Grea

Nu-l puteam ridica de pe masă, pur și simplu, zăcea acolo, nu pot să plec fără tine, deși aș vrea, vai de mine, ai o tonă, o tonă și ceva, aș vrea să te fac bucățele, mici, așa, o să te leg cu o sfoară și-o scândură de spate și piept și umeri și-o să te port de colo-colo, imbecilule. 
Am tras de el, inutil, de lațele lui, ești un jeg, zaci în niște muci, imbecilule, cu gura căscată, după ce o să te leg o să privești drept în față, o să-ți compun un rânjet și-o să-ți casc ochii larg, și-o să te port, fudul și imbecil, prin lume, stătea acolo în muci și în bale, atârnat.
L-am împins spre marginea mesei, imaginându-mi că o să cadă, poate o să te faci bucăți, bine ți-ar șade, nu l-am putut mișca însă, mi-am dat seama că avea ochii deschiși, privea mușamaua, nu ești bun de nimic, o povară inutilă, un dobitoc, clipești, imbecilule.
Și-a scos limba enormă, a lipit-o de mușama, ești un porc, un animal imbecil de o tonă și jumătate, neputincios, nu pot să te ridic de aici, l-am lovit cu pumnul în ureche de două ori, i-a curs o lacrimă, a rămas pe loc.

O burtă

Viața e o burtă.

Oase

Să-mi adun oasele și să merg, mi-am zis, așa, într-o bocceluță, cale de trei ceasuri, să le rod capetele și să le îngrop, colo, în cel câmp. O să răsară acolo o plantă firavă.
Le-am scos și m-am scurs, în fiecare mână aveam găuri, în fiecare palmă, în brațe, în umeri. Apoi cea mai mare era acolo unde e sternul. M-am privit în oglindă. Picioarele le-am lăsat, totuși, până la destinație.
Sunt ușoare, oasele, fine și albe, fragile. Și oamenii nu mă privesc ciudat pe stradă - nu mă văd. Încă.
Odată am întâlnit un țigan, locuia într-o colibă, făurar de obiecte din argint. S-a oferit să mă ajute. Uite aici, a spus, pot să le leg între ele cu câte-un șurub.
Nu, lasă, i-am zis, o să plec mai departe. 
Peste tot oamenii lucrau pentru o pâine, dusă acasă seara, într-o sacoșă neagră de pânză.

Am mers mai departe.
M-am așezat noaptea pe marginea drumului, mi-am pipăit pulpele cu mâinile moi. Mi-am apăsat ușurel pielea de găină.
Cotcodac!
Am râs.
Habar nu ai de niciunele. 
Am obosit, cu bocceluța legată de umerii moi, o să mă întind aici, în țara nimănui, cu pământ pe buzele pline și-n nările largi. Cu un ochi ațintit, nu știu unde.
Nu dormi, Imanoile, scoală-te și umblă.
M-au trezit zorile, picăturile de apă și un ciob de oală.
Nu te teme, Imanoile, scoală-te și umblă.
Bătea vântul rece și-mi atârnau, bălăngănindu-se, mâinile. Îmi priveam pieptul cum vibrează. 
Iată, acolo, o poieniță.

Dimineți

Mâini și lumină. 

Tabuchi Taro

Tabuchi Taro

Atât

Vreau să scriu, să scriu ceva mai mult, mai lung. Și fictiv - dar nu prea pot. Îmi lipsește ceva - nici nu știu ce mai precis.
Inspirația, energia, fermentul, creativitatea, imaginile.
Sau altceva.
Pierd timp mult pe Pinterest în ultima vreme. Caut lucruri interesante pentru mine - artă în varii forme, obiecte artizanale.

Am o imagine în minte totuși. O fată mușcând dintr-un măr. Îi simt și îi simte gustul, textura. Un măr parte roșu, parte verde, puțin gălbui, aromat și acrișor, parfumat. Poartă un palton și ciorapi lungi, dresuri, cum li se mai zice pe aici, și ghete. Maro, mult maro, puțin cărămiziu. Mărul îi amintește de cineva. Îl mușcă, îi simte gustul, textura, îl mestecă, îl înghite. Merge pe stradă, afară e rece și aerul tare. Merge și merge si e întuneric.

Atât știu acum, adorm. 

Robinetul

Robinetul, cineva să strângă robinetul.

Căutarea

S-a declanşat căutarea, prin lanurile de grâu şi mai ales prin marea adâncă de o şchioapă, cu apele foarte limpezi, retrăgându-se, totul e o iluzie, un paravan, o scoarță de copac, prietene, nu trebuie să ai încredere, uită-te bine, cu picioarele goale, în apă e o piatră, în ea un copac, un fruct pe o ramură, un sărut. 

Calabalâc

Dus în spinare
Zmee de hârtie, o înregistrare.
Îmi place albumul ăsta, nu îl știam, nu aveam habar, e despre oameni mergând pe biciclete pe cărări de pădure pe când strălucește soarele puternic prin frunze, soiul ăla de zile
Soiul ăla, precis
Uite, știm cu toții că nu poți mai mult, că nu scrii tu așa cum trebuie, că nu, noi nu te mai finanțăm, poți să continui însă -
poți să adormi
am părul spălat cu săpun făcut cu mâinile mele și totul nu e, e aproape
și e scurt și ondulat
viața nu e despre nimic
despre tot
păsare, nepăsare, pasăre, mingi rostogolite la vale, biciclete, băieți cu tatuaje și căciuli
în dungi
în parcuri beton
Vino la mine, întinde-te cu nepăsare, cu somn, imaginează-ți, totul e un vis din ultimele nopți în care impiegații schimbă liniile și băile din tren au hârtie igienică roz
roz
și roțile lor tâgâdâm,
tâgâdâm
printre brazi
uite ce, oamenii sunt mii și mii și bicicletele lor nu mai merg prin păduri
nu le mai fâlfâie pletele în vânt
s-au dus
o cădere, sprijin, durere
un os
o cămașă cu pătrățele și niște ochi
o adolescentă într-un parc, niște ploi
o casetă, o înregistrare
apleacă-te
sub apăsare
ochi și tăcere
Aici, pe jos, pe podeaua imaginară, întinde-te și închide ochii, imaginează-ți, amintește-ți, totul e un vis.

3:09

N-am somn, am tot felul de neliniști în schimb. Griji, spaime. Și unele speranțe.
Am făcut niște fotografii azi - ieri, mai precis. Iarăși după nu știu câtă vreme.
Abia le-am scos din aparat, nu le-am văzut pe toate, doar pe câteva, foarte puține, unele thumbnail-uri mi s-au părut mai interesante, le-am deschis în Gimp să văd ce aș putea să le fac, le-am făcut alb-negru, le-am decupat un pic.
Aș putea să fac asta, să stau să editez fotografii, m-ar prinde, captiva. De aici niște sau unele speranțe.
Ar fi prea multe de spus. Casc.
M-am lovit de un stalp de beton, m-am împiedicat în timp ce stăteam cu nasul în telefon și-i scriam mamei ca s-o liniștesc - sunt la protest dar e pașnic, n-o să pățească nimeni nimic, ne plimbăm pe Victoriei. Mi s-a umflat osul și mă doare. Asta simțeam când am început să scriu paragraful - durerea din os.
Oase, oameni.
Și-n lume se întâmplă lucuri.
Și afară e tot mai frig noaptea, e noiembrie și nu-mi vine să cred.
Și încă nu m-am apucat de căciulă. Și de multe altele.

Sunt o placă stricată și-aș vrea să fiu o șopârlă.

Un parc

Mi-e greu să scriu. Deşi aş vrea. Sunt nesigură.
E un soi de pustiu în mine, un parc prin care umblu singură într-o noapte de toamnă.
Nu ştiu nimic, trec zilele.

Mi-ar plăcea să îmi împletesc o căciulă.

Noapte

Lungă,
Înainte,



Înainte lungă.

Safari în doi

Așă că, îți spun, am căștile pe urechi - ascult the doors, știi tu, cum mai fac eu, nopțile - mi-am apropiat ceașca de buze, încă o dată, lut rece și smalț, am sorbit din ea,
iar
apă vie
eram în pat și citeam basme în copilărie
nu-mi mai amintesc,
străzile, trecătorii,
totul e mai mult șters, eram într-un bar
eu nu prea umblu pe acolo, nu
eu nu
într-un bar
pastile
stăteam în cadă azi, în apa caldă și murdară, cu săpun cu lut, argilă roșie praf, și murdărie și piele
atunci le-am văzut, luminile roșii și vâjâitul și caii putere vibrând în automobile, panourile strălucitoare, femeile cu decoltee pe ele, sticle de bere, litere mari, roșii, doi bărbați aveau hanorace negre și blugi și unul din ei era, așa, era
mi-am trosnit degetele
m-am trezit și eram într-o intersecție, am auzit atunci, blocurile aveau ferestre negre și ferestre portocalii și perdele și femei ascunse după ele privindu-ne cu ochi galeși, calzi
și noi eram bărbați
mari și calzi cu pântecele pline și umerii lipiți, îmbrățișați
bărbați cu adidași
și iubesc spațiile tale, jegul podelelor,
ceștile
bătea vântul puțin și noi eram liberi și luminile orbitoare, gura de metrou peste drum, un parc poate și tomberoanele pline, capacele rupte
am traversat
mă uit la ele, am zis, și văd moliciune, rotundă, elastică, vie, am traversat și eram bărbați și poetul recita cu o voce mare, adâncă, cutremurătoare
ei bine, noi pe aici trăim într-o ficțiune,
și suntem tineri, mari, în vene avem priviri galeșe, gene lungi, ondulate, unele false
și te-ai uitat la ea, i-ai pipăit asimetriile, toate sunt la locul lor,
o femeie stă pe trepte de ruine, cu un maieu mov și sânii lunguieți adunați între genuchi și pântece și umeri, părul negru prins într-o coadă simplă și breton lung după o ureche și brațele uscățive, stafidite, pielea tuciurie, ochi mari și cearcăne vinete, o gură încremenită într-o expresie de vagă amărăciune, dezamăgire
am avut și eu vreo doi bărbați.
noi eram într-o intersecție și eram înalți și eram puternici, ochii văzând și șiroind cuvintele înăuntru în
tine
totul accelera și se încâlcea și femeile clătinau din cap după perdele
am respirat adânc și semafoarele s-au făcut roșii pe când vântul era încă rece
au trecut două mașini rapid, nepăsătoare,
aveam palmele asudate și umerii lipiți și am zis: haide să încercăm astăzi
Pastilele galbene,
pentru uitare.
Eram doi bărbați, cu maieu și chiloți și niște bani în buzunare.

Târziu

Am nevoie de-o cafea și am poftă să scriu, nu știu ce - și n-am cuvinte.
Sau nu.
Altfel.
Mi se năruie cuvintele. Se dezintegrează și se scurg, ca nisipul, ca timpul ce trece tot mai repede.

Niște cetățeni intr-o gară

Un om se lovește de un zid, se lovește de o mașină, se lovește de o rotiță, se lovește și
se lovește și
se rotește și
Sângerează, sângerează.
Durere
Prin pantalonii verzi, prin mânecile suflecate de la camașă, prin maieu și prin chiloți. Gulere scrobite, călcate în zilele libere cu dăruire, femei, conserve, câte o privire, o emisiune, borcane.
Spune-mi, ce oră arată ceasornicele? Nu văd de aici, nu văd nimic, sunt oarbă. Sunt o oarbă, Augustine.
Mai toarnă-mi o ceașcă. O iarnă, scârțâiau zăpezile, înalte, plecasem.
Am ajuns într-o sală, într-o gară, într-o cameră de așeptare, oameni purtători de geacă, pufoasă, roșie, faianță cu modele pseudo-florale, fumează câte o țigară la diferite intervale, o copilă doarme, cu cozile blonde, picioarele moi, atârnânde.
Uite, uite, colea, stau de vorbă. Așa e.
- Șinele sunt paralele.
- Știu, amice, știu, de-asta le păzesc, de asta le privesc din cabină, să nu se atingă vreodată. Să nu se întâlnească. Gonesc trenurile și-asta-i, eu îmi mai privesc ceasornicele. Și timpul trece.
La ora 14 servim o cafea caldă, la ora 19 un covrig cald cu mac.
- Florentine, am visat o prăpastie, eu mă tem de semne, să știi, fie ele obișnuite sau luminoase, treze sau adormite, Florentine, tu să nu uiți de mine.
- Nu uit, Augustine,
și
Evdochio, oarbă
Sângerează.
Mai departe, compartimente, perdele, călători în șube, întrezărindu-se, în țipătul, goana, bubuiala întâlnirii. Apoi mănâncă icre.
Muncitorii din ziua de astăzi se duc la casele lor, în paturile lor, arcurile scârțâie, respirația se aburește,
fiecare visează,
femeile privesc în depărtare
sumbru melancolice
anacronice
sinucigașe.  

Scriu

Se întunecă și-i pustiu. Aș dormi, aș scrie. Aș citi ceva poate. Nu știu. N-aș face nimic. M-aș înfășura cu o pătură și aș zace privind în gol, călător năuc prin mine.
Scriu.
Pustiu și urât, așa de urât și pustiu.