Rămăşițe

Ar trebui să mă culc, să dorm, să mă odihnesc. Am însă chef să scriu - să scriu aici ceva măcar, am zis.
Orice, oarece.
Despre rămăşițele zilei poate - un cântăreț de stațiune, cu voce gravă, la restaurantul cu supă de peşte, cu haine negre şi grizonat, de vârsta a doua, acompaniindu-se cu o orgă electronică, o chelneriță făcându-şi vânt, prăbuşită pe un scaun, cu un carton imprimat, culoarea mării la apus, pietrele, algele, apa fără de fund, spaima, fotoliile goale din piatră, aşteptând, persistând, picioarele goale pe dalele de piatră în grădina reginei, scufundate din când în când în ape reci, ape curgând, bazinul cu apă puțin adâncă, oglindind cerul, un țambalist şi un curcubeu fără ploaie, trandafirii, durerea de cap şi valurile izbindu-mă, spuma, căderea, spaima, bucuria, oameni jucându-se pe plajă cu focul, o bere, oameni de toate soiurile priviți, observați, imaginați. Atât - şi mai mult. 

Iarăşi marea

Urmează să stau câteva zile la mare, iar.
Să ascult valurile, să mă las lovită şi purtată de ele, să plutesc şi să mă scufund, să spintec şi mângâi apa în timp ce înot. Să mă bucur de nisipul şi algele lipite pe pielea mea, încinsă tare de soare din când în când, şi de sarea din părul devenit sârmos, uscat, puțin decolorat. Să fac lungi plimbări pe plajă. Să privesc oamenii. Noaptea, sper, să dansez. Să citesc şi poate să scriu.

Nervii mei fragili, încâlciți, suciți, obosiți, întinşi şi rupți au nevoie din când în când sau adesea de natură, de o evadare în realitate, în simplitatea ei brută, în viața pură şi simplă. De un loc în care să pot să fiu prezentă cu toate simțurile, în propriul corp. Un refugiu în afara eului obişnuit şi vieții obişnuite, un sine mai mare cuprinzând lumea din jur, echilibrându-mă puțin - o vizită la sanatoriu.

Mai jos marea, văzută pe ici şi colo, acum nişte săptămâni.

Doi oameni

Ieri, pe când plecam de la Lucina, pe drumul pietruit ce duce spre Moldova Sulița, am ajuns  din urmă, la un moment dat, o căruță. Drumul era îngust şi cei din căruță au oprit undeva mai la o parte, ca să ne lase să trecem, să-i depăşim cu maşina. Mergeam încet cu geamul deschis - le-am dat bună ziua, le-am mulțumit. S-au întors spre noi doi tineri, un cuplu, ea cu un batic, el cu o şapcă. Nu am reținut prea multe detalii ale felului în care arătau. Ceva din expresia lor - un fel de uimire sfioasă, ochi larg deschişi, apoi pomeți destul de proeminenți, obraji supți, piele foarte bronzată, pământie. Atât - nimic mai mult. M-au mişcat însă, m-au impresionat mult - mi-am imaginat, fără să ştiu mai nimic despre ei, nişte oameni simpli, aşa de simpli în gânduri, în ceea ce simt încât rămân ai naturii, cu ritmul şi susurul ei în sânge, o forță tăcută față de care nu se opun şi care le poartă viețile. Mi i-am imaginat mai apoi, mai la vale, în sat, într-o casă mică de lemn - o viață oarecare, cu un televizor, o față de masă de sărbătoare cu dantelă ieftină, un dulap cu ceşcuțe cu o dungă fină albastră, pahare de lichior şi pahare de țuică, o sobă, un pat cu perne de zestre şi o plapumă. Mirosul puțin stătut, de lemn, de textile, sudoare şi fum. Nopți în care adorm rupți de oboseală, plăcerea apropierii trupurilor, griji şi poate rugăciuni, conştiințele ce se sting, se scufundă în întuneric, respirația lor, zgomotoasă, având ceva din suflul vântului prin ierburi, prin frunzele pomilor şi vârfurile brazilor. 

Un loc bun

Pe câmp, la înălțime - mă dor ochii de la soare, se aud cosaşi, albine, vântul şi paie foşnind.
Miroase a ierburi, pădure, umezeală şi muşchi şi pământ.
Sunt într-un loc ce nu mai e aşa de rupt de lume şi totuşi rămâne curat, liniştit, aproape pustiu.
Am poftă să scriu iar - şi pe când zăceam în iarbă mi s-a năzărit o soluție de organizare pentru o scriere de multă vreme visată, niciodată începută - poate cândva, totuşi. Din când în când mai capătă contur în mine.
O să mă întind la loc, cred, pentru o vreme. Apoi o să umblu şi umblu, până se întunecă. O să caut caii.
Şi poate o să mai scriu de aici.

Departe

- Du-mă departe.
- Unde?
- Nu știu. Poate la mare. Visez. Am pierdut un tren, să știi, trebuia să plec în Istanbul și trenul pleca din altă gară, una de negăsit, temporară.

Alina

Am ieșit săptămâna trecută în toiul amiezii la o plimbare de vreo oră cu Alina, prietenă ce mi-a fost altă dată colegă de muncă, în vremurile imemoriale în care am fost Akaki Akakievici la minister. Nu m-am mai ocupat serios de fotografii de nu știu când. Am uitat multe - și mai multe nu le-am mai învățat. Aș vrea însă să mă ocup mai serios...serios, de fapt, de asta, în sfârșit, cât mai curând. Nu am avut cum să mă ocup prea mult și prea bine de procesarea imaginilor - din lipsă de photoshop, din lipsă de cunoștințe în materie, apoi (mai ales, mai curând). Sunt lucruri ce mă nemulțumesc tare la ele, nu le mai enumăr. Mi se par însă relativ decente unele caracteristici ale unor imagini - și pentru că nu am mai postat fotografii pe aici de circa un secol o să pun câteva azi, ca să fie - sau nu știu de ce, mai precis.

O femeie

Stau în bucătărie pe întuneric, la răcoare, caut să mă liniștesc.

Scriu, șterg, scriu iarăși.
Am regăsit imaginea de mai jos, m-am uitat la ea o vreme.

O femeie ce pleacă - pleacă undeva într-un loc alb, gol, necunoscut, nescris, poate dispare. Dispare începând cu picioarele - poate-i o amintire doar de-acum. Și firele - liniile. Poate e ființa ei, destrămându-se într-o amintire. Poate sunt fire, legături, suspendate, rupte. Poate e o atmosfera - emoții, firicele de cerneală întinse de mâna celui ce-o privește cum pleacă, umede încă, absorbite de hârtie, uscându-se, tremurate, curbe, încâlcite; poate sunt ale ei emoțiile. Poate că închide ochii în timp ce pășește și simte cum firicele subțiri și transparente din ființa ei se risipesc în juru-i, tremură în aer, plutesc, încercând, simțind ce e în jur. Poate se înfioară toată pielea ei atunci. Și corpul ei e într-un echilibru fragil în vreme ce pășește mai departe. Poate e o zi de iarnă și pleacă purtând un palton lung, maro, din lână, mănușile și cizmele îi sunt negre, părul negru și el - și e zăpadă și aerul proaspăt, înghețat, lumina orbitoare.

Undeva

Mi s-a năzărit în sfârșit ceva, ceva ce se cere scris, descris. Mi-era dor să fac asta.



Nopțile mi le petrec în odaia cea mare, stând turcește pe covor lângă o măsuță joasă de lemn. Lucrez. Am o lampă mică, cu abajur de sticlă portocalie, luminând ceva mai departe, într-un colț. Stau cu fereastra deschisă, ascult greierii, mașinile trecând din când în când, oamenii fericiți și nefericiți făcând gălăgie la ore târzii, intrând în scările lor de bloc. De multe ori mă prind zorile întins pe podea, privind tavanul, fumând, ascultând păsările cântând. Zeci de păsări, aproape de mine, cântând în zori. Mi-e greu să mă ridic, să mă târăsc până în pat, să adorm năpădit de sudoare pe cearșafuri albe, lipite de mine, unul așternut pe salteaua ce scârțâie, altul de învelit în zilele mai răcoroase. Mă întorc pe podea, mă ghemuiesc. Stau așa o vreme. Mă răsucesc, ajung cu pântecele pe parchet. Am obrazul și nasul lipite de lemn și buzele întredeschise, respir, cu un ochi închis, cu unul privesc spre un șifonier vechi. Îmi mușc buzele. Un val de căldură.
Închid ochii. Trupul mi-e greu, apăsător. 
Mă trezesc spre prânz.
Mă ridic cu greu, mă dor oasele. Îmi încalț papucii de casă și merg fără vlagă spre bucătărie. Holul casei e întunecat, privesc pereții ce par maronii, ușile închise, o oglindă. Deschid ușa bucătăriei și mă opresc în pragul ei. Lumina e aproape orbitoare, vine prin fereastra deschisă, din față. În stânga, pe langă peretele acoperit cu faianță albă, e întâi un frigider, apoi e o masă nu prea mare, acoperită cu o mușama decolorată, cu flori. Mă așteaptă pe ea o cană galbenă, având în ea un rest de cafea de ieri. Aprind aragazul. Masa, faianța albă, lumina orbitoare și pata galbenă de culoare - închid ochii și le revăd. Sunt aici, îmi amintesc. Sunt aici, îmi trec mâinile peste față, le apăs pe piele, buricele degetelor îmi apasă ochii. Văd lumini. Sunt tot obosit. Pun apă în ibric, o pun să fiarbă. Aștept. Iau cana galbenă și mă îndrept cu ea spre fereastră - privesc. Copacii, frunzișul lor des, o stradă, alte blocuri. O femeie șatenă într-o rochie cu dungi, fără mâneci și până la genunchi, pășește grăbită și, pentru o clipă, nu știu de ce, privește în sus. 

Pământ

Întinsă pe pământ - un cer negru, fară stele, praf pe pleoape, pe buze şi palme în timp ce mă rotesc, mă ghemuiesc, mă întind. Miroase a fân încins şi sunt lac de sudoare sub pânza înfăşurată strâns.