Mâini

Pentru că încă nu m-a doborât somnul. Am mai găsit ceva de comunicat.

Îmi plac mult mâinile, nu toate mâinile reale-concrete - dar mâinile-principiu, creatoare, abile, expresive, mecanisme uimitoare ce ating și simt și comunică și dau formă, îmi plac toate.

Imagini cu mâini, de citit în ce ordine poftește inima, nu musai a mea.


Dialog, de Rudolf Bonvie, 1973

Trei fix

Nenea, nenea, zi-mi și mie o poveste, mă tem că nu am niciuna,

când eram mică și nu numai mergeam cu personalul, și azi ca și as'noapte mă bântuie un compartiment de personal cu banchete maro și lumină portocalie, întunericul de afară, obrazul meu drept lipit de geamul lui, privind când înăuntru, când în întunericul de afară, un drum lung cine știe încotro, drumuri și drumuri, nu știu dacă sunt singură sau cu cineva

mama îmi cumpăra din gară covrigi cu mac atunci când plecam la bunica, un lux nemaipomenit al copilăriei mele, un răsfăț, covrigii luați de mama din gară, erau rotunzi și puțin cauciucați, tari, uneori parcă erau, însă, chiar calzi

nu mai știu

tot simt că mi-o ia inima la fugă și îmi vine să tușesc și nu pot să citesc cărți, stivuite, cărate de colo-colo, în așteptare

spune-mi o poveste

imaginația mea e străină, ochii închiși, cuvintele rare

îmi lipsește ceva, ceva, ceva 

Patru şi un minut

Aşa, un amar un zadar un pustiu trei sute doua sute fotografii tonuri de piele suveniruri saracie banii nu ma iubeste pe mine timpul are bucle ea doarme la mine in camera in nopti de iunie un botez la vecinii tigani in balcon nu mai este nimeni trecut o nunta in strada in cort un copil nu mai stiu spune-mi ce vezi un dor saracie atata-i la o adica imi mai raman visele si nu mai am diacritice.

Vieți

Stau şi strâng în brațe o pernă şi aştept somnul, cu telefonul în mâini, îmi amintesc tot felul de lucruri trecute. Mai vechi, mai recente.

Azi mi-au dat lacrimile de emoție mâncând dintr-o felie de tort cu căpşuni, era atât de bun şi mi-a luminat brusc ziua foarte stâlcită, întunecată. M-am plimbat apoi cu Eliza şi a fost tare bine.

Zilele astea citesc interviuri, istorii de vieți, o ocupație abandonată cândva şi reluată acum. Am citit câteva, mai am vreo 170. Le citesc cu atenție şi particip când mai mult, când mai puțin. Mi le imaginez. Vieți mai lungi şi mai scurte, de câteva pagini, câteva în minus sau în plus, tot felul de experiențe, oameni foarte diferiți, separați, aparte - şi totuşi vieți similare. Vieți mici. Mi se blochează gândurile în preajma lor şi în jurul unui sentiment neplăcut. 

Să trăim mult, totuşi. E mai bine aşa. 

În casa lunii pline

La azil, în loc de linişte şi izolare, undeva departe-departe, stai şi freci podelele cu sârg, după-amiezile le petreci în şezlong printre trandafiri şi prosoape
îţi ştergi mucii, nu e nimic, toate sunt departe, gândurile sunt simple şi puţine, să nu îmi pierd cheile, să nu îmi pătez bluza cu mâncare
nu îţi ies ochii din cap, zilele poţi să le zaci, nu mă scoateţi din cameră azi,
nu e nimic, totul e bine, vânezi păianjeni, numeri paşii, te uiţi pe geam în zile ploioase, îţi lipeşti nasul de el şi e rece
stai şi ştergi podele cu sârg, le cureţi şi cureţi până devin strălucitoare
îţi ţii capul sub apă rece, o laşi să să curgă, las-o acolo, să fie,
nu te uiţi în oglindă, oglinda e acoperită cu pânză, vomiţi în strachini şi te ştergi la ochi cu mâini unsuroase
sapi şi sapi şi extirpi
firele, venele, grăsimile, nervii, firicele bolnave se preling prin găleţi
viermii
gata, atât, asta a fost, ai ajuns aici şi zilele s-au dus şi s-a dus totul nu mai e vorba despre nimic
despre noapte şi moarte
te trezeşti dimineaţa şi nu ai nimic pe sub coaste, pe sub cămaşa de noapte, ai gura uscată şi cleioasă şi te plângi de pasta de dinţi
nu trebuie să te suporte nimeni şi umpli caiete cu porcării şi cu drame în picioarele goale
ce a fost a fost şi e putred,
te încovrigi şi deşerţi
în deşert, înţelegi, în deşert sunt toate, umblă profetul profeţind în pijamale cu pântece rotunjit şi spune că a venit toamna şi frunzele sunt maro şi uscate, te încovrigi pe sub pături şi stergi muci şi ştergi lacrimi
nu e nimic, miroase a caprifoi şi a tei şi mâine la prânz vom servi ciorbă şi pepeni. 

Plouă

Plouă peste frunze şi pe pervaz şi miroase un pic a ploaie. Miroase a caprifoi dintr-o vază. Îmi miroase propriul corp.

Un fluture umblă printr-un şlap şi eu nu mai văd.

Aş spune ceva şi nu pot.
Aş dormi şi nu pot.

Trei picături de apă în chiuvetă.
Îmi strâng pielea între unghii.
O zgârii.

Plouă tot mai tare.

O întâmplare scurtă

Leon, trebuie să şedem aici pe bancă să privim trenurile cum zboară, linii roşii şi albastre şi bucăți de sticlă strălucitoare, ea avea vise grandioase, picioare goale, vinişoare vinete, te-am prins de mijloc atunci şi te-am strâns tare, mă sperie buzele pline, am închis ochii şi am zis, barbară, cranț, a țâşnit sângele, călduț şi sărat, mâinile tale erau pline, ne-am ridicat, uite, bocancii tăi au şireturi din sfoară, de ce porți părul lung şi o pălărie, nouă nu ne plac asemenea zile, cand e aerul fierbinte şi pietrele sfârâie, copacii se sucesc în sine şi băncile sunt pline, noi stăm aşa, pe banchete, pe bancă, femeie, eşti oarbă, oarbă, am întins mâinle atunci şi mi-am luat zborul puțin, taci, ei se uitau uluiți de pe bancă, ce ne facem acum, o să fie pustiu fără tine, nu ştiu, şi am înotat mai departe.

Rămăşițe

Aş fi vrut să scriu despre o grădină, despre căpşuni, trandafiri şi caprifoi. Mi-am pierdut energia şi dispoziția.

Nu prea reuşesc să simt bucurie în ultima vreme. Sau, oricum, nimic prea intens în materie.

Mi-aş înfige degetele în lut. Ce sunt eu? Un copac uscățiv, noduros.

Ce am fost, ce mai sunt?
Ce mai rămâne?
Obsesiv.
Mai nimic. 

Ruptă

Dragă pagină albă,
mi-era dor de tine.

Gură de molfăit, mușcă-ți din buze, picioare goale pe iarba umedă și tei înfloriți.
Orașul e parfumat, ai văzut? Îți vine să-ți întinzi oasele obosite pe pământ, pe sub copaci.
Te întinzi, așa, și-ți pui o carte pe piept și-ți bate inima, badabum, badabum, printre cuvinte derulându-se, deșirându-se, ondulate.
Uite ce, e ora ta de culcare, te întinzi cuminte și îți acoperi umerii, închizi pleoapele și încerci să uiți și să inspiri adânc,
Și ea pleacă mai departe într-o fustă roșie,
o să mă întind pe pământul verde,
o să mă odihnesc împreună cu teii.
În sfârșit.


Pe aici suntem străini prin pustie.
Te rog, spune-mi o poveste.

Ea notează totul în carnețele, consemnează cu rigoare, el vorbește și vorbește, o vestă și o mustață îngălbenită, ea notează cu degetele umede,
vorbitorul acum tremură și tună, nu lăsa capul în piept, domnișoară, privește, acești oameni, vă spun, au existat, acum sunt lipiți pe pereți, iată dovezile,
vă rog să retrageți această mizerie, vă rog să o aruncați pe ferestre, vă rog să notați toate aceste
mascarada s-a terminat
cuvintele
totul este cum este
celălalt bărbat, cu mustăți, continuă relaxat, pasta curge din pix și uneori o mânjește pe degete

Regină

Regina inadecvării, irealității derivei
Iluziei neadevărului
A făcut ardei umpluți şi ouă roşii
locuiesc într -o căciulă e întuneric acolo
Întuneric albastru
Cad

Nu ştiu

Zile ciudate ne-au găsit, precum în cântec. Şi oamenii sunt străini sau stranii.
Şi
Bulbucire, întortochere, crispare
Mi-e frig

Sărăcie în cuvinte

Fotoșop

M-am îngropat sub multe layere de fotoșop, healing brush, healing brush, dodge, dodge and burn.
Mai am lucruri importante de făcut azi - să citesc niște rânduri de roman, poate niște rânduri din reviste Reader's Digest, ca pe vremuri, în căutare de vești bune,
oameni rătăciți prin Amazon supraviețuind miraculos
căzuți din avioane
luați pe sus de tornade
străpunși de drugi de metal
plutind zece zile pe mare, pe ocean
pierduți în deșert

mi-e tare frică de cutremure mai nou, noaptea când stau în fotoliu mai des

dar oamenii supraviețuiesc miraculos sub layere de fotoșop
healing brush, healing brush, dodge, dodge dar și burn. 

Măsura

Am întrecut măsura.
Ursețul alb de pluş din copilărie se uită la mine
Am
Nț-nț.

Scris

Nu știu ce să mai fac, nu am stare pentru nimic altceva afară de scris - iarăși. Am în minte imaginea unui canal dând pe dinafară, apă și mizerii de tot soiul.

Și iar scriu despre scris. Măcar nu e despre somn.

Am fost prin oraș să mă plimb o vreme și să văd diferitele instalații luminoase sau luminate de pe Calea Victoriei, nu m-a încântat mai nimic, am înghețat și m-am întors într-o stare nu cu mult mai bună decât cea în care mă scufundasem când am plecat. Așa că beau o bere și scriu. 

M-am moleşit.

M-am uitat ieri oleacă pe aici și mi-am dat seama, mi-am amintit, că scriu mult și destul de des. Mă uit la titlurile unor postări mai vechi și în suficiente cazuri nu îmi mai amintesc despre ce e vorba în ele, ce-am scris acolo. Trebuie să le recitesc. Sunt aşa de multe şi-atât de legate unui moment. Îl redescopăr recitindu-le. Aproape tot ce scriu e scris cu spontaneitate și editat minimal mai apoi, în unele cazuri - și ține de ce am trăit într-o zi sau o perioadă și de ce mi s-a năzărit pe moment. De multe ori, mai ales de ce mi s-a năzărit pe moment, pornind de la o emoție, dintr-o stare, una adâncită de muzică, sau de la un vag gând, uneori de la un cuvânt sau două. De la haos. Totul e mai mult spontan și e liber. De destul de multe ori sunt uimită că are totuși sens sau sunt suprinsă de sensuri. Ce diferență între scrisul de lucruri cu pretenții academice, migălos și storcător de minte, și scrisul aici sau oriunde, aici mai ales, între chinul de a pune totul în ordine și de a găsi cea mai bună formă de exprimare și scrisul-curgere și scrisul-revărsare din momentele mele de adâncire în mine și din preaplinul stărilor sau gândurilor mele...

În ultima vreme (sau poate întotdeauna) e atât de multă incoerență prin mine și tot mai puțină narațiune cu sens. Și-apoi o silă de constrângeri. Eu aș fi vrut să scriu proză. Maxim să pun niște poezie în proză. N-aș fi vrut să scriu lucruri cu pretenții și aspect de poezii și totuși o fac, mânată de o sete de eliberare și de libertate. Şi o sete de călătorii prin mine. Şi un belșug și o lăcomie de cuvinte şi încercări de meșteșugire. Mă bucur, mocnit, într-un soi de beție exuberantă totuși, de spații aruncate încolo și încoace cu nepăsare, mă bucur de puncte și virgule absente sau prezente și de lipsa de respect pentru diferite reguli, în genere, mă bucur de incoerență, mă bucur să pot să pierd controlul, să mă retrag și să las totul să se scurgă liber, neconstrâns, cu și fără sens. De undeva, le las să vină și vin. Uneori nu vin și le duc dorul. Las cuvintele să apară, să curgă, să plece. Să plece, mai ales. Mi se întâmplă des să îmi pierd cuvintele în conversații, în dialoguri - cuvintele îmi curg însă în vene și de-acolo, prin degete, oriunde, în scris, mai bine, mai rău, către un altul, un alter, singular, plural, real sau imaginar, ce nu e prezent, ce nu spune nimic acolo, atunci, poate niciunde și nicicând. 

Prea multe. Benefic și nociv.

Câte cineva - cred că e câte cineva, totuși - mai citește uneori o postare a mea numită "porcării ieftine". Poate câte cineva mai caută "porcării ieftine" pe google și ajunge la postarea mea. Ce dezamăgire trebuie să fie. Ce-mi amintesc despre noaptea cu pricina e, printre altele, că simțeam că îmi sunt scrierile și cuvintele și năzăririle porcării ieftine, multe - într-o inflație - și ieftine, lipsite de valoare. 

Sunt o parte din mine însă. Așa au ajuns, tot mai mult. Cine-aș mai fi fără cuvintele mele, fără porcăriile mele ieftine? Nu mai știu.

Cum aş putea să trăiesc, să nu mă prăbuşesc, să nu pier roasă în mine, fără să le exprim sau expun undeva, oriunde? Nu prea mai ştiu.
Caut, poate aflu, poate îmi amintesc.
Le las să fie, de foarte multe ori. 

Pic de somn, iarăși. Prea multă coerență azi. Control. 

În sfârșit, e foarte bine, o consolare, o să mă culc și-o să adorm repejor.

Iaca am ajuns și la somn. 

În buzunare

toane bune azi
ochi
și buzunare pline de cuvinte, sfărmându-se
semințe, crac
spune-ne o melodie, maestre, una durdulie, s-o înșafaci cu mâinile, să ți le umple, să-ți odihnești în ea obrajii umezi
spune-ne una cu miere, de leac, spune-ne una de spurcăciune, una cum n-a mai îmblat
pe cărări bătucite cu pământ negru și pietre și ierburi
vă leat
pe când călăreau flăcaii cale de șapte poște pe când eram
pe când am plecat
pășeam cu mâinile goale am întors buzunarele și le-am scuturat au curs
firmiturile din ele
praf
ce mai rămâne, îmi zici?
peștele înotând pe sub ape, mâinile și ochii căscați pietrele sforile crengile florile
oamenii atârnați
ce oroare
rămân rândurile tale, multe, multe de tot, rămân
rădăcinile

cuvinte sfârâitoare, țâșnind, libere, traiectorii curbe, ascendente, spații goale, incidente, paf!

pe aici suntem liberi, pe aici suntem netoți, cine mai știe toate cuvintele, pierdute prin buzunare, cine mai știe, racordat, un cablu mufat
buze întredeschise, mișcându-se
crac crac

spinarea strivită pe scaun în fața unui ecran o mică împlinire pe ziua de azi
portocaliul pielii tale
spune-mi, spune-mi, nuferii înmuguriți sunt ortaci, sunetele sunt măiestre, muzica e
un cuvânt, un interval, numere
organ

întinde-mi mâinile
caută-mă în buzunare, vâră-le
pline și goale
fâlfâinde, tremurătoare

haide, citește o carte
azi