin - de terapeutul meu. Am început, de la un punct încolo, să fug de gândurile legate de el, să nu zăbovesc prea mult asupra lor - pentru că nu mai pot duce cu mine atâtea tristeți. Sau nu mai vreau. Obișnuiam să ne așezăm față în față, pe două fotolii. Avea un fel de a se așeza, cu mâinile pe genunchi, de a zâmbi ușor și de a mă privi într-un fel anume - simțeam mereu că ăsta e felul în care îmi spune ”sunt aici, prezent, pentru tine, te văd, te accept și te primesc”. Lucrul ăsta mă emoționa tare și mă inhiba, cumva, mai mereu. N-am putut să fiu foarte deschisă cu el aproape nicicând, să-i vorbesc despre adâncurile și întunecimile și tainele mele, temîndu-mă de mine, de potențiala mea reacție emoțională la el, de limitele pe care poate aș fi putut să le întrec, temându-mă de el și de ceva necunoscut plutind în încăpere, ciudat, un zid ciudat, o opreliște peste care nu reușeam să trec oricât aș fi vrut. Dar el era acolo. În zilele sau săptămânile sau lunile în care m-a văzut în cele mai rele stări, despre care nu puteam să îi vorbesc mai nimic realmente, mi-a spus că, dacă am nevoie, pot să îl caut oricând, oricând, dacă am nevoie, mi-a spus. Nu l-am căutat niciodată în vreun moment de disperare - știam însă că el era acolo pentru mine. Știam că pot să merg la el, că e cineva acolo pentru mine, dornic să mă ajute și că pot să fac ceva pentru mine, ceva bun, orice ar fi. Că nu sunt singură, că am pe cineva acolo, cineva sigur - și că nu sunt neputincioasă. Mai mereu stătea în plus, dincolo de o oră, cu mine, pentru mine. Într-una din puținele dăți când am reușit să îi vorbesc despre un lucru din viața mea ce-avea o încărcătură emoțională puternică și au început să îmi șiroiască lacrimile și mucii, l-am văzut participând, mișcat, cu nasul plin de muci, de lacrimi suprimate, răspuns la ale mele. Era acolo cu mine. Ceva atât de rar și de greu de acceptat și de cuprins, pentru mine. Am reușit să evit mai mereu asemenea momente și conținuturile cu o încărcătură emoțională prea mare - deși ceva din mine ar fi vrut mereu să fiu mult mai deschisă. Neputința asta a mea și alte câteva lucruri ce țineau de el și de interacțiunea cu el mă făceau periodic să fiu mai mult sau mai puțin nemulțumită de mine și de el și neîncrezătoare în el și în terapia cu el. Mi-amintesc cum mă gândeam, mergând spre ultima ședință cu el, una extrem de tulburătoare, pe care am rememorat-o de zeci de ori de atunci, ultima dată când l-am văzut, că nu știu despre ce să îi vorbesc, că sunt nepregătită și că nu aș vorbi despre mai nimic, de fapt, că aș fi preferat totuși să stau să lucrez mai departe în tăcere și să nu merg acolo - și m-am gândit, printre altele, și că aș putea să fac altceva cu banii dați pe terapie dacă nu m-aș mai duce la el. Nu era prima dată când aveam gânduri de soiul ăsta. În ultima vreme vorbeam, totuși, mult mai ușor și mai dezinvolt cu el. Și funcționam totuși împreună, terapia funcționa totuși - ceva din mine a decis, nici nu știu exact când și cum, că el e totuși cineva semnificativ pentru mine și în mine. Nu reușeam să îi vorbesc despre multe - și totuși proiectasem în cabinetul lui un spațiu psihic deschis în care interacționam cu el. Mai tot ce am reușit să discut și să lucrez cu el în cursul unui an și ceva de terapie devenea cumva semnificativ si rodnic în mine. Lucram pe dinăuntru mai mult inconștient decât conștient și discuțiile cu el deveneau semințe din care creșteau lucruri în mine. Știam lucrul ăsta, i l-am spus, l-am discutat. Mă consolează și îmi liniștește conștiința, oarecum, că obișnuiam să îi mulțumesc - și că am făcut lucrul ăsta și ultima oară când ne-am văzut. În fine.
Nu am văzut și nu am știut decât foarte puține despre el. Cred că m-am străduit cumva, mai mult sau mai puțin conștient, să nu îl văd prea mult, realmente, să nu mă atașez de el prea mult, să nu caut o conexiune mai puternică sau un soi de reciprocitate. L-am văzut mai mult fără să știu ce și cât văd. În cursul ultimei ședințe i-am spus mai multe lucruri al căror sens nu îl știam dar care pentru el au avut un sens ce l-a tulburat atât de mult încât mi-a spus, până la urmă, că trece printr-o perioadă extrem de grea (cred că așa a spus, totuși, nu foarte grea - ceva din mine nu vrea să își amintească precis exprimarea lui) și că se gândește foarte serios să renunțe la practică - ba chiar a avut și gânduri mai sumbre de atât. Am înțeles imediat ce ascunde exprimarea lui, ce sunt gândurile și mai sumbre - m-am gândit însă că asemenea lucruri se mai întâmplă, știu că se mai întâmplă și știu că pot să treacă, mi-am spus. Mi-a spus și că, într-un fel sau altul, se ocupă împreună cu cineva de situația asta - că are totuși grijă de el, am înțeles eu, și că are cineva grijă de el. Credeam că poate să treacă prin perioada asta. Nu m-am temut prea mult pentru mine și nici de perspectiva de a nu mai merge la el la terapie. Speram și voiam și credeam că o să ne mai vedem la o următoare ședință, i-am propus asta și a acceptat, deși nu părea prea convins că ne vom mai vedea înainte să plec. Am plecat foarte tulburată, după ce am rămas amândoi fără cuvinte. M-am tot gîndit la cele întâmplate și aflate. Așteptam și doream să ne revedem și voiam să îi spun lucruri ce speram să îi fie de ajutor. Așteptam să vină sfârșitul de săptămînă ca să îl caut, ca de obicei. Era o zi de miercuri cea în care am aflat că a murit. Mi-am făcut griji pentru el - dar nu atât de mari și de multe cum ar fi trebuit. Nu am făcut și nu am putut să fac nimic pentru el. M-a chinuit cel mai mult lucrul ăsta - și altele, apoi. M-am zguduit, m-am cutremurat și aproape dărâmat, am suferit neașteptat de mult și de tare, ca după un om apropiat și important pentru mine. S-au schimbat lucruri în mine. Primele zile și primele 5-6 săptămîni după moartea lui au fost grele și foarte grele. Apoi, mai mult datorită unei întâmplări pe care-am socotit-o și trăit-o ca pe-o metaforă - și pe care nu mai am voință și energie să o scriu aici - am început să îmi revin.
Cândva, într-o ședință, am făcut un exercițiu. M-a pus să-mi aleg un obiect ce mă reprezintă. Am ales un pahar. Un pahar cu apă. Mi-a cerut să ii spun ce animal ar fi în acel pahar, un animal ce m-ar reprezenta. O meduză, i-am zis. I-am descris apa, apele mele, meduza, am vorbit despre ele. Mi-a spus să aleg un alt animal ce m-ar reprezenta, o altă parte din mine, o altă versiune a mea, una ce vede lucrurile altfel, are o altă perspectivă. O broască țestoasă, i-am spus. Cum e broasca mea țestoasă? Cum vede ea lucrurile? Ce i-ar spune meduzei? Am aflat lucrurile astea în mine și i le-am spus. La un moment dat, mi-a vorbit despre el. El e o cârtiță, obișnuiește să se scufunde în problemele lui, în gândurile lui, în întunecimile lui, în măruntaiele pământului, până nu mai vede nimic altceva, până nu mai află ieșire, până se pierde și nu mai află ieșire. Celălalt animal al lui e o pasăre. El are nevoie de pasărea lui, de privirea ei de sus, de înălțimea și de zborul ei.
Cumva felul în care a murit - sărind sau căzând de la un balcon - l-am legat de metafora asta a lui. Și m-am cutremurat și mai mult.
Aș fi vrut să fie el o pasăre, încă vie, zburătoare.

Pentru mine nici nu știu ce mai vreau. Ceva, ceva, legat de viața păsărilor cântătoare.

joi, 23 februarie 2017

Vişine crăpate

Am 13 ore de eveniment maine şi mie îmi arde de scris.


Şi nimic

Afară adie primăvara eu
Eu
Stau într-o zi însorită cu capul pe genunchi
Ghemuită pe bordură
Ale cui aceste degete? Al cui acest nas?
Buzele mele crăpate şi arse
Vişine crăpate
Tu treci
Precum
Trec toate
Am rămas aici în praf
Aşteptând să trăiesc

sâmbătă, 18 februarie 2017

Cuvântare

Sunt tot mai necuvântătoare.
Nu prea mai reuşesc să citesc, să scriu, să vorbesc.
Cât sunt trează mă uit mai mult în afara mea. Înăuntru se lasă tăcerea. Sunt cea care priveşte. Cea care vede. Mii şi mii de imagini - sunt ochiul ce vede şi alege, înfrumusețează puțin şi merge mai departe, vede mai departe.
Mai ascult - ascult muzică, îi ascult pe alții. Umplu tăcerile din mine.
Atunci când vorbesc, vorbesc mai ales despre muncă - şi bani.
Sunt un om ce face o muncă plăcută lui şi câştigă ceva bani - lucrul ăsta nu mă fericeşte, mă ajută însă să mă simt om mai normal şi mă mai linişteşte. Nu mă bucur prea mult, mă bucur puțin şi de foarte puține şi sunt mai mereu tensionată - şi multe altele, despre care nu voi scrie.
Nu îmi permit foarte multe. Îmi permit câte ceva. Îmi permit să înot. Un lucru bun făcut pentru mine. Şi alte câteva lucruri îmi permit - şi e mult mai bine aşa.
Pentru muncă primesc şi lecții de tango, de puțin timp încoace. Lecții ce mă însuflețesc, mă încântă şi-mi reanimă dorul neostoit de a mă conecta cu un altul. Măcar pentru o vreme. Îmi place atât de mult să simt oamenii. Acolo am ocazia să fac lucrul ăsta, pe cât pot, să învăț să îl fac mai bine şi mai altfel, cu oameni diferiți, într-un mod relaxat, lipsit de poveri. Şi-apoi mai e reciprocitatea. Ajunge şi promisiunea reciprocității.
Vechile mele vise, dorințe, prea mult deznădăjduite sau înfrânte - acolo răsuflă, se animă încă puțin, într-o formă.
Trebuie să fiu apă ca să pot dansa tango, mi s-a zis. Ce potrivire. Un loc în care felul meu apos de a fi ar putea fi poate bun - şi la locul lui.
Nu voi fi niciodată o dansatoare bună sau foarte bună - am însă ocazia asta mare să trăiesc ceva, să experimentez, să fiu prezentă şi sensibilă şi, ceva rar, relaxată în propriul corp, să simt oameni, să fiu simțită, să dialoghez, să comunic altfel, intens, fără cuvinte, atât de frumos.
Visez la un dialog fără cuvinte, plin de emoție, un dialog între necuvântători.
Am nevoie să dorm.
Mă întorc asupra mea mai mult în vise. Visele mele sunt vii în ultima vreme, mai vii, foarte vii uneori - şi grăitoare. Vorbesc cu mine prin propriile vise. Prețuiesc mult lucrul ăsta, e important pentru mine.
Ar mai fi multe, neştiute, nedescrise, nescrise. Trebuia să dorm de acum vreo doua ore, mâine devreme lucrez.
Îmi tot promit să scriu mai mult. Nu ştiu ce s-o alege.
Aşa îmi pare în genere - că devin tot mai mult ochiul ce vede, necuvântător. Şi totuşi.
Ce s-o alege?

miercuri, 8 februarie 2017

Fiare vechi

Căutăm vechituri printre toate gunoaiele astea,
aici sunt nişte mâini şi aici nişte pupile, am căzut, un tango înfipt în formele trupului, eu ascult
Auzi
Cu ochii închişi te ascult şi muşc de ici şi de colo
din umeri din gât şi din picăturile sărate şi calde
Auzi
în sângele ce curge prin mine ascult
Printre toate gunoaiele astea.