mare

am un corp mare și urât, șoptește cineva acolo
la treijdeani, deși e mai mare ca niciodată, mă împac mult mai bine cu el - dar nu foarte - și l-am văzut într-o poză și era mare și urât și m-am amărât
mama îmi tot spune - și nu numai - ce mare-s
și la ce-mi trebuie, oricum? la ce contează? la ce bun?
să pășesc în toată gloria, gloria mașina de treerat, mi se zice în aparat, cu sacii mei cu grâne, cu nasul rece pe sus, cu roadele, privirile admirative verzi coborând de pe zvelte și ferme rotunjimi către pulpa elastică subțire cu regret
cu invidie

mă duc la mare mâine, iarăși, cu o brunetă subțirică, frumoasă, viitoare mireasă, cu un viitor mire, să-i privesc în bucuria și neștirea lor, eu în toată corpolența mea trecută și turtită și grea

undeva, departe, aștept să zac sub stele și să le număr pe cele căzătoare
să citesc
apa, somnul, trezitul în zori
aș putea să mă prăjesc iar, să mă fac și mai maro, să mă fac neagră, cumva, să rămân albă, în continuare, doar pe sâni și burtă și fund
să-mi îndur iar, cu greu, trei zile, patru zile, cinci zile, pielea îndurerată, să o amorțesc doar cu sindolor

sunt arsă de soare și mă jupesc toată, cade pielea de pe mine pe scaunele de piele ale mașinii

am făcut azi 'fo cinci sute de poze în pod
să-mi amintesc să respir
să mă arunc în imagini cu oameni, să uit de mine

să văd, să visez
să stau în neștire pe plajă să ascult valurile

e foarte târziu iar

3 vieți pe zi

ar trebui să mă culc

citesc interviuri, le-am reluat, le țineam de doi ani într-un folder în laptop, le-am abandonat la scurt timp după ce le-am primit, în vremea când nu mă puteam concentra aproape deloc la orice aveam de făcut -
le-am reluat la începutul verii ăsteia abia, le-am lăsat baltă o vreme pentru că mi s-au părut grele, grele, așa de greu de digerat și apăsătoare
scurte sau ceva mai lungi - dar apăsătoare
citesc vieți, pe scurt
pentru că trebuie să le citesc până în octombrie mi-am făcut normă azi - un minim de 3 vieți citite pe zi
profesorul meu spune să le aleg pe cele mai interesante de cele mai puțin interesante - apoi să le re-clasific după un criteriu sau altul pe cele mai interesante, îl găsesc eu
asta trebuie să fac înainte de toate - să le despart pe cele interesante de cele mai puțin interesante și de cele deloc inteteresante 
înțeleg ce mi se cere și de ce - măcar într-o mare măsură înțeleg - însă mă indignează și mă pune în mare dificultate, cumva, lucrul ăsta
mi se pare cumva o formă de dispreț față de oameni, un dispreț pe care trebuie să mi-l cultiv, o etichetă de micime aplicată ce face cumva, ciudat, viețile citite și mai apăsătoare, și mai împovărătoare

asta-i tot?
și cum pot fi viețile, privite în urmă, unice și totuși urmând tipare, pline de bucuriii dar și de greutăți, cum spun unele bătrâne înregistrate de reportofoane sau de telefoane poate, cum spun cuvintele lor transcrise de studenți și studente, vieți cu atâtea și atâtea, ani și oameni și răni și amintiri, corpuri și suflete și nunți, copii, bătăi, muncă, războaie, fabrici, ceapeuri, case ridicate, boli și moarte și așteptare si atâtea altele, atât de mici și așa de ușor scufundate în uitare, în nimic, în neinteresant? 

O spaimă

Am o spaimă că mi-e și o să-mi fie viața interioară tot mai săracă, mai seacă. Sau că nu mă pot apropia de ea, că n-o pot trăi. Că sufăr de un nou tip de oboseală, un soi perfid, un soi și mai morbid, ascuns în pojghițe și poleială de confort și liniște, în straturi de tăcere, în ore de muncă și în lâncezeală, langoare, toropeală, sub ochii închiși și o pustie întunecată, o oboseală acoperind și îndepărtând un cine știe ce, de care mi se mai face dor, mi se mai face teamă.
O oboseală înfrântă, înfrângere.
Mi-e teamă de așa o oboseală. Mi-e teamă de prea multe.

Dar toate amorțite totuși, șterse, stingându-se. Îndepărtabile cumva. Nu prea trăiesc înăuntru, trăiesc șters afară. N-am minte prea multă dar nici rătăcită înăuntru nu prea mi-i. Nu știu, nu știu.

Poate asta-i normalitatea, în sfârșit. Sau un început al ei. Nu știu. Nu știu nimic.


Dar nu e așa rău, știi. Aș vrea să mă pot trezi de dimineață și să fac multe, cât mai multe, într-o zi. Nu reușesc dar e ceva, e ceva că încerc, e ceva că mi-aș dori.


Nu știu de ce tot văd o barcă îndepărtându-se de mal, e noapte și văd luna.
Poate că plutesc peste o baltă.
  

Deconectată

Sunt obosită și moale.

Sunt obosită și moale și deconectată.

Să scriu

Am ceva cuvinte. Să scriu ceva rapid deci.

Am călătorit destul de mult zilele astea și urmează să mai umblu ici și colo, încoace și încolo. Am cărat cu mine două carnete, unul pentru desene-mâzgâleli, unul pentru scris - și laptopul. Carnețele n-am folosit, laptopul prea puțin.
Camere foto pe film - nefolosite. Telefonul - folosit destul de mult, cea mai mare parte din imagini, însă, ținute doar pentru mine.

Mă poartă mașina și picioarele prin lume și stau și privesc și adorm și mă trezesc și mai vorbesc și visez să stau și să scriu, să stau și să creez ceva, orice, să stau undeva, preferbil doar eu cu mine. Îmi doresc să povestesc lucrurile văzute, îmi doresc să comunic lucrurile ce mi s-au mai năzărit, mă tot ajunge o dorință să stau și să mă ocup de asta. N-apuc, rămân fără energie, fără avânt, fără ceva, nu știu ce, când într-o zbatere, când într-o lâncezeală, când într-o stingere amară.

În Densuș, în Hunedoara, am descoperit o căsuță veche țărănească, transformată în interior. Ascunsă undeva într-un fund de grădină, lângă un foișor cu mese și dulapuri și cuptor, ea însăși plină de vechituri, care mai de care mai interesante - camere foto vechi, exponometru, aparat de mărit, aparate de radio, pickup-uri, discuri, fiare de călcat, ceramică, vase de sticlă, altele, nu mai țin minte. Cu paturi în podul deschis, bibliotecă ticsită cu cărți, ferestre mici, sobă cu lemne, bucătărie mică, baie. Și o prispă. Mi-a aprins visele, fanteziile. Aș vrea să pot să stau acolo, singură sau cu cineva, mai ales singură însă, să stau și să scriu mai ales. Nici nu știu ce. Ceva. Sau într-un loc similar. Să stau să scriu nopțile, să stau să scriu în zori, să fac plimbări lungi în timpul zilei. Să adulmec, să merg în picioarele goale. Să stau undeva să privesc oameni. Un deliciu rar pentru mine - să stau undeva să privesc oameni.

E ciudat și sunt ciudată - există o singurătate de care sufăr și-o singurătate după care tânjesc.

O să călătoresc și singură luna asta. Și poate și-n toamnă, mai mult și mai departe.

Poate-o să mai scriu zilele astea, poate mai mult. Poate.

Efort

Mi-au ieşit pistrui.
Latră câini afară.
Călătoresc, privesc, adorm.
Azi mai mult nu mai pot.

Neputință

Sunt undeva departe.
Aș vrea să pot să stau undeva, eu cu mine, singură, să mă adâncesc în mine și să scriu. Să scriu mult, despre și din tot ce mi se năzare.
Mă uitam azi pe fereastră, în timp ce eram în mașină - și mi-a venit în mine o scenă pe care abia așteptam să o scriu, să o descriu. Acum simt că nu mai am energie pentru asta. Nu mai am aproape deloc.
Și totuși ceva în mine își dorește mult să stea să scrie, se încăpățânează să o facă. Și scriu lucrurile astea, aiurea.

De ce mă părăsesc cuvintele, de ce? De ce sunt tot mai seacă?
Nu reușesc să mă fixez asupra unui răspuns.

Aș vrea să pot să mă trezesc în zori, să stau în liniște undeva și să scriu.

Pe plajă

- Vezi toți oamenii ăştia?
- Îhîm.
- Aş vrea să pot să ți-i povestesc.

Căderea

Adorm

Le-au căzut picioarele cuvintelor mele, nu mai aleargă, nu se mai reped.
Cuvinte puțintele la trup şi oloage


Mi-e atât de somn.

...

noapte bună

am pielea arsă și ochii aproape închiși

Neașteptat

Stau singură, la răcoare și un pahar de vin, am mancat în sfârșit și într-un târziu o roșie cu mozzarella și pesto, pofteam la niște pesto de zile întregi - și-apoi o bucățică de cheesecake cu piersici, deshidratată după ce a stat prea mult în frigider.
Trebuie să-mi fac un bagaj mic - mâine dis de dimineață fug la mare, într-o călătorie scurtă, asupra căreia m-am tot gândit și răzgândit și hotărât într-un târziu abia. Mi-e foarte dor de mare de mai multă vreme. Abia aștept să stau pe plajă plină de nisip pe piele și să citesc dintr-un roman de Vișniec - poate o să reușesc să termin măcar o carte de citit, pentru prima dată după nu știu câte luni. Și niște interviuri vreau să citesc. Și abia aștept să mă bălăcesc în apă. Și vreau să mă plimb prin Constanța.

Povestea pe care vreau să o scriu îmi tot dă târcoale, mă solicită din când în când să-i acord atenție și mi se mai arată câte un pic şi mai fac niște pași spre ea și printre părți ale ei. Încep să cred tot mai tare că, de data asta, va trebui să stau să o construiesc într-un fel nou, primind și șlefuind ce primesc, exercitând un soi de control mai puternic, dându-i formă într-un fel mai încet și mai muncit și mai conștient. Poate că asta-i o nouă realitate pe care trebuie să o îmbrățișez și în care e sau o să fie normal să mă situez. Nu știu.
Poate o să iasă o porcărie dacă o scriu - sau probabil. Sper să o fac însă.

Ce ar mai fi de zis?
Sunt destul de calmă și mă simt destul de bine. Mă mir că sunt așa acum.

Cred că mă culc acum și las bagajul sumar pentru zori.

Într-un din zilele săptămânii ăsteia, în timp ce coseam un iepure, am ascultat prelegerea sau conferința asta. O recomand - sper să fie de înțeles și folos cumva și într-o măsură oricărei ființe umane ce mai trece pe aici și are timp să o asculte. Cum sper că mi-e și mie.

Nu mai știu - nu vreau complicat nimic, să ajung acolo, să stau cuminte în mine, pe malul mării, pe nisip și în apă, să citesc, să mă plimb, să pot să mă bucur. 

În depărtări

Vreau să scriu și nu pot. Vreau, de ceva vreme, să scriu o poveste, una pentru copii și pentru adulți în același timp, una ce se tot ridică și conturează prin mine și dispare iar, așteptând să mă așez și să încep să o scriu ca să își prindă forma - nu reușesc însă să stau cu mine, să mă adâncesc în mine și să lucrez la ea. Nu-i vorba doar de povestea asta însă.

Poate tocmai pentru că încerc să stau la o suprafață, la un liman, mă părăsesc și imaginile și cuvintele. Imaginile le caut și le caut - nu mai vin singure. Le caut cheltuind timp mult, încercând să mă folosesc de ele pentru a-mi satisface nevoia compulsivă de a comunica ceva, ceva ce prinde contur cu efort, într-un fel ce să fie și meșteșugit și frumos și cu sens.

O viață la suprafață... 

Să fiu activă într-o viață în care lucrul pentru care mă trezesc de dimineață (mai curând la prânz, de fapt) e nevoia de a lucra și de-a mă integra în lumea adulților ce câștigă bani. Simplu, atât. 

Îmi place să stau și să prelucrez imagini sau să cos jucării din pânză și să ascult conferințe sau interviuri sau prelegeri sau muzică - îmi golesc mintea de cele mai multe din gândurile proprii și ascult, mai leg ceea ce ascult de ceva de prin mine, nu îmi permit însă să mă adâncesc în șiruri vaste și încâlcite de gânduri sau în marea emoțiilor proprii. E și asta o formă de a rămâne la suprafață. 

Știu că am nevoie de lucrul ăsta și totuși. Deconectarea față de ce e în adâncurile mele stârnește niște bolborosiri întunecate, amenințătoare, prin mine. Pustiu și uscăciune și moarte sunt cuvintele ce-mi vin acum în minte. 

Aștept

degeaba

degeaba 

- înăuntru e mai cald, domnișoară, rămâneți aici, aici sunteți cineva, afară nimeni

- unde îmi sunt cuvintele?

- la ce mai sunt bune?