Călătoare

Ar trebui să mă culc și am poftă să scriu și să scriu.
Nimicuri peste nimicuri, nu știu.

Astă toamnă, în octombrie, am participat la o conferință în Sibiu. Noaptea ne-au cazat undeva în muzeul satului, în complexul muzeal Astra, într-o clădire din lemn. Am primit, numai pentru mine, o cameră mare cu multe paturi suprapuse. Mi-am ales un pat. Eram așa de obosită. Sfârșită în fel și chip. Mi-am dat seama că mă bucur să fiu singură acolo, să fiu singură într-un spațiu, atunci și acolo, un pat al meu și eu singură undeva departe de toate. Fiecare pas nou prin cameră și prin Sibiu doar al meu, ca și cum nu ar mai fi existat nimeni și nimic și aș fi fost doar eu, proaspătă, într-o viață nouă, aparte. În pat doar eu, mică, nesemnificativă, un ghem sub o plapumă, fără nimic, fără nimeni. Un spațiu afară de spațiul cotidian în care puteam să exist, măcar o vreme, ruptă, singură.
Era așa de cald. Am adormit, frântă. A doua zi m-am plimbat singură prin muzeu, prin oraș apoi, după ce n-am mai reușit să plec împreună cu alții într-o excursie spre Mărginimea Sibiului. Seara am plecat spre Brașov, la prietena mea Eliza. Ne-am plimbat și am vorbit mult noi două.

În ultima vreme mă simt destul de bine prin lume, călătorind prin ea, o observ pe cât pot, pe cât vreau, fac eforturi conștiente să fiu mai prezentă. Privesc, privesc mai mult, ca într-o călătorie.

Aș vrea să pot să plec o săptămână singură într-o călătorie - să plec cu trenul, să mă opresc în Sofia, să stau acolo câteva zile, să plec apoi spre Belgrad, să mai stau și pe acolo, să mă întorc - visez o călătorie îndelungă cu trenul. Mi-aș lua vreo două romane, telefonul și un aparat pe film pentru fotografii, ceva pe care să scriu. Muzică. Aș fotografia, aș scrie. Nopțile mi-ar fi lungi sau poate diminețile mi-ar începe foarte devreme, aș fi singură și liberă și tânără, precum cei întâlniți acolo.

Aș sta pe un scaun, cu un picior lungit, obosită, savurând momentele, tapetul, ochii interlocutorilor, ficțiunile, peisajul de dincolo de fereastră.

Metafizica tuburilor

Mi-e mintea alertă încă.

Stăteam azi într-o stație de autobuz. Mi-au căzut ochii pe ceva pe stradă, aproape de trotuar. O râmă mare, groasă, uriașă, o uriașă a râmelor, un tub din carne translucid în interiorul căruia se afla, mai mult negru, sânge, o râmă cu un capăt scufundat într-o baltă. O râmă uriașă moartă, poate sinucigașă, într-o baltă, m-am gândit, privind-o fascinată. Un organism eșuat, finalul, un tub din carne, înglobând și înglobând, procesând, procesând, filtrând, un tub atins de tot ce trece prin sine, transformând și transformându-se, devenind, până când, obosit, cade sfârșit într-o baltă, patetic și magnific, o scenă tragică, abandonul, înfrângerea, dezintegrarea, o râmă umflată într-o baltă. M-am apropiat. M-am aplecat, m-am uitat mai bine la râma metaforă. Am făcut câțiva pași în jurul ei, plecată în fața râmei metafore. A început să semene a pai plin cu un lichid, poate ciocolată, poate suc. O râmă, un pai, un tub într-o baltă. Un capăt strivit, un capăt sub apă. O femeie șatenă ciudată cu o geacă albă, aplecată într-o stație de autobuz, examinând o pseudo-râmă într-o baltă.

A venit autobuzul și-am plecat, am reușit să citesc, savurându-le, câteva pagini dintr-un roman al lui Ismail Kadare. 

Mecanică

M-am uitat în oglindă cu ochiul meu mare - un motoraș cu aburi pulsează, pulsează, mă duce înainte.

Toată muzica asta

Am dormit mult.
M-am trezit simțind că e primăvară.

Mă ustură ochii și mi-am băut prea târziu cafeaua. Stau aici și timpul trece. Ce-am de lucru mă înspăimântă și mă plictisește teribil.
Toată muzica asta repetându-se și lumina căzând pe podele, toate nuanțele de galben ale parchetului, papucii violeți de casă.
Toată muzica asta și oasele mele dornice să danseze în chenarele luminoase din mijlocul camerei, cu lumina dură pe gene, prin păr și pe buze.

Dacă închid ochii știu că afară e primăvară și eu aș merge nesfârșit, cu ochii larg deschiși, cu muzica-n vene. 

Naufragiu

Celulele fragile, înghesuite una în alta, micile uzine din manuale, inundate, intoxicate, agresate, celulele fragile, obosite, înveninate,
celulele mele eșuate.
Rămân numai niște cuvinte neputincioase, oboseala, putreziciunea.  

Lista de sarcini

Vâră-te sub plapumă, scufundă-te în întuneric, în tăcere, respiră încetişor şi rămâi acolo.

Jazz

Îmi palpită muzica prin măruntaie.
Jazz.

Ridic ochii. S-au lungit zilele. Patru burlane lungi, metalice, își lasă umbrele pe peretele de vizavi, umbre tot mai slabe. Lumina își schimbă culoarea pe măsură ce piere.

Jazz, aș dansa într-o rochie de satin verde, cu ochii mari și obrajii pufoși și aspri, cu picioarele desculțe.

O mandarină dulceagă, mai mult lipsită de gust. 

Entropie

Deconstrucția panicii, încovrigarea inimii, un purice în priză.

Pe sub pături curg lichide negre și sunt petele întinse, am noduri și sigilii și închid ochii.

Trenul e oprit pe linia moartă, mai e lumină la o fereastă, înăuntru o femeie își bea ceaiul cu degete tremurânde.  

Doi oameni merg cu un autobuz, alături, se înclină unul spre celălalt, își lipesc umerii, își apropie obrajii, privesc fotografii.

Mi-e frig.
Două fix.

Cântec

Cântec pentru lucrurile duse la vale, pentru nimic, pentru găuri negre, cântec pentru tăcere, cântec pentru bucăți de oameni, cântec pentru mizerie, cântec pentru necunoscute, cântec pentru linii rupte, cântec pentru oboseală, cântec pentru întâmplări absurde, cântec pentru vremuri trecute, cântec pentru carne, cântec pentru legume, cântec pentru aripi frânte.