Amara

Foc, stele.
Vorba multă răsăritul soarelui.

O răpire

Câmpuri peste care zbor, flori roșii și sânge, ochi larg deschiși și pupilele fluturi, deschise, strânse.
Ce e viața?, o scurgere, stropi de sudoare în zile încinse, sare pe buze, clocot în vase prelungi, deschise, fire de nisip risipindu-se, căzând printre degete, o ploaie căzând neașteptat din ceruri senine, ochi privind în sus printre frunzele viei, stropi de ploaie pe piele, șuvoaie ducându-se, puternice, pe străzi luminate de faruri, mașini la semafoare, luminile roșii, ochii injectați și bătăile inimii puternice, miros de odorizante ieftine și materiale sintetice negre, piciorul apăsat pe accelerație. Stropi ropotind pe tabla acoperișului. Șiroaie de ploaie în vene albastre.
Un bărbat colorând curcubeul.

Furiș

Suflă vântul prin pustie, arşița întârzie.
Călătorul argintiu pășește prin pădure.
Un fir de iarbă.

Trec luminile printre frunze, orbitoare.

Fantasmagoric

Ah, corolele funeste dănțuind fantasmagoric peste pălării de fetru sub marfare pline, roşii, sigilate cu sigilii şi gonind peste câmpie, în siberii simple, negre, deținuți păşind mecanic spre bătrâne cariere, pâine neagră, pulpe goale, ierni fioroase, căprioare, pături groase şi prin noapte murumurând o foame veche, răsucită peste piele, sub izmene nepereche, călători prin valea veche, bocceluțe prinse-n bețe, ochi închişi, cazuri concrete.

Rămăşițe

Ar trebui să mă culc, să dorm, să mă odihnesc. Am însă chef să scriu - să scriu aici ceva măcar, am zis.
Orice, oarece.
Despre rămăşițele zilei poate - un cântăreț de stațiune, cu voce gravă, la restaurantul cu supă de peşte, cu haine negre şi grizonat, de vârsta a doua, acompaniindu-se cu o orgă electronică, o chelneriță făcându-şi vânt, prăbuşită pe un scaun, cu un carton imprimat, culoarea mării la apus, pietrele, algele, apa fără de fund, spaima, fotoliile goale din piatră, aşteptând, persistând, picioarele goale pe dalele de piatră în grădina reginei, scufundate din când în când în ape reci, ape curgând, bazinul cu apă puțin adâncă, oglindind cerul, un țambalist şi un curcubeu fără ploaie, trandafirii, durerea de cap şi valurile izbindu-mă, spuma, căderea, spaima, bucuria, oameni jucându-se pe plajă cu focul, o bere, oameni de toate soiurile priviți, observați, imaginați. Atât - şi mai mult. 

Iarăşi marea

Urmează să stau câteva zile la mare, iar.
Să ascult valurile, să mă las lovită şi purtată de ele, să plutesc şi să mă scufund, să spintec şi mângâi apa în timp ce înot. Să mă bucur de nisipul şi algele lipite pe pielea mea, încinsă tare de soare din când în când, şi de sarea din părul devenit sârmos, uscat, puțin decolorat. Să fac lungi plimbări pe plajă. Să privesc oamenii. Noaptea, sper, să dansez. Să citesc şi poate să scriu.

Nervii mei fragili, încâlciți, suciți, obosiți, întinşi şi rupți au nevoie din când în când sau adesea de natură, de o evadare în realitate, în simplitatea ei brută, în viața pură şi simplă. De un loc în care să pot să fiu prezentă cu toate simțurile, în propriul corp. Un refugiu în afara eului obişnuit şi vieții obişnuite, un sine mai mare cuprinzând lumea din jur, echilibrându-mă puțin - o vizită la sanatoriu.

Mai jos marea, văzută pe ici şi colo, acum nişte săptămâni.

Doi oameni

Ieri, pe când plecam de la Lucina, pe drumul pietruit ce duce spre Moldova Sulița, am ajuns  din urmă, la un moment dat, o căruță. Drumul era îngust şi cei din căruță au oprit undeva mai la o parte, ca să ne lase să trecem, să-i depăşim cu maşina. Mergeam încet cu geamul deschis - le-am dat bună ziua, le-am mulțumit. S-au întors spre noi doi tineri, un cuplu, ea cu un batic, el cu o şapcă. Nu am reținut prea multe detalii ale felului în care arătau. Ceva din expresia lor - un fel de uimire sfioasă, ochi larg deschişi, apoi pomeți destul de proeminenți, obraji supți, piele foarte bronzată, pământie. Atât - nimic mai mult. M-au mişcat însă, m-au impresionat mult - mi-am imaginat, fără să ştiu mai nimic despre ei, nişte oameni simpli, aşa de simpli în gânduri, în ceea ce simt încât rămân ai naturii, cu ritmul şi susurul ei în sânge, o forță tăcută față de care nu se opun şi care le poartă viețile. Mi i-am imaginat mai apoi, mai la vale, în sat, într-o casă mică de lemn - o viață oarecare, cu un televizor, o față de masă de sărbătoare cu dantelă ieftină, un dulap cu ceşcuțe cu o dungă fină albastră, pahare de lichior şi pahare de țuică, o sobă, un pat cu perne de zestre şi o plapumă. Mirosul puțin stătut, de lemn, de textile, sudoare şi fum. Nopți în care adorm rupți de oboseală, plăcerea apropierii trupurilor, griji şi poate rugăciuni, conştiințele ce se sting, se scufundă în întuneric, respirația lor, zgomotoasă, având ceva din suflul vântului prin ierburi, prin frunzele pomilor şi vârfurile brazilor. 

Un loc bun

Pe câmp, la înălțime - mă dor ochii de la soare, se aud cosaşi, albine, vântul şi paie foşnind.
Miroase a ierburi, pădure, umezeală şi muşchi şi pământ.
Sunt într-un loc ce nu mai e aşa de rupt de lume şi totuşi rămâne curat, liniştit, aproape pustiu.
Am poftă să scriu iar - şi pe când zăceam în iarbă mi s-a năzărit o soluție de organizare pentru o scriere de multă vreme visată, niciodată începută - poate cândva, totuşi. Din când în când mai capătă contur în mine.
O să mă întind la loc, cred, pentru o vreme. Apoi o să umblu şi umblu, până se întunecă. O să caut caii.
Şi poate o să mai scriu de aici.

Departe

- Du-mă departe.
- Unde?
- Nu știu. Poate la mare. Visez. Am pierdut un tren, să știi, trebuia să plec în Istanbul și trenul pleca din altă gară, una de negăsit, temporară.