Necunoscut

Ultima înghițitură, ultimul strop, cuprind cu buzele întredeschise marginea ceștii din lut, îl caut cu limba - îl sorb cu plăcere. Ultimul strop.

Merg pe stradă și țin o mână invizibilă în mâna mea de multe ori, e parte din mine, o strâng, o mână ce îmi face uneori, deseori în ultima vreme, pașii fermi și iuți și apăsați, mă umple de o agresivitate viscerală, străină sau uitată mie, plină de un soi aparte de elan vital, detașat și egoist, plin și de mânie în același timp. O inimă străină bătând în mine, sunt goală și plină, moartă și vie. Nu știu cine sunt și cu cine, ce s-a ales de mine. Ucide, usucă, sugrumă, suprimă, îl țin de mână și mă poartă prin lume, scăpat de sub control, picioare zdravene pășind apăsat, gonind din când în când, suflu, vifor și pustie, ochi deschiși, minte ageră și liniște, ziduri de cetate, ambiție, poftă de putere și justiție, mânie disecând, spintecând, amărăciune și blazare, flegmă și sarcasm, țigări aprinse, tărie și scrum.
Dincolo de asta nu știu ce se întâmplă cu mine, teoretizez în van. Haos - și noi umblăm pe trotuare cu bocanci militari, privim faruri orbitoare și suntem pietroși, întindem mâinile în laterale, îmbătați, și dansăm și dansăm, eu purtată în neștire.
Mi se tot năzare un animal în agonie, tot căzând, tot ridicându-se, gemând, mugind tot mai slab, lipsit de putere, redus la tăcere, închid ușile și tot caut și caut să îl las acolo în neștire.
Nu știu și nu înțeleg mare lucru. Atât. 

Ceva

Scrie, scrie ceva. Comunică, întinde linii.

Telefoniste contorsionate cu unghii roşii, în vrie, agățate de cabluri.

Mă arde stomacul. 

Tiriștii triști și solitari, gunoaie

Nopțile mă culc. Atât.
Ar trebui să mă opresc acum - atât, sec.
Știrea zilei.

Gunoaie

Uite ce, zice el, trebuie să învârți un deget în buricul ființei mele, așa, ghiduș, apasă mai tare, haide, mai spune, trebuie să stingi luminile și să asculți, să îți apropii și strângi genele, trebuie să îți aduni cuvintele, să scormonești prin buzunare, să găsești fire de tutun rămase de la țigările tale imaginare, să le aduni pe o foiță, să o rulezi, să o aprinzi și să sorbi dând capul pe spate,
stinge lumina
hai, spune-o, în sfârșit

tiriști triști și solitari șofează cu lăutari, silfizi, urcați pe tirurile lor mari, cântând una mai săltăreață, la patru dimineață, iubita mea, bâzâie-n stație o armată de pureci
colega,
încă un stârv de câine la intrarea în Las Vegas, Moldova.
pâlpâie luminile, albe, roșii, vâjâie.

Vocea ei gravă, mintea goală, moale, zice că o dor oasele.
Mi-am netezit mustățile, mi-am legat șireturile, am tulit-o energic, tare.
Țin cu degetele nasturii cămășii cu pătrățele, îmi freamătă nările, închid ochii.
Zburdă pe aici tot felul de oameni, bucățele.
Lasă capul pe spate și scrie, scrie, scrie, ca atunci când mergi pe stradă cu preaplinul de emoție
ascultă
noi suntem prieteni, știi -
avea șaișpe ani, douășunu, nu știu, îi numărai coastele, așa, inima pe sub ele, firele de păr, degetele înfipte în moliciuni cu unghiile - toată lumea o știe, toată lumea, e o celebritate. Mânuindu-și corpul cu dibăcie, frumusețe și libertate.
La început e mai greu, așa zice el, așa sunt toate începuturile.
Doar că eu nu știu nimic și toate începuturile devin istorii - și-apoi, și-apoi.
Domnișoară, o țigară?
O matrioșcă ordinară, plată, ochi plecați, pășind pe stradă.
Marile liniști, adunate în urechi, murdare, grele, topoare trosnind în lemne, departe de mine.
Lasă-te, lasă-te, condusă, moale, pasul ușor printre gunoaie, printre surcele, printre rămășițele toate, scrie, scrie, scrie, ca să cazi cu liniște prin pat, pe răcoare
prin vise
unde-s?
iată, călătorul singuratec, încâlcit la uși închise, ce-i aici?, uși cu vizoare, mergi mai departe pe coridoare, prin întuneric
tu, ție ți-a crescut o căciulă cu dungi peste plete și un ochi machiat cu creionul negru dintr-o fotografie și pleci în blugi albaștri
totul e o plimbare vorbind de una singură -
mă clatin
cuvinte slabe, haotice, nimic, o prostie
incoerență, nonsens, așa de multă
ca mine
recunoaște
nopțile și nu numai.

Crocodili

O zi cu crocodili, dusă aiurea, fără spor la nimic, fără rost.
Și-acum n-am somn și nici liniște şi vreau să scriu şi nu cred că am ce.

Nu am.

Povestaşul meu stă departe de mine, înaripat pe-o şină de tren dintr-o Siberie.

Aici, acum

Să scriu.

Am făcut destul de multe fotografii în ultima vreme.
Viața mea în genere e în multe feluri, nu-i însă vorba despre toată încâlceala acum - e vorba doar de momente.
Sunt momente în care sunt foarte prezentă şi deschisă. Şi totul e intens şi aşa de frumos. Şi entuziasmant şi emoționant. Mi se întâmplă privind oameni, mi se întâmplă mergând pe stradă, mi se întâmplă şi în alte contexte, mai rar. Mă impresionează, rețin, redau apoi, în scris mai ales, dacă apuc, dacă pot. Mi se întâmplă şi când fac fotografii de foarte multe ori - ăsta e unul din principalele motive pentru care le fac. Nu-s cine ştie ce fotograf - dar îmi place aşa de mult procesul. Mi se taie sau îmi țin respirația. Nu pot nici să clipesc. Totul e aici şi acum, sunt limpede, percep, absorb, trăiesc, înregistrez. Redau cât pot.

Ieri am fost şi am fotografiat nişte dansatori şi, la un moment dat, m-am scufundat într-un iureş de frumusețe, prezență, entuziasm. Extaz.

Mereu asociez clipele astea privilegiate cu un fragment dintr-un film - Waking life îi zice. Recomand călduros fragmentul - ce poate fi văzut aici. Şi-apoi filmul întreg.

Nu le-aş dori altora diferite alte părți din mine, din felul meu de a fi, experiențele mele. Pe asta însă da, le-aş dori-o şi altora.
Noapte bună. 

Să scriu

Îmi tot vine să scriu despre cum sunt dornică să scriu ceva, ceva mai mult, iar și iar, și totuși nu reușesc. Scrisul ăsta, așa aiurea cum e sau o fi, a devenit o parte importantă din mine.

Și mă tem, mă tem să nu pierd bucata asta din mine. Utilă și inutilă.

Totul se duce, mi-aud mintea zicând, încet, la vale. 

Nopțile stau aici în fotoliu. Unori, mai rar, în pat. Sper să scriu, vreau să scriu. Mă scurg încet. Mi se închid ochii și îmi cade capul în piept sau într-o parte. Nu văd mai nimic, nu pot să duc ce simt, dacă simt. Mă refugiez undeva, nici nu știu unde. Poate ăsta e lucrul ce se cheamă autocontrol - util și totuși hâd. Nu mi se năzar lucruri. Nu pot să trăiesc și nu pot să visez și să scriu. Ce să exprim, cu ce rost? 

De ce-ar citi cineva ce scriu, mă întreb? Nu știu. 

Caut să exprim, să expun, să arăt - și în același timp să ascund, să tăinuiesc. 

Meșteșugul cuvintelor - ceva ce-aș vrea să cunosc, să stăpânesc, să dezvolt. 

O să treacă, sper. E util, măcar pentru o vreme, îmi spun. Nu te mai plânge.  

Autocontrol. Cuvântul ăsta îmi stârnește o imagine, în sfârșit, nu știu de ce însă și cât de potrivită - un om ce iese din apartament și din bloc înfășurat, adăpostit în pardesiu, și e palid și-afară e cenușiu. Se urcă în autobuz și are un soi de nod în gât și privește în jur. Încă o zi. Tăcere. 

Nu știu, nu mai știu nimic. 

Tehnologie

Baterie epuizată.
Scriu pentru boți, chiar dacă nu am cuvinte şi baterie, de noapte bună, să fie.

Gol

Scriu degeaba, arunc, las, adorm.

Cad, cad, printre gunoaie, pe fundul unei mări, marea.

Stoarsă, gata.

Nişte pustiu

Măcar câteva cuvinte. Spune şi tu.

Nu ştiu.

O poveste, acum, înainte să adorm.

Nu am.

Uite ceva.
Să pui sânge în ce faci.

Un tirbuşon prin tâmplă spre ochi, începe să mă doară iar capul, mă doare iar. Hai, răsuceşte-l.
Costele, scoate şi tu dopul ăla, dă-i cep, să curgă vinul prin plete, şiroaie peste pomeți, peste nas. Să curgă de departe, cald.

Slab, slab.
Mâine o să fie o zi, iarăşi.
Mâine o să.

Atât

În pat şi în cameră e răcoare şi e aşa parfumat aerul - am o zambilă pe masă.
Scriu.
E bine atât. 

Un filosof versat

Mi-e somn în flaneaua roz pufoasă și mă dor ochii. Ora unu fix și trece o mașină cu sirenă pe stradă.
Unu și unu.
Îmi imaginez un șurub rotindu-se din tâmplă spre orbita ochiului drept, lichide țâșnind, eliberate, toată presiunea mai jos, în sfârșit

În sfârșit, domnule Carada, fata era urâtă și pace, pe dinăuntru, pe dinafară, pe toate părțile, se holba, așa, la mine, zice că a fost cândva frumosă, când era mică, asta înainte să i se întâmple viața, așa a zis.
Domnule Marin,
Domnule Anghel,
poftiți invitația, pocită, ce-i drept
bucură-te
viața e o adunătură de sarmale, le desfaci varza și o înghiți scârbit și-ți stă în gât și-apoi mănânci ce mai rămâne, cu sau fără plăcere
eu sunt un filosof versat
bolborosesc, bolborosesc și bag capul în piept - eu nu sunt vreun carnivor, madam, nu sunt, sunt un biet apostat, filfizonii mă admiră, eu însumi, când mă uit mai bine, mă aplaud
eu însumi în oglindă
sunt o femeie urâtă, harababură
o gură mare și roșie rozând unghii din carne
putredă
titirezul cu luminițe
spionul american
în fond atâta făcea, știi, stătea pe jos pe coridor, pe coridoare, privind, o, oare m-a văzut azi?
oare s-a uitat la mine?
chimie-fizică
domnișoara e o epavă bizară în devenire
să revin, o partidă, cu spume, freacă-ți pielea aia cu spume,
mai vârtos decât,
în fond sunt un om norocos, în fond asta sunt, în jurul meu nu roiesc muște, nu tocmai,
hai spune, ți-au plăcut
papanașii?
cu afine și smântână
înfundă-te
în fond totul e o întâmplare, o cursă, mușcă-ți degetele și mergi mai departe
niciunde.  

Lembit Kuzin

Ședeam azi pe o bancă, așteptând. Minute, zeci de minute, o oră. Puțin mai în față, într-un cotlon de bloc, o volbură, vie, rotindu-se și rotindu-se, mai mică, mai mare, schimbându-și forma. Prinse în ea, frunze mișcându-se iute, semănând cu niște aripi mici de păsări. Mi-a fost puțin spaimă de ea. Dacă erau iele acolo? Mi se părea posibil totuși. Am stat și am tot privit-o. 

Am gândit tot felul de gânduri - și altele.

Am citit. Serghei Dovlatov, savuros. Însoțit de muzică, ca o salată și o chiftea împreună cu o vodcă și cu Grișa Kuzin în "Cosmos". 

M-am legănat în ritmul muzicii.

Am privit oameni. Oameni m-au privit pe mine, cu glugă neagră pe cap și pantaloni turcoaz, stând turcește sau cam răscrăcănată pe bancă, alături de geantă, geacă, telefon și carte. O țin minte doar pe o duduie sau o doamnă cu rotunjimi admirate în mișcare, purtând o rochie întunecată, ușurică și înflorată, vopsită blondă, apoi ciorapi negri și botine, salutând pe o alta pupând-o pe obraz. Și un domnișor căruia îi pot revedea doar o ureche și poate nasul, părul întunecat tuns scurt, mersul puțin târât, puțin împiedicat, adus de spate, chinuit, o geacă maro de pânză poate, un trup căznit de lucruri neștiute. 

  

*

M-am uitat la buzele ei umflate și pleoapele mov. Tocurile cui de cinșpe centimetri și fundul mare înghesuit în blugii ultraslimfit. Pășea de colo-colo. M-am întrebat - oare o bate? Oare cine îi vopsește părul?

A venit și la mine să mă întrebe. Mă uitam la buzele ei cum se mișcă, mari și roz.

- Fato, i-am zis, teribil, carnea ta e gunoi, iubirea ta o artă. 

Se apropiase de fața mea atât de mult încât mă temeam că o să-mi miroasă respirația neplăcută. Carii, șaormă, alcool și tutun. Mi-a zâmbit și mi-a suflat niște fum peste buze și nări, s-a întors și s-a cărat de-acolo, puțin mai departe, cu pași încrucișați emfatic, bălăngănindu-se puțin.  

Bucolică

Unu, doi, unu, doi, dârdâie dinții în noi, clănțăne, clănțăne, Dimitrie dăngăne, oasele-s frânte, se bălăngăne clopote.
Zboară ciorile, cârduri-cârduri peste miriște, vin ploile.

Remorca zguduită abia se mai târâie, după ea pășește un câine.

Căderea

cuvintele

tăcerea

căderea

Ungher

Somn.
Un spațiu vast, mare, întunecat, în care orice e posibil.
Înăuntru regizorul spune: ați întârziat.
Asta e povestea, aici am rămas, o pădure şi trunchiuri albe.
Spune-mi, cine mai sunt, cine mai suntem?
Paşi ce se pierd. Umbre.
Umblu şi umblu şi nu găsesc.
Smulge-ți pielea de pe obraji cu unghiile, ghemuieşte-te printre frunze.