Sunt tot mai necuvântătoare.
Nu prea mai reuşesc să citesc, să scriu, să vorbesc.
Cât sunt trează mă uit mai mult în afara mea. Înăuntru se lasă tăcerea. Sunt cea care priveşte. Cea care vede. Mii şi mii de imagini - sunt ochiul ce vede şi alege, înfrumusețează puțin şi merge mai departe, vede mai departe.
Mai ascult - ascult muzică, îi ascult pe alții. Umplu tăcerile din mine.
Atunci când vorbesc, vorbesc mai ales despre muncă - şi bani.
Sunt un om ce face o muncă plăcută lui şi câştigă ceva bani - lucrul ăsta nu mă fericeşte, mă ajută însă să mă simt om mai normal şi mă mai linişteşte. Nu mă bucur prea mult, mă bucur puțin şi de foarte puține şi sunt mai mereu tensionată - şi multe altele, despre care nu voi scrie.
Nu îmi permit foarte multe. Îmi permit câte ceva. Îmi permit să înot. Un lucru bun făcut pentru mine. Şi alte câteva lucruri îmi permit - şi e mult mai bine aşa.
Pentru muncă primesc şi lecții de tango, de puțin timp încoace. Lecții ce mă însuflețesc, mă încântă şi-mi reanimă dorul neostoit de a mă conecta cu un altul. Măcar pentru o vreme. Îmi place atât de mult să simt oamenii. Acolo am ocazia să fac lucrul ăsta, pe cât pot, să învăț să îl fac mai bine şi mai altfel, cu oameni diferiți, într-un mod relaxat, lipsit de poveri. Şi-apoi mai e reciprocitatea. Ajunge şi promisiunea reciprocității.
Vechile mele vise, dorințe, prea mult deznădăjduite sau înfrânte - acolo răsuflă, se animă încă puțin, într-o formă.
Trebuie să fiu apă ca să pot dansa tango, mi s-a zis. Ce potrivire. Un loc în care felul meu apos de a fi ar putea fi poate bun - şi la locul lui.
Nu voi fi niciodată o dansatoare bună sau foarte bună - am însă ocazia asta mare să trăiesc ceva, să experimentez, să fiu prezentă şi sensibilă şi, ceva rar, relaxată în propriul corp, să simt oameni, să fiu simțită, să dialoghez, să comunic altfel, intens, fără cuvinte, atât de frumos.
Visez la un dialog fără cuvinte, plin de emoție, un dialog între necuvântători.
Am nevoie să dorm.
Mă întorc asupra mea mai mult în vise. Visele mele sunt vii în ultima vreme, mai vii, foarte vii uneori - şi grăitoare. Vorbesc cu mine prin propriile vise. Prețuiesc mult lucrul ăsta, e important pentru mine.
Ar mai fi multe, neştiute, nedescrise, nescrise. Trebuia să dorm de acum vreo doua ore, mâine devreme lucrez.
Îmi tot promit să scriu mai mult. Nu ştiu ce s-o alege.
Aşa îmi pare în genere - că devin tot mai mult ochiul ce vede, necuvântător. Şi totuşi.
Ce s-o alege?
Nu prea mai reuşesc să citesc, să scriu, să vorbesc.
Cât sunt trează mă uit mai mult în afara mea. Înăuntru se lasă tăcerea. Sunt cea care priveşte. Cea care vede. Mii şi mii de imagini - sunt ochiul ce vede şi alege, înfrumusețează puțin şi merge mai departe, vede mai departe.
Mai ascult - ascult muzică, îi ascult pe alții. Umplu tăcerile din mine.
Atunci când vorbesc, vorbesc mai ales despre muncă - şi bani.
Sunt un om ce face o muncă plăcută lui şi câştigă ceva bani - lucrul ăsta nu mă fericeşte, mă ajută însă să mă simt om mai normal şi mă mai linişteşte. Nu mă bucur prea mult, mă bucur puțin şi de foarte puține şi sunt mai mereu tensionată - şi multe altele, despre care nu voi scrie.
Nu îmi permit foarte multe. Îmi permit câte ceva. Îmi permit să înot. Un lucru bun făcut pentru mine. Şi alte câteva lucruri îmi permit - şi e mult mai bine aşa.
Pentru muncă primesc şi lecții de tango, de puțin timp încoace. Lecții ce mă însuflețesc, mă încântă şi-mi reanimă dorul neostoit de a mă conecta cu un altul. Măcar pentru o vreme. Îmi place atât de mult să simt oamenii. Acolo am ocazia să fac lucrul ăsta, pe cât pot, să învăț să îl fac mai bine şi mai altfel, cu oameni diferiți, într-un mod relaxat, lipsit de poveri. Şi-apoi mai e reciprocitatea. Ajunge şi promisiunea reciprocității.
Vechile mele vise, dorințe, prea mult deznădăjduite sau înfrânte - acolo răsuflă, se animă încă puțin, într-o formă.
Trebuie să fiu apă ca să pot dansa tango, mi s-a zis. Ce potrivire. Un loc în care felul meu apos de a fi ar putea fi poate bun - şi la locul lui.
Nu voi fi niciodată o dansatoare bună sau foarte bună - am însă ocazia asta mare să trăiesc ceva, să experimentez, să fiu prezentă şi sensibilă şi, ceva rar, relaxată în propriul corp, să simt oameni, să fiu simțită, să dialoghez, să comunic altfel, intens, fără cuvinte, atât de frumos.
Visez la un dialog fără cuvinte, plin de emoție, un dialog între necuvântători.
Am nevoie să dorm.
Mă întorc asupra mea mai mult în vise. Visele mele sunt vii în ultima vreme, mai vii, foarte vii uneori - şi grăitoare. Vorbesc cu mine prin propriile vise. Prețuiesc mult lucrul ăsta, e important pentru mine.
Ar mai fi multe, neştiute, nedescrise, nescrise. Trebuia să dorm de acum vreo doua ore, mâine devreme lucrez.
Îmi tot promit să scriu mai mult. Nu ştiu ce s-o alege.
Aşa îmi pare în genere - că devin tot mai mult ochiul ce vede, necuvântător. Şi totuşi.
Ce s-o alege?
