Tiriștii triști și solitari, gunoaie

Nopțile mă culc. Atât.
Ar trebui să mă opresc acum - atât, sec.
Știrea zilei.

Gunoaie

Uite ce, zice el, trebuie să învârți un deget în buricul ființei mele, așa, ghiduș, apasă mai tare, haide, mai spune, trebuie să stingi luminile și să asculți, să îți apropii și strângi genele, trebuie să îți aduni cuvintele, să scormonești prin buzunare, să găsești fire de tutun rămase de la țigările tale imaginare, să le aduni pe o foiță, să o rulezi, să o aprinzi și să sorbi dând capul pe spate,
stinge lumina
hai, spune-o, în sfârșit

tiriști triști și solitari șofează cu lăutari, silfizi, urcați pe tirurile lor mari, cântând una mai săltăreață, la patru dimineață, iubita mea, bâzâie-n stație o armată de pureci
colega,
încă un stârv de câine la intrarea în Las Vegas, Moldova.
pâlpâie luminile, albe, roșii, vâjâie.

Vocea ei gravă, mintea goală, moale, zice că o dor oasele.
Mi-am netezit mustățile, mi-am legat șireturile, am tulit-o energic, tare.
Țin cu degetele nasturii cămășii cu pătrățele, îmi freamătă nările, închid ochii.
Zburdă pe aici tot felul de oameni, bucățele.
Lasă capul pe spate și scrie, scrie, scrie, ca atunci când mergi pe stradă cu preaplinul de emoție
ascultă
noi suntem prieteni, știi -
avea șaișpe ani, douășunu, nu știu, îi numărai coastele, așa, inima pe sub ele, firele de păr, degetele înfipte în moliciuni cu unghiile - toată lumea o știe, toată lumea, e o celebritate. Mânuindu-și corpul cu dibăcie, frumusețe și libertate.
La început e mai greu, așa zice el, așa sunt toate începuturile.
Doar că eu nu știu nimic și toate începuturile devin istorii - și-apoi, și-apoi.
Domnișoară, o țigară?
O matrioșcă ordinară, plată, ochi plecați, pășind pe stradă.
Marile liniști, adunate în urechi, murdare, grele, topoare trosnind în lemne, departe de mine.
Lasă-te, lasă-te, condusă, moale, pasul ușor printre gunoaie, printre surcele, printre rămășițele toate, scrie, scrie, scrie, ca să cazi cu liniște prin pat, pe răcoare
prin vise
unde-s?
iată, călătorul singuratec, încâlcit la uși închise, ce-i aici?, uși cu vizoare, mergi mai departe pe coridoare, prin întuneric
tu, ție ți-a crescut o căciulă cu dungi peste plete și un ochi machiat cu creionul negru dintr-o fotografie și pleci în blugi albaștri
totul e o plimbare vorbind de una singură -
mă clatin
cuvinte slabe, haotice, nimic, o prostie
incoerență, nonsens, așa de multă
ca mine
recunoaște
nopțile și nu numai.

Crocodili

O zi cu crocodili, dusă aiurea, fără spor la nimic, fără rost.
Și-acum n-am somn și nici liniște şi vreau să scriu şi nu cred că am ce.

Nu am.

Povestaşul meu stă departe de mine, înaripat pe-o şină de tren dintr-o Siberie.

Aici, acum

Să scriu.

Am făcut destul de multe fotografii în ultima vreme.
Viața mea în genere e în multe feluri, nu-i însă vorba despre toată încâlceala acum - e vorba doar de momente.
Sunt momente în care sunt foarte prezentă şi deschisă. Şi totul e intens şi aşa de frumos. Şi entuziasmant şi emoționant. Mi se întâmplă privind oameni, mi se întâmplă mergând pe stradă, mi se întâmplă şi în alte contexte, mai rar. Mă impresionează, rețin, redau apoi, în scris mai ales, dacă apuc, dacă pot. Mi se întâmplă şi când fac fotografii de foarte multe ori - ăsta e unul din principalele motive pentru care le fac. Nu-s cine ştie ce fotograf - dar îmi place aşa de mult procesul. Mi se taie sau îmi țin respirația. Nu pot nici să clipesc. Totul e aici şi acum, sunt limpede, percep, absorb, trăiesc, înregistrez. Redau cât pot.

Ieri am fost şi am fotografiat nişte dansatori şi, la un moment dat, m-am scufundat într-un iureş de frumusețe, prezență, entuziasm. Extaz.

Mereu asociez clipele astea privilegiate cu un fragment dintr-un film - Waking life îi zice. Recomand călduros fragmentul - ce poate fi văzut aici. Şi-apoi filmul întreg.

Nu le-aş dori altora diferite alte părți din mine, din felul meu de a fi, experiențele mele. Pe asta însă da, le-aş dori-o şi altora.
Noapte bună. 

Să scriu

Îmi tot vine să scriu despre cum sunt dornică să scriu ceva, ceva mai mult, iar și iar, și totuși nu reușesc. Scrisul ăsta, așa aiurea cum e sau o fi, a devenit o parte importantă din mine.

Și mă tem, mă tem să nu pierd bucata asta din mine. Utilă și inutilă.

Totul se duce, mi-aud mintea zicând, încet, la vale. 

Nopțile stau aici în fotoliu. Unori, mai rar, în pat. Sper să scriu, vreau să scriu. Mă scurg încet. Mi se închid ochii și îmi cade capul în piept sau într-o parte. Nu văd mai nimic, nu pot să duc ce simt, dacă simt. Mă refugiez undeva, nici nu știu unde. Poate ăsta e lucrul ce se cheamă autocontrol - util și totuși hâd. Nu mi se năzar lucruri. Nu pot să trăiesc și nu pot să visez și să scriu. Ce să exprim, cu ce rost? 

De ce-ar citi cineva ce scriu, mă întreb? Nu știu. 

Caut să exprim, să expun, să arăt - și în același timp să ascund, să tăinuiesc. 

Meșteșugul cuvintelor - ceva ce-aș vrea să cunosc, să stăpânesc, să dezvolt. 

O să treacă, sper. E util, măcar pentru o vreme, îmi spun. Nu te mai plânge.  

Autocontrol. Cuvântul ăsta îmi stârnește o imagine, în sfârșit, nu știu de ce însă și cât de potrivită - un om ce iese din apartament și din bloc înfășurat, adăpostit în pardesiu, și e palid și-afară e cenușiu. Se urcă în autobuz și are un soi de nod în gât și privește în jur. Încă o zi. Tăcere. 

Nu știu, nu mai știu nimic. 

Tehnologie

Baterie epuizată.
Scriu pentru boți, chiar dacă nu am cuvinte şi baterie, de noapte bună, să fie.

Gol

Scriu degeaba, arunc, las, adorm.

Cad, cad, printre gunoaie, pe fundul unei mări, marea.

Stoarsă, gata.

Nişte pustiu

Măcar câteva cuvinte. Spune şi tu.

Nu ştiu.

O poveste, acum, înainte să adorm.

Nu am.

Uite ceva.
Să pui sânge în ce faci.

Un tirbuşon prin tâmplă spre ochi, începe să mă doară iar capul, mă doare iar. Hai, răsuceşte-l.
Costele, scoate şi tu dopul ăla, dă-i cep, să curgă vinul prin plete, şiroaie peste pomeți, peste nas. Să curgă de departe, cald.

Slab, slab.
Mâine o să fie o zi, iarăşi.
Mâine o să.

Atât

În pat şi în cameră e răcoare şi e aşa parfumat aerul - am o zambilă pe masă.
Scriu.
E bine atât. 

Un filosof versat

Mi-e somn în flaneaua roz pufoasă și mă dor ochii. Ora unu fix și trece o mașină cu sirenă pe stradă.
Unu și unu.
Îmi imaginez un șurub rotindu-se din tâmplă spre orbita ochiului drept, lichide țâșnind, eliberate, toată presiunea mai jos, în sfârșit

În sfârșit, domnule Carada, fata era urâtă și pace, pe dinăuntru, pe dinafară, pe toate părțile, se holba, așa, la mine, zice că a fost cândva frumosă, când era mică, asta înainte să i se întâmple viața, așa a zis.
Domnule Marin,
Domnule Anghel,
poftiți invitația, pocită, ce-i drept
bucură-te
viața e o adunătură de sarmale, le desfaci varza și o înghiți scârbit și-ți stă în gât și-apoi mănânci ce mai rămâne, cu sau fără plăcere
eu sunt un filosof versat
bolborosesc, bolborosesc și bag capul în piept - eu nu sunt vreun carnivor, madam, nu sunt, sunt un biet apostat, filfizonii mă admiră, eu însumi, când mă uit mai bine, mă aplaud
eu însumi în oglindă
sunt o femeie urâtă, harababură
o gură mare și roșie rozând unghii din carne
putredă
titirezul cu luminițe
spionul american
în fond atâta făcea, știi, stătea pe jos pe coridor, pe coridoare, privind, o, oare m-a văzut azi?
oare s-a uitat la mine?
chimie-fizică
domnișoara e o epavă bizară în devenire
să revin, o partidă, cu spume, freacă-ți pielea aia cu spume,
mai vârtos decât,
în fond sunt un om norocos, în fond asta sunt, în jurul meu nu roiesc muște, nu tocmai,
hai spune, ți-au plăcut
papanașii?
cu afine și smântână
înfundă-te
în fond totul e o întâmplare, o cursă, mușcă-ți degetele și mergi mai departe
niciunde.  

Lembit Kuzin

Ședeam azi pe o bancă, așteptând. Minute, zeci de minute, o oră. Puțin mai în față, într-un cotlon de bloc, o volbură, vie, rotindu-se și rotindu-se, mai mică, mai mare, schimbându-și forma. Prinse în ea, frunze mișcându-se iute, semănând cu niște aripi mici de păsări. Mi-a fost puțin spaimă de ea. Dacă erau iele acolo? Mi se părea posibil totuși. Am stat și am tot privit-o. 

Am gândit tot felul de gânduri - și altele.

Am citit. Serghei Dovlatov, savuros. Însoțit de muzică, ca o salată și o chiftea împreună cu o vodcă și cu Grișa Kuzin în "Cosmos". 

M-am legănat în ritmul muzicii.

Am privit oameni. Oameni m-au privit pe mine, cu glugă neagră pe cap și pantaloni turcoaz, stând turcește sau cam răscrăcănată pe bancă, alături de geantă, geacă, telefon și carte. O țin minte doar pe o duduie sau o doamnă cu rotunjimi admirate în mișcare, purtând o rochie întunecată, ușurică și înflorată, vopsită blondă, apoi ciorapi negri și botine, salutând pe o alta pupând-o pe obraz. Și un domnișor căruia îi pot revedea doar o ureche și poate nasul, părul întunecat tuns scurt, mersul puțin târât, puțin împiedicat, adus de spate, chinuit, o geacă maro de pânză poate, un trup căznit de lucruri neștiute. 

  

*

M-am uitat la buzele ei umflate și pleoapele mov. Tocurile cui de cinșpe centimetri și fundul mare înghesuit în blugii ultraslimfit. Pășea de colo-colo. M-am întrebat - oare o bate? Oare cine îi vopsește părul?

A venit și la mine să mă întrebe. Mă uitam la buzele ei cum se mișcă, mari și roz.

- Fato, i-am zis, teribil, carnea ta e gunoi, iubirea ta o artă. 

Se apropiase de fața mea atât de mult încât mă temeam că o să-mi miroasă respirația neplăcută. Carii, șaormă, alcool și tutun. Mi-a zâmbit și mi-a suflat niște fum peste buze și nări, s-a întors și s-a cărat de-acolo, puțin mai departe, cu pași încrucișați emfatic, bălăngănindu-se puțin.  

Bucolică

Unu, doi, unu, doi, dârdâie dinții în noi, clănțăne, clănțăne, Dimitrie dăngăne, oasele-s frânte, se bălăngăne clopote.
Zboară ciorile, cârduri-cârduri peste miriște, vin ploile.

Remorca zguduită abia se mai târâie, după ea pășește un câine.

Căderea

cuvintele

tăcerea

căderea

Ungher

Somn.
Un spațiu vast, mare, întunecat, în care orice e posibil.
Înăuntru regizorul spune: ați întârziat.
Asta e povestea, aici am rămas, o pădure şi trunchiuri albe.
Spune-mi, cine mai sunt, cine mai suntem?
Paşi ce se pierd. Umbre.
Umblu şi umblu şi nu găsesc.
Smulge-ți pielea de pe obraji cu unghiile, ghemuieşte-te printre frunze.

Maria și cadavrul

Maria a zis că o cheamă. O fată înaltă. M-a chemat sus la ea, să stăm de vorbă. Să îmi arate ceva. Acum umbla prin sufrageria ei spațioasă și căuta un disc, zâmbind și vorbindu-mi despre tatăl ei și un film cu mafioți, o perdea flutura bătută de vânt și soarele îi lumina părul înfoiat și fin și brațele și picioarele goale, cu pielea lor albă și aproape translucidă - în timp ce eu o priveam năuc.
- Maria, i-am zis, întrerupând-o, corpul meu se tot umflă și se destramă și eu nu înțeleg nimic.
S-a oprit. Era ghemuită în fața unei măsuțe, căuta discul pe sub ziare, a întors fața uimită spre mine, apoi a zâmbit. Am urmărit liniile rotunjite ale pleoapelor ei, pleoapele ei rotunjite și lăsate puțin, bucuria simplă pe care o exprimau și un soi de promisiune abia deslușită, moale și mângâietoare. Mi-a arătat și toți dinții ei mari și a tăcut. M-am mai uitat la ea câteva clipe și i-am spus:
- Trebuie să fii o fată bună, Maria. A schițat iar un zâmbet dar nu s-a mai uitat la mine. Trebuie să fii - și eu spun adevărul. Am citit cândva, știi, un roman, un albanez vine de pe tărâmul celălalt, zboară iar și iar la Paris, e un albanez mort, vezi bine, pentru că așa e lumea lui, de dincolo, închisă într-un sicriu. Și nu știu ce mi-a venit azi, dar vezi, cam așa sunt și eu aici, un mort în vizită în lumea viilor. Asta-i povestea, albanezul trebuie să o aducă pe Doruntina, soru-sa. Incest. Și la urmă se ridică la cer și învie. Un roman grozav. Știi cum ești tu, Maria? Ești ca o fată întâlnită într-o noapte, stătea singură afară la o masă într-o rochie de vară roz, o fată rotunjoară - însă tu ești așa de slabă. Marie, de pe tărâmul celalalt.
- Cum ai zis că te cheamă?
- Mihai.
- Mihai, cred că nu te înțeleg. O să aprind și un bețisor parfumat, a zis ea mai departe, în vreme ce scormonea într-o servantă făcută dintr-o imitație de lemn de cireș.
A continuat să îmi spună despre vânzătorul de la care a cumpărat discul în vreme ce eu îmi frecam disperat obrazul stâng cu palma. Când a terminat cu prima secțiune a servantei a găsit rapid un bețișor și l-a aprins cu un chibrit ce-a sfârâit și-a umplut camera de miros de fum. S-a apucat să caute mai departe.
Totul e ușurel, m-am gândit, pe aici. Pariez ca papucii ei de casă sunt foarte pufoși pe interior și că doarme în haine foarte fine, mătăsuri ce se impregnează cu sudoarea ei pe sub o plapumă de puf.
- Cum ziceam, Maria, și eu tot de pe acolo vin și n-am stare. N-am loc. Umblu pe aici. Îmi place să hrănesc pescărușii, le arunc bucățele de pâine deasupra Dâmboviței și ei le prind. Și-apoi, nopțile, stau într-un colț și vă privesc. Oamenii, îmi spune un amic, sunt niște animale, niște animale, domnule, fiare. Bestie, îi zic, și râd - eu cred că sunt niște flori bizare, înalte. Așa, ca tine. Și tipul ăsta, nu amicul meu, personajul, vine din mormânt și o află pe Doruntina interzisă lui - incest. Însă - oh, vezi, nu are sens să îți povestesc. Nu e așa cartea. Nu mă pricep. Eu mă umflu și mă descompun, încet, încet. Dar nu sunt ca el, nu sunt. Mortul, cadavrul, purtat după mine, atât. Sau el pe mine. Eu. Altul. Nu e nimic de priceput, nu pricep nici eu. Am îmbătrânit și mă doare capul, Maria. Și azi stăteam așa și mi-am amintit și mi-am zis, sunt un străin, sunt și eu, ca el. Un străin pe aici și mortul, cadavrul - și cam atât - și nopțile stau și privesc. Ziua la fel, de fapt, deși nu văd mai nimic de obicei, ca toată lumea. Stau și umblu și mă târăsc.  
Se așezase pe podea cu discul în brațe, privindu-mă și ascultându-mă de la un timp - și atât. O fată cu breton și ochi verzi, mirați. Mari, larg deschiși.
- Ți se văd călcâiele, Maria.
- Mi se văd.
Mă așteptam să se teamă de mine dar stătea acolo, turcește, și-afară au început să se audă sirene.
- I-auzi, vin după mine.
A râs. Cu dinții ei mari, cu strungăreață.
- Uite discul, ăsta e.
În sfârșit.
- Vrei să-l ascultăm?
- Nu știu.
S-a ridicat și s-a dus să se uite pe fereastră. I-am văzut brațele pline de semne mici, arătau ca un fel de pistrui, mi-am dat seama că sunt semne de răni însă, pori plini smulși cu unghiile. Le cunoșteam. M-am ridicat și eu anevoie de pe fotoliu. I-am atins cu un deget un braț.
- De ce faci asta, am întrebat?
- Noaptea înainte să mă culc și dimineața când mă trezesc îmi vine să-mi sfâșii și-mi sfâșii pielea cu unghiile și asta mă detensionează un pic. E urâtă, mi-a zis, și a înghițit puțin în sec. E cam prea cald azi, a mai zis.
- Mie îmi plac atât de mult corpurile. Și de tine...n-aș fi zis, n-aș fi crezut...
N-am putut să mai adaug nimic însă.
- Asta e, nu-i nimic.
- Maria, eu trebuie să plec.
- Așa de devreme? Așa brusc?
Și-a adunat și strâns buzele, serioasă, aproape tristă chiar.
- Mă grăbesc.
Mi-am ridicat sacoșa de lângă fotoliu.
- Nu vrei tu discul totuși?
- Ba da, cât îți datorez?
A băgat mâinile în buzunarele pantalonilor scurți, a închis ochii puțin și a dat din cap.
- Nimic, bineînțeles.
- Ți-am spus eu că ești o fată bună, Maria.
Mi-a mai zis câte ceva despre autorul ei preferat, parcă. Eram însă deja departe, adâncit. Am deschis ușa metalică zgomotos.
- Eu umblu pe sub apă și peste câmpii călare și pe sub pământ, i-am mai zis, eu și el, eu și cadavrul, crede-mă că nu înțeleg nici eu nimic și sunt așa de obosit și mă doare capul și s-au încâlcit toate dar îți mulțumesc.
Nu am mai auzit-o spunând nimic. Înapoi nu am putut să mai privesc.
Și am plecat, scările ar fi vrut să se prăvălească sub mine și eu, ținându-mă de balustradă, m-am rugat de ele, vă rog, cruțați-mă încă un pic!, am ajuns împleticindu-mă în curtea blocului și aerul mirosea grozav a flori de tei și a umezeală din subsol. Mihai, mi-am zis, florile de tei cu semne pe piele și cadavrul tău, târându-te pe aici, întinde-l pe o bancă, pune-ți mâinile pe piept, ține ochii închiși.

O rochie cu nasturi

M-am balansat încet în rochia mea lungă și largă cu nasturi.

Sunt aici și cam atât. Pot să zâmbesc și să mă balansez, balansez, pot să mă rotesc și pot să zâmbesc.

Am întins mâinile în lateral puțin. 

Am părul ăsta lung și ondulat. Blond și moale. Îmi place muzica asta și oameni mă privesc. E ok. E o tipă într-un colț, stă pe un scaun și se holbează la mine de ceva vreme. E ok.

Am un prieten, un tip bine făcut, plin de mușchi, îmi spune "frumoaso". Și lui îi zâmbesc. 

Altul, unul brunet, tot așa. 

Aici, în spațiul ăsta, sunt eu și atât. Luminile sunt slabe dar poate să mă privească oricine, mă arăt. 

Toți oamenii ăștia, nu știu unde-i locul meu printre ei. Nu e. 

Toți oamenii ăștia. Și tipa aia. 

Nu pare prea fericită. 

Mi s-a făcut frig brusc. Mă balansez și mă rotesc însă mai departe. 

Sunt într-o barcă, plutesc pe un râu, iată stelele, priviți-mă, sunt aici și zâmbesc. 

Dimineața mă trezesc și mănânc ouă ochiuri cu pâine și unt. Cafeaua o beau fără zahăr și cu lapte. Colegii mei de apartament dorm la ora la care mă trezesc, dorm peste cearșafurile lor mototolite, pe sub pături. Le ies gambele și tălpile de sub pături. Pulpele, spatele, bucăți de oameni risipite în paturi, zărite prin uși întredeschise. 

Aerul e închis, deschid fereastra la bucătărie. 

Mă spăl pe dinți, mă îmbrac și plec.

Ies din bloc, traversez și prind tramvaiul. 

Îmi caut sticla, am lăsat-o undeva. Mi-e frig în ghetele astea. Beau cu poftă alte două înghițituri. 

Reîncep. 

Toți oamenii ăștia și eu printre ei. Nu-i mai văd aproape, ochii mei abia se mai opresc asupra lor. 

În barca mea, aici, nimic nu mă atinge. Sunt departe. 

Când merg pe jos mulți mă privesc. Cu părul prins și palton abia mă recunosc. 

Acum dansez. 

Acasă în baie mă privesc, mă privesc în oglindă.
Sunt aici, spun, aici - și-ating sticla oglinzii. 

Zâmbesc. 

Toți zeii nu sunt de acord cu mine. Și totuși sunt aici.

Nu mai am nimic de ascuns pe sub rochia mea cu nasturi. 

Toți oamenii ăștia nu mă mai preocupă. 

Sunt ca ei sau nu sunt? 

Sunt aici, mă balansez, mă rotesc.

Când o văd că mă privește în continuare, îi zâmbesc. 

De ce plângi?