O întâmplare scurtă

Leon, trebuie să şedem aici pe bancă să privim trenurile cum zboară, linii roşii şi albastre şi bucăți de sticlă strălucitoare, ea avea vise grandioase, picioare goale, vinişoare vinete, te-am prins de mijloc atunci şi te-am strâns tare, mă sperie buzele pline, am închis ochii şi am zis, barbară, cranț, a țâşnit sângele, călduț şi sărat, mâinile tale erau pline, ne-am ridicat, uite, bocancii tăi au şireturi din sfoară, de ce porți părul lung şi o pălărie, nouă nu ne plac asemenea zile, cand e aerul fierbinte şi pietrele sfârâie, copacii se sucesc în sine şi băncile sunt pline, noi stăm aşa, pe banchete, pe bancă, femeie, eşti oarbă, oarbă, am întins mâinle atunci şi mi-am luat zborul puțin, taci, ei se uitau uluiți de pe bancă, ce ne facem acum, o să fie pustiu fără tine, nu ştiu, şi am înotat mai departe.

Rămăşițe

Aş fi vrut să scriu despre o grădină, despre căpşuni, trandafiri şi caprifoi. Mi-am pierdut energia şi dispoziția.

Nu prea reuşesc să simt bucurie în ultima vreme. Sau, oricum, nimic prea intens în materie.

Mi-aş înfige degetele în lut. Ce sunt eu? Un copac uscățiv, noduros.

Ce am fost, ce mai sunt?
Ce mai rămâne?
Obsesiv.
Mai nimic. 

Ruptă

Dragă pagină albă,
mi-era dor de tine.

Gură de molfăit, mușcă-ți din buze, picioare goale pe iarba umedă și tei înfloriți.
Orașul e parfumat, ai văzut? Îți vine să-ți întinzi oasele obosite pe pământ, pe sub copaci.
Te întinzi, așa, și-ți pui o carte pe piept și-ți bate inima, badabum, badabum, printre cuvinte derulându-se, deșirându-se, ondulate.
Uite ce, e ora ta de culcare, te întinzi cuminte și îți acoperi umerii, închizi pleoapele și încerci să uiți și să inspiri adânc,
Și ea pleacă mai departe într-o fustă roșie,
o să mă întind pe pământul verde,
o să mă odihnesc împreună cu teii.
În sfârșit.


Pe aici suntem străini prin pustie.
Te rog, spune-mi o poveste.

Ea notează totul în carnețele, consemnează cu rigoare, el vorbește și vorbește, o vestă și o mustață îngălbenită, ea notează cu degetele umede,
vorbitorul acum tremură și tună, nu lăsa capul în piept, domnișoară, privește, acești oameni, vă spun, au existat, acum sunt lipiți pe pereți, iată dovezile,
vă rog să retrageți această mizerie, vă rog să o aruncați pe ferestre, vă rog să notați toate aceste
mascarada s-a terminat
cuvintele
totul este cum este
celălalt bărbat, cu mustăți, continuă relaxat, pasta curge din pix și uneori o mânjește pe degete

Regină

Regina inadecvării, irealității derivei
Iluziei neadevărului
A făcut ardei umpluți şi ouă roşii
locuiesc într -o căciulă e întuneric acolo
Întuneric albastru
Cad

Nu ştiu

Zile ciudate ne-au găsit, precum în cântec. Şi oamenii sunt străini sau stranii.
Şi
Bulbucire, întortochere, crispare
Mi-e frig

Sărăcie în cuvinte

Fotoșop

M-am îngropat sub multe layere de fotoșop, healing brush, healing brush, dodge, dodge and burn.
Mai am lucruri importante de făcut azi - să citesc niște rânduri de roman, poate niște rânduri din reviste Reader's Digest, ca pe vremuri, în căutare de vești bune,
oameni rătăciți prin Amazon supraviețuind miraculos
căzuți din avioane
luați pe sus de tornade
străpunși de drugi de metal
plutind zece zile pe mare, pe ocean
pierduți în deșert

mi-e tare frică de cutremure mai nou, noaptea când stau în fotoliu mai des

dar oamenii supraviețuiesc miraculos sub layere de fotoșop
healing brush, healing brush, dodge, dodge dar și burn. 

Măsura

Am întrecut măsura.
Ursețul alb de pluş din copilărie se uită la mine
Am
Nț-nț.

Scris

Nu știu ce să mai fac, nu am stare pentru nimic altceva afară de scris - iarăși. Am în minte imaginea unui canal dând pe dinafară, apă și mizerii de tot soiul.

Și iar scriu despre scris. Măcar nu e despre somn.

Am fost prin oraș să mă plimb o vreme și să văd diferitele instalații luminoase sau luminate de pe Calea Victoriei, nu m-a încântat mai nimic, am înghețat și m-am întors într-o stare nu cu mult mai bună decât cea în care mă scufundasem când am plecat. Așa că beau o bere și scriu. 

M-am moleşit.

M-am uitat ieri oleacă pe aici și mi-am dat seama, mi-am amintit, că scriu mult și destul de des. Mă uit la titlurile unor postări mai vechi și în suficiente cazuri nu îmi mai amintesc despre ce e vorba în ele, ce-am scris acolo. Trebuie să le recitesc. Sunt aşa de multe şi-atât de legate unui moment. Îl redescopăr recitindu-le. Aproape tot ce scriu e scris cu spontaneitate și editat minimal mai apoi, în unele cazuri - și ține de ce am trăit într-o zi sau o perioadă și de ce mi s-a năzărit pe moment. De multe ori, mai ales de ce mi s-a năzărit pe moment, pornind de la o emoție, dintr-o stare, una adâncită de muzică, sau de la un vag gând, uneori de la un cuvânt sau două. De la haos. Totul e mai mult spontan și e liber. De destul de multe ori sunt uimită că are totuși sens sau sunt suprinsă de sensuri. Ce diferență între scrisul de lucruri cu pretenții academice, migălos și storcător de minte, și scrisul aici sau oriunde, aici mai ales, între chinul de a pune totul în ordine și de a găsi cea mai bună formă de exprimare și scrisul-curgere și scrisul-revărsare din momentele mele de adâncire în mine și din preaplinul stărilor sau gândurilor mele...

În ultima vreme (sau poate întotdeauna) e atât de multă incoerență prin mine și tot mai puțină narațiune cu sens. Și-apoi o silă de constrângeri. Eu aș fi vrut să scriu proză. Maxim să pun niște poezie în proză. N-aș fi vrut să scriu lucruri cu pretenții și aspect de poezii și totuși o fac, mânată de o sete de eliberare și de libertate. Şi o sete de călătorii prin mine. Şi un belșug și o lăcomie de cuvinte şi încercări de meșteșugire. Mă bucur, mocnit, într-un soi de beție exuberantă totuși, de spații aruncate încolo și încoace cu nepăsare, mă bucur de puncte și virgule absente sau prezente și de lipsa de respect pentru diferite reguli, în genere, mă bucur de incoerență, mă bucur să pot să pierd controlul, să mă retrag și să las totul să se scurgă liber, neconstrâns, cu și fără sens. De undeva, le las să vină și vin. Uneori nu vin și le duc dorul. Las cuvintele să apară, să curgă, să plece. Să plece, mai ales. Mi se întâmplă des să îmi pierd cuvintele în conversații, în dialoguri - cuvintele îmi curg însă în vene și de-acolo, prin degete, oriunde, în scris, mai bine, mai rău, către un altul, un alter, singular, plural, real sau imaginar, ce nu e prezent, ce nu spune nimic acolo, atunci, poate niciunde și nicicând. 

Prea multe. Benefic și nociv.

Câte cineva - cred că e câte cineva, totuși - mai citește uneori o postare a mea numită "porcării ieftine". Poate câte cineva mai caută "porcării ieftine" pe google și ajunge la postarea mea. Ce dezamăgire trebuie să fie. Ce-mi amintesc despre noaptea cu pricina e, printre altele, că simțeam că îmi sunt scrierile și cuvintele și năzăririle porcării ieftine, multe - într-o inflație - și ieftine, lipsite de valoare. 

Sunt o parte din mine însă. Așa au ajuns, tot mai mult. Cine-aș mai fi fără cuvintele mele, fără porcăriile mele ieftine? Nu mai știu.

Cum aş putea să trăiesc, să nu mă prăbuşesc, să nu pier roasă în mine, fără să le exprim sau expun undeva, oriunde? Nu prea mai ştiu.
Caut, poate aflu, poate îmi amintesc.
Le las să fie, de foarte multe ori. 

Pic de somn, iarăși. Prea multă coerență azi. Control. 

În sfârșit, e foarte bine, o consolare, o să mă culc și-o să adorm repejor.

Iaca am ajuns și la somn. 

În buzunare

toane bune azi
ochi
și buzunare pline de cuvinte, sfărmându-se
semințe, crac
spune-ne o melodie, maestre, una durdulie, s-o înșafaci cu mâinile, să ți le umple, să-ți odihnești în ea obrajii umezi
spune-ne una cu miere, de leac, spune-ne una de spurcăciune, una cum n-a mai îmblat
pe cărări bătucite cu pământ negru și pietre și ierburi
vă leat
pe când călăreau flăcaii cale de șapte poște pe când eram
pe când am plecat
pășeam cu mâinile goale am întors buzunarele și le-am scuturat au curs
firmiturile din ele
praf
ce mai rămâne, îmi zici?
peștele înotând pe sub ape, mâinile și ochii căscați pietrele sforile crengile florile
oamenii atârnați
ce oroare
rămân rândurile tale, multe, multe de tot, rămân
rădăcinile

cuvinte sfârâitoare, țâșnind, libere, traiectorii curbe, ascendente, spații goale, incidente, paf!

pe aici suntem liberi, pe aici suntem netoți, cine mai știe toate cuvintele, pierdute prin buzunare, cine mai știe, racordat, un cablu mufat
buze întredeschise, mișcându-se
crac crac

spinarea strivită pe scaun în fața unui ecran o mică împlinire pe ziua de azi
portocaliul pielii tale
spune-mi, spune-mi, nuferii înmuguriți sunt ortaci, sunetele sunt măiestre, muzica e
un cuvânt, un interval, numere
organ

întinde-mi mâinile
caută-mă în buzunare, vâră-le
pline și goale
fâlfâinde, tremurătoare

haide, citește o carte
azi 

Nesaț

Nesaț - am îndesat și îndesat, mâncare și vin, cu nesaț, încercând să satur corpul meu mare, înfometat.
Am vorbit mult prea mult.
Nu mai am prea multe de zis, ascult muzică stereo și sunt un copac mai mult uscat sub soare, un corp hămesit, hain, o gaură în carne, căscată, mare, rece și lipsită de sens.
O să pierim, am zis, de melancolie, o să pierim încet de melancolie în zile ploioase ce mie de altfel îmi plac, plutind cu membrele rășchirate prin bălți, cu ochii dați peste cap, o să ne picure roua-n ochi, o să picăm în dimineți când nu ne-am mai da jos din pat, o să ne aplecăm, noi, uite-așa, apăsați pe spinări de ape
scrie și tu ceva mai altfel, te rog
scriu, scriu, degete pe butoane
mă tem că nu mai e nimic de vorbit că nu mai e nimic
uite ce, nu e nimic
pune potcoave cailor și gonește
căpcăunii mușcă din carnea nemiloasă în care am îndesat și am îndesat
praf
îneacă-te
am obosit
să dorm în continuare
gata
atât.

Alandală

mi-e dor de un loc din Italia, o casă şi nişte oameni, mi-e aşa de somn şi
Drum bun
Un cântec
picură pe pervaz şi mă doare o mână
Alina, pune virgulele şi punctele corespunzător, literele mari
Oceane şi câte un val
Am pierdut, am pierdut
Trenul
Valizele
totul
Gara din Dorneşti şi faianța de pe jos
bunica, sunt bucuroasă de copaci şi de flori şi rebize, de sobă, de prăjituri şi de halatul mamei şi somnul de prânz
Că stau pe fotoliu şi mă doare o mână, atât
Cã am cuvintele libere şi punctuație obligatorie mai deloc şi
Înalt, trecură nişte picioare şi am zis
Adorm
Aşa îți trebuie
Nu mai pot
Mi-e prea somn
Mi-e cam rău
Nu mai pot

Scriu

Azi mustesc de cuvinte. Aș tot scrie.

Nu aş fi crezut că o să revin la asta aşa repede. Zilele trecute, epuizată fizic şi cu nervii praf după ce am scris 50 și ceva de pagini de teză într-un timp foarte scurt, cu o ultimă zi în care nu am dormit și am lucrat aproape necontenit, până în ultima clipă, după niște zori în care am tremurat și mi s-au încleștat dinții, după un memorabil final de teză în zorii zilei de miercuri când am început să aud un cor bărbătesc inexistent, după zile și nopți cu anxietăți, după o moarte de om și ce-am trăit atunci, după multe-multe-multe întâmplate în timp și în mine, mi-a fost rău și rău și aș fi scris și nu aș fi scris, cu oroare de efort, de cuvinte, de comunicare în gol, către nimeni, cu un fel de bârâit emoțional și mental pe fundal ce nu mă lăsa să mă odihnesc deși mă clătinam de oboseală, mă durea capul, mă dureau oasele, mă dureau toate cele. Ce-aș fi scris? Că vreau să dorm, să dorm până nu mai știu de mine, să dorm până visez și visez, să dorm până ceva din mine rezolvă ceva, până mă limpezesc, până cresc, până găsesc adevărul, până mă refac, până mă prefac, până mă echilibrez, poate chiar până devin alta, până mă trezesc alt om, în altă viață, una nu știu care, una nu știu cum, alta, una mai bună, una amorțită, una plată, adecvată, funcțională...nu mai știu, nu mai zic. Nu am idee ce-mi trebuie. Să dorm și să dorm. Fragilitatea mea psihică, fragilitatea mea emoțională, fragilitatea fizică sunt mereu acutizate de oboseală, nesomn.
Am dormit și am început să îmi mai recapăt energia. Și cuvintele.
Cuvintele, mereu multe cuvinte.


Am aşa o fire, nu prea grozavă și urâtă în așa multe feluri, şi dacă nu exprim şi nu expun cumva ceva ce trăiesc prea intens și e prea mult pentru mine, păi cevaul ăla începe să mă roadă și să mă consume. Evacuarea cevaului din sânge, din mațe, din inimă, din creier, din suflet. Dejecțiile mele, cuvinte. Scrise. Multe, multe.
Scriu și scriu și fac așa spațiu și ordine și îmi place să îmi imaginez și să cred că cineva citește ce scriu - scriu însă și dacă știu că nu citește cineva și doar îmi imaginez probabil, scriu pentru mine, scriu dintr-o revărsare, scriu de preaplin, până rămâne un gol în mine, epuizare, liniște. Oarecum. Până rămân doar cu speranța că nu mai sunt doar eu singură cu mine. Scriu și dacă știu în dosul minții că cititorii îmi sunt doar imaginari, dacă știu că nu e niciun utilizator de Mac din State sau de oriunde care citește, nici vreunul cu Firefox de niciunde. Dacă ar fi, însă, îmi spun?
Unii ar ține un jurnal pentru ei, intim, atât. Eu nu mai pot, văd, fără niște exhibiționism și fără să sper că cineva citește ce scriu, fără să îmi imaginez asta, fără să îmi construiesc un balonaș în care lucrurile sunt așa cum mi-ar plăcea mie să fie. Am ajuns așa și nu mai știu cum să ies de aici - să nu mai scriu sau să scriu și totuși să accept realitatea. Să accept realitatea...ceva atât de dificil pentru mine. Și egotism și singurătate.

Și dacă mă aplec asupra altora tot nu pot să o fac fără exces - nimic nu e bine.

Am prieteni și alți oameni apropiați care muncesc și muncesc și muncesc mereu și nu dorm și se odihnesc puțin-puțin și o iau de la capăt și au energie totuși mereu cât să trăiască mai departe cum vor ei și pe cont propriu. Şi ies zilnic de sub pături să facă ceva în lume. Și au bani, nu ca mine. Bani, bani, bani, mai mulți, mai puțini, muncă, independență și energie. Admirabil. Oameni rezistenți, oameni întregi, oameni adaptați și capabili. Nu și eu.
Am gătat teza asta ce nu e mai deloc ce aș fi vrut eu să fie și mai am puțin până la susținerea publică, daca totul e în regulă cu ce-am produs - și o să vină momentul când n-o să mă mai întreb și nu o să se mai întrebe nimeni când naiba termin și ce naiba fac eu cu timpul meu de nu mai termin, ce naiba fac în genere, începutul unor vremuri noi, cu noi posibilități și cu noi așteptări din partea tuturor, noi măsuri în funcție de care să mă judec și judece.

De când m-am tuns mă fascinează, din motive încă destul de obscure, fața mea. Întâi n-am suportat-o, apoi a început să mă fascineze. Îmi tot fac poze, în diferite momente. Nu-mi pare că-s frumoasă sau ceva. Sau nu știu precis. M-am împăcat cu fața mea într-o măsură mai mare și cred că mă fascinează mai ales aspectul meu androgin, să-i zicem, aparența de băiețoi, protejând-o și ducând-o mai departe pe fetița fragilă și neputincioasă de sub pături.
Mai jos eu într-o noapte pe la trei jumate, când nu mai puteam să scriu. Să mă arăt și așa lumii.
De ce naiba s-ar uita cineva, de ce ar citi? Nu știu.

Ce ambiții mărețe mai am eu, ce speranțe de împlinire? Nimic adânc. Să lucrez și să fac bani. Într-un mod creativ, în mod ideal. Idealurile vieții mele curente, în care mi-aș înfige ghearele, unghiile mele roase, cu disperare.
Și să dorm. E prima dată după nu știu cât timp când simt că merit o vacanță - și în ea, așa scurtă cum e, îmi doresc să mă odihnesc, să dorm mult și bine, în neștire, cu vise.

Nici nu simt că e-aproape Paștele. Mai deloc. Nu anul ăsta.

Și-o să mai scriu, probabil.   

Internațională

Am scapat, în principiu, de o povară. Nici măcar nu-s bucuroasă. Sunt aşa de obosită, aşa de foarte obosită
Şi altele.
Poate dacă dorm mult o să fie mai bine
Aş scrie că nu pot să țin pentru mine
Aş scrie ca să comunic
Fără puncte, cu spații goale
Am notat aici, jurnal public
să fie scris, să fie public, să ştie toate entitățile virtuale sau digitale sau ce or fi
Utilizatorii de firefox şi de windows din statele unite si din alte țări străine
Cei de chrome şi de macintosh aproape intotdeauna din statele unite
Savurându-mi mie cuvintele.

să nu

să nu cad în găuri negre
să nu cad în găuri negre
să nu cad în găuri negre
și roșii
hulpave, hâde

să mă fac ghem sub o pătură, să-mi pierd simțirile și să uit și să dorm

cad

Abracadabra

O, mi s-au încâlcit benzile casetei, zburând de pe geam, deșirându-se, dă-mi cuvintele, literele tale, să le mușc și să le mestec, tăcerile,
corpuri familiare în descompunere, oroare,
noi aici în Siberii avem sloiuri sub șube, mahorcă și case de lemn șubred, avem spaime, trunchiuri de copaci uscate, avem versuri, marșuri, sunete înălțătoare, avem pumni în piept, greutăți apasătoare, avem buzunarele goale,
avem soare
avem spaime
avem marfare, trecând pe linii greoaie, lăsând în urmă sigilii,
avem poduri de fier, avem ogoare, zile de prășit și mici ape curgătoare

închide ochii, ține-i deschiși

avem fermoare deschise și burți și șale, cutremure, cutremure
strachini sparte
n-avem inimi, avem carne, avem soare,
n-avem roșii avem humă pe sub unghii mâini bătătorite pahare
bocanci militari și bătăi cadențate
sprâncene stufoase, mustăți și o, n-avem inimi, avem bătăi, avem bătaie

libertate
văpaie
haide

am apăsat puțin și au țâșnit libere, ca păsările cerului
ca peștii în ape
cuvintele
bube sparte


uscați, sărați, eviscerați, sfârâind sub soare
mestecă, mestecă, oasele înfipte pe sub piele

coji de copaci sub picioare
libertate,
fuste cloș și picioare goale,
fugind pe ulițe
praf spălat în ligheane

coșărci pline, coșărci goale,

plite sfârâie

ranițe, pompe, aburi, pistoane, pistoane, șuierături, alarme
n-avem somn, avem pistoane,
goane, goarne

tobe, trombe, trombi, tromboane

steaguri roșii, avioane, bombe,
treerătoare, combine, semănătoare
rășchitoare
pluguri și sape
gloanțe
putem aici să ne referim la exemplele regretabile

bâlci, maestre, tiribombe, cucoane cu volane, buze roz și poșeți pline
ținte, puști, zaharicale, cocoșei, răcoritoare
paravane, paravane, umbre pline, umbre goale,
presimțiri și pudriere și meloane și galoane, bucle blonde, pleoape negre, buze-umflate
călăreți săltând pe-alee, osteneli amețitoare și beții îngrozitoare

vorbe goale, vorbe goale, despuiate și murdare
nespălate prețioase, nesfârșite, plutitoare
vicioase
o, plăcere
libertate

să le-opresc, să nu mai curgă toate, fâlfâinde, dezlânate


mi-e frică
de nu mai pot,
Te rog ia-mă în brațe.