O femeie

Stau în bucătărie pe întuneric, la răcoare, caut să mă liniștesc.

Scriu, șterg, scriu iarăși.
Am regăsit imaginea de mai jos, m-am uitat la ea o vreme.

O femeie ce pleacă - pleacă undeva într-un loc alb, gol, necunoscut, nescris, poate dispare. Dispare începând cu picioarele - poate-i o amintire doar de-acum. Și firele - liniile. Poate e ființa ei, destrămându-se într-o amintire. Poate sunt fire, legături, suspendate, rupte. Poate e o atmosfera - emoții, firicele de cerneală întinse de mâna celui ce-o privește cum pleacă, umede încă, absorbite de hârtie, uscându-se, tremurate, curbe, încâlcite; poate sunt ale ei emoțiile. Poate că închide ochii în timp ce pășește și simte cum firicele subțiri și transparente din ființa ei se risipesc în juru-i, tremură în aer, plutesc, încercând, simțind ce e în jur. Poate se înfioară toată pielea ei atunci. Și corpul ei e într-un echilibru fragil în vreme ce pășește mai departe. Poate e o zi de iarnă și pleacă purtând un palton lung, maro, din lână, mănușile și cizmele îi sunt negre, părul negru și el - și e zăpadă și aerul proaspăt, înghețat, lumina orbitoare.

Undeva

Mi s-a năzărit în sfârșit ceva, ceva ce se cere scris, descris. Mi-era dor să fac asta.



Nopțile mi le petrec în odaia cea mare, stând turcește pe covor lângă o măsuță joasă de lemn. Lucrez. Am o lampă mică, cu abajur de sticlă portocalie, luminând ceva mai departe, într-un colț. Stau cu fereastra deschisă, ascult greierii, mașinile trecând din când în când, oamenii fericiți și nefericiți făcând gălăgie la ore târzii, intrând în scările lor de bloc. De multe ori mă prind zorile întins pe podea, privind tavanul, fumând, ascultând păsările cântând. Zeci de păsări, aproape de mine, cântând în zori. Mi-e greu să mă ridic, să mă târăsc până în pat, să adorm năpădit de sudoare pe cearșafuri albe, lipite de mine, unul așternut pe salteaua ce scârțâie, altul de învelit în zilele mai răcoroase. Mă întorc pe podea, mă ghemuiesc. Stau așa o vreme. Mă răsucesc, ajung cu pântecele pe parchet. Am obrazul și nasul lipite de lemn și buzele întredeschise, respir, cu un ochi închis, cu unul privesc spre un șifonier vechi. Îmi mușc buzele. Un val de căldură.
Închid ochii. Trupul mi-e greu, apăsător. 
Mă trezesc spre prânz.
Mă ridic cu greu, mă dor oasele. Îmi încalț papucii de casă și merg fără vlagă spre bucătărie. Holul casei e întunecat, privesc pereții ce par maronii, ușile închise, o oglindă. Deschid ușa bucătăriei și mă opresc în pragul ei. Lumina e aproape orbitoare, vine prin fereastra deschisă, din față. În stânga, pe langă peretele acoperit cu faianță albă, e întâi un frigider, apoi e o masă nu prea mare, acoperită cu o mușama decolorată, cu flori. Mă așteaptă pe ea o cană galbenă, având în ea un rest de cafea de ieri. Aprind aragazul. Masa, faianța albă, lumina orbitoare și pata galbenă de culoare - închid ochii și le revăd. Sunt aici, îmi amintesc. Sunt aici, îmi trec mâinile peste față, le apăs pe piele, buricele degetelor îmi apasă ochii. Văd lumini. Sunt tot obosit. Pun apă în ibric, o pun să fiarbă. Aștept. Iau cana galbenă și mă îndrept cu ea spre fereastră - privesc. Copacii, frunzișul lor des, o stradă, alte blocuri. O femeie șatenă într-o rochie cu dungi, fără mâneci și până la genunchi, pășește grăbită și, pentru o clipă, nu știu de ce, privește în sus. 

Pământ

Întinsă pe pământ - un cer negru, fară stele, praf pe pleoape, pe buze şi palme în timp ce mă rotesc, mă ghemuiesc, mă întind. Miroase a fân încins şi sunt lac de sudoare sub pânza înfăşurată strâns.

Noapte

"Noapte" - atât mi-a scris. Mi-am imaginat atunci cum adoarme, cum cade, cum mâna dreaptă îi cade alături, moale, învinsă. Mi-am imaginat pleoapele ei închise și genele și felul în care respiră și întunericul ce se lasă peste trupul întins acum pe un cearșaf alb, rece, curat.
Noapte, atât.

Neisprăvită

Căldură.
Mă doare capul de abia pot gândi.

Am început să scriu asta azi, acum mai multe ore. 
În ultima vreme tot încep să scriu lucruri și nu pot să le duc mai departe, nu pot să le termin. Mă răpune oboseala. Lipsa, bezna densă în care se pierd imaginile, cuvintele. Nu-i liniște, e o tăcere ce-mi stârnește, dincolo de altele multe, spaime.
În seara asta e puțin altfel și totuși.
Ascult muzică.

Adorm.

Awake.
Shake dreams from your hair
My pretty child, my sweet one.
Choose the day and choose the sign of your day
The day's divinity
First thing you see.

A vast radiant beach in a cool jewelled moon
Couples naked race down by it's quiet side
And we laugh like soft, mad children
Smug in the woolly cotton brains of infancy
The music and voices are all around us.

Choose they croon the Ancient Ones
The time has come again
Choose now, they croon
Beneath the moon
Beside an ancient lake

Enter again the sweet forest
Enter the hot dream
Come with us
Everything is broken up and dances.

Polonaise No 8, Op 71 en ré mineur

Poloneze de Chopin pe discuri, rădăcinile sociale ale cunoașterii, scheme pe hârtie. Sunt un puțin știutor, doritor, vreau să dorm.
Și să scriu, despre mușchi, fibre, piele, locuitorii lor.
Îmi imaginez degetele pe clape, bătăile inimii.

Litorală

O privire - amintire.
Noapte - o, ființele măiestre, cu paiete și cu pene, domnișoarele silfide, domnișoarele plinuțe, corpuri albe, corpuri brune, cu veșminte ușurele, unduindu-se lejere pe nisipul stațiunii, cu șalvari și cu ilice pe sub care se văd forme, rotunjoare și oneste, calde, vii, tremurătoare, așteptând lungane palme să le mângâie cu pofte, mici cazane și cu focuri, foale, lemne și lulele, pufăite rar, alene, pe o barcă părăsită, sticle pline, sticle goale, cu tărie și cu bere, palme calde zac pe șolduri de cadâne nu prea treze, plete lunecând pe umeri, o țigară și, pesemne, soarele-adunat în vene, pe când valuri, valuri, valuri, tot izbindu-se de țărmuri, aduc algele aproape și le-ascund naiv pe piele, sub costume, sub păvaze, dezlipite pe cearșafuri, cu plăcere și mirare, pielea arsă și lichide, pe nisip întinși învinșii, lâncezeala, amețeala, visele prea îndrăznețe, rochii lungi multicolore și bermude și tricouri și nisip lipit pe pulpe, mateloți fantasmagorici privind marea lung, cu jale, obosiți și melancolici, submarine cu piscine, mâini ținute pe sub mese, buze strânse și sărate, pești albaștri și pești roșii, păsări albe, rotitoare, nori urâți şi fulgere, luminând o clipă ochii rotunjiți de fericire, un lungan cu blugi și oase, împungându-i piela fină încă albă și pistruii, se oprește și-o cuprinde, o sărută și o lasă, tot mișcându-se, mișcându-se, ușurel și foarte liber, tinerețe simplă, mută, inundând-o în neștire, muzicanții sorb din sticle, din pahare și din aer, note, ritmuri și cuvinte, scoici, meduze și un cuplu, scufundându-se-n adâncuri, neștiute, calme, calde.

Adorm

Nu am mai scris de ceva vreme pe aici.
Aș scrie mai mult și mai des și divers, pentru mine și pentru cine mai știe cine, cineva e acolo uneori, totuși - dar de cele mai multe ori în ultima vreme nu prea mai am ceva, un fel de energie, nu știu.
Sunt într-un fel de supă cremă cu de toate, de fiertură cu ingrediente pasate, greu de identificat - și mai greu de exprimat. 
Mi-aș scrie o poveste dar nu o aflu prin mine, mă simt cumva deconectată. Poate mâine.
Nu vreau să rămân așa
Ascult muzică, închid ochii. Mi-e așa de somn și mi se golește mintea de mai toate și văd doar, văd așa de bine un cuplu de dansatori, mișcându-se, dansând. Nu mai am energie să scriu. Adorm aici, pe fotoliu, cu căștile pe urechi, cu vedeniile mele.
Noapte.

O altă

Mă legăn într-un hamac şi mi-e cam frig la picioare. Ascult muzică. Nişte oameni lansează undeva lampioane.
Nisip şi sare şi alge şi soarele cald pe piele, apa răcoroasă, cuprinzându-mă.
Faleza cărămizie, sideful, pietrele, algele.
Albastrul, pieile goale, norii.
În altă viață poate voi fi fost o femeie, poate scriitoare, lungindu-şi picioarele, cu pielea lor încinsă şi fină, pe un cearşaf alb pe o plajă, într-o zi nu prea caldă de iunie, cu nisipul frământat de valuri mari, zgomotoase. Scriind o scrisoare. Cu o viață plină, caldă, liberă.

Pentru ce

Pentru ce nopțile sunt încă răcoroase și pentru ce, pentru ce totul cade, decade în neștire?
Pălării suflate de vânt și oameni mințindu-se singuri pe străzi, înfășurați.

Picată

Am băut un pahar cu lapte și mi-e somn, foarte-foarte somn.
Un soi de epuizare.
Ai îmbătrânit, mi-aș zice, corpul tău mare s-a făcut și mai mare, umerii mari, brațele groase, coloana deformată tot mai mult, mai tare, burta umflata, mare, bărbia dublă, obrajii picați, cearcăne.
Aș vrea să închid ochii și să nu mai fiu nicăieri, ierburi verzi și ierburi amare, flori galbene și ceaiuri, ceaiuri, plouă peste tabla acoperișului și dânșii adorm, adorm, plecați pe valuri de cearșafuri și plapumi și cuverturi, pe perne șuvițe de păr și respirații calde, clădiri vechi înclinate unele spre altele, zidurile colorate și pietrele pavajului, te rog, haide să plecăm departe, în largul oceanelor, nu am văzut niciodată oceanul, mi-ar fi frica de el, te rog să mă crezi că atunci când merg cu tramvaiul nu văd mai nimic în jur afară de clădiri vechi, ruinate, mușchi și fire de iarbă sfărmând zidurile, coleoptere, rozătoare, aici noi rămânem singuri și sterpi, întinși pe pavaj când tramvaiul schimbă macazul, privind cum trec norii pe cer, ascultând roțile metalice, zidurile aproape se prăbușesc și înăuntru ei dorm, pe saltele cu arcuri, inimile bat asincronic și înăuntru au gheare, strângându-le, lama e lungă și sfâșie, pielea întinsă a unui picior moale, a pulpei, pășește cu atenție pe linie, vezi, încolo se văd luminile, o să ajungă în stație și o să plecăm încolo, nu știu unde, într-un loc în care, de nesomn, păsări dau spasmodic din aripi, ascultă-mă, există un leac, el e ascuns undeva între ziduri, împachetat într-o hărtie de ziar, pe o podea, în odaia cea mare, ia-ți o vacanță scurtă și du-te, undeva unde, unde, norii se reflectă în bălți și picioarele sunt goale și dormi, dormi mai departe, cu ochii întorși spre ruine.

Oboseală

Sprijinită de zid, cu ochii închişi şi gura deschisă.
Out here in the perimeter there are no stars.
Out here we is stoned
Immaculate.

Țarină

Închide ochii, o să visăm împreună oceane vaste de cuvinte, buze întredeschise și branhii mișcându-se ritmic, mici sfere umplute cu aer, plutind spre lumină.
Pe aici, pe această câmpie, pielea e udă de rouă și norii se plimbă.
Și mâine o să plouă.
Oameni lipiți de pământ, nări adulmecând aerul.

În râu

Soare în ferestre de dimineață. Am cafea și lapte și lucruri interminabile de făcut.

Am o imagine ce îmi persistă în minte, îmi cere s-o descriu. Sunt undeva, nu știu unde, cu picioarele goale într-un râu limpede și rapid, puțin adânc. Îmi ajunge apa poate până la glezne. Văd pietrele mari și rotunjite, fundul apei, le simt sub picioare. Apa e rece - dar nu foarte. Atât văd - picioarele mele goale, apa limpede curgând, pietrele mari, rotunjite de curgerea apei, câteva alge verzi crescând peste griul de bazalt al pietrelor.

Și plec iar, pentru câteva zile.

Unde

Rătăcitor, nimicitor, amețitor.
Rătăcitoare.
Spaimă.
Valuri, valuri și vârtejuri, osteneală, moliciune, rătăcire, rătăcire, nu știu unde.

Nopți

Nopți lungi de iunie, oameni, puțină răcoare şi miros de tei.

Două

Două vieți - una aici, una acolo.
Mâinile azvârlite încolo și încoace și piruete, piruete, vârful piciorului atingând aerul, repede, repede.
Omul ascuns nu vorbește, nu vorbește cu mine, e departe, spune-mi, spune-mi, pașii mei sunt mari și pavajul străzilor e cald sub tălpile mele și e în urmă totul, totul, pereții sunt cărămizii și înăuntru nu mai e nimeni, întinde piciorul, puțin înainte, gleznele, pulpele.
Ochii larg deschiși.
O plecăciune.
Întind mâinile libere. Și vârful piciorului e întins, mângâind pietrele.
Pe aici, pe aici oamenii sunt uriași și încremenesc uimiți în mijlocul străzii, pășesc apoi iute mai departe.
Ne rotim, ne rotim, înăuntru e pustiu și tot ce se risipește în jur e întunericul, străbătut din când în când de comete, paiete, fâșii de hârtie.
Piruete rapide.
Ascultă-ți corpul - liniște.
Două lumi aproape lipsite de atingeri.
Rostogolește-te pe podele, rostogolește-te - poftim, privește, atinge.
Mă dor tălpile.
Oasele, șoldurile.
Sari, sari de pe ziduri, cu mâinile întinse, tălpile goale, palmele întinse.
Două lumi, abia atingându-se, separate, închise, deschise.
Mai departe.
Departe, departe, cu vârfurile degetelor căutând pietrele calde ale pavajului.
Am plecat, plecat departe, în țările calde, cu singurătățile pline.

Înapoi

M-am întors - cu ce rost, nu știu.
Unele lucruri par să fie mai bine prin mine.
Am umblat singură și liberă prin lume, pentru o vreme, în sfârșit.
Și m-am intors.

Departe

Plec departe, pentru o vreme.

Căldură

Gangurile sunt lungi și străduțele-nfundate, gardurile sunt înalte și un om deschide o poartă, privind peste umăr.
Vine și ea, știi, o interesează asemenea lucruri.  
Un roman spaniol și tangouri, lumina slabă.
Și rochia, rochia e în formă de clopot.
De clopot, spui?
Mhm.
Forma ei, desenată în aer cu mâinile calde în iunie.  
O seară de august, un cântec.
Pianul și ritmul și cuvintele toate - imagini.
Lenea, picioarele ridicate pe un scaun.
Caut degeaba o frază.

Așa o zi

Așa o zi.
Fierb purcelul într-o oală, cu legume și cu vin. La cuptor.
Am margarete într-o vază, mușama cu flori, pijamale din finet și ochi căzători.
Așa o zi - mai vreau și altele așa oare?
Am cuvinte și imagini, dosite prin toate buzunarele, am rime și ritm și prea multe din toate.

Tragedie navală

Blazare-n tangaj, vântul în pupă, cadavre în cală, aliniate pe chilă.
Domnișoară, inutilă, gura ta încântătoare, tot cântând melodramatic pe faleze și în baruri. Tatuaje și veninuri, pe sub pielea maronie, dinții galbeni și o pipă, înșfăcând cu nesimțire pulpele de primadonă, tânguindu-se amarnic. Spume albe pe talazuri, ritmuri calde, orientale - oglindită luna plină în paiete risipite pe o rochie prea largă. Lumea calmă, liniștită, ocolită cu migală, o romanță prăfuită, copiată din arhive, tot rostită și rostită, cu o voce gravă, caldă. Știuci prăjite, sosuri grele, sticle pline și pahare - mititele, transparente, tot golite și golite în gâtlejuri nesfârșite, în adâncul mării negre. Pe o scenă mititică, scânduri lungi pe picioroange, o femeie mărunțică, legănându-se alene, ondulându-și părul roșu cu un deget, inelarul. Bate vântul peste diguri, pe nisip, încolăcită, domnișoara, inutilă, tot tăcând, melodramatic, despre mare, despre valuri - și pe mare, la o milă, nava mare, purtătoare de cadavre și de silă.

Azil

Lujerele cresc sucite, proiectând corole roșii, așezate pe podele în odăi monumentale, înălțate pe picioare nasuri freamătă-n extazuri, ochi rotiți, cornee albe, pe podele lunecoase se târăsc picioare goale, spânzurate de tavane fire lungi, strălucitoare, pijamale sar spasmodic, cu dungi albe și albastre, pe bătrâni pierduți pe scaune, hohotind în timp ce-n tuburi curg lichide colorate, parfumate - psihogene.

Vâj turbina, tirbușonul, aparatul de dat găuri - țeste goale, ochi, orbite, coridoare lungi și oameni în halate flaușate, tot fugind de colo-colo, animale sfârtecate răsturnate în castroane, paturi pline, paturi goale. Mâini, picioare, suspendate, oxigen și buzunare cu bancnote și batiste și scrisori de trei parale, scrise pe la trei din noapte, cu stilouri vechi, tocite, cu cerneluri colorate, cu cuvinte răsucite, linii groase, căzătoare, încâlcite prin cotloane, pete vaste de grăsime, de salivă și de lacrimi, siluete delicate, decorând sectoare goale din misivele-amoroase, trupeșe și iluzorii, fantezii năucitoare.

Mâini întinse pe pervazuri, scaune goale prin cotloane, ochi închiși și haine vaste, atârnând pe trupuri slabe, luminate prin ferestre cu răcoare și cu umbre, căzând negre pe sub gene, pe sub degete și piele.  

Declamând o poezie trec la vale niște doamne, cu privirile plecate, buze roșii, trupuri grase. Plouă, plouă pe alee, arbori lungi cu frunze ude străjuiesc asfaltul negru, glezne groase șed pe tocuri, apărate de umbrele, ocolind băltoace multe, presărate ici și colo, porți forjate, de doi metri, se deschid spre întuneric.

Intensitate

Intensitate.
Un cerc, o spirală.
Implozii.

Cerul era senin și de-un albastru ciudat în ziua aceea și pe câmpia cea vastă și verde tăcerea impregna apăsătoare cosașii.

Marină

Omul fără de prieteni, străin de oraş, închis în odaia în care-i pierdut, adio Vasile, adio tu Nae, să ştiți c-am plecat - pe-o barcă vopsită în galben.
O să-mi țin de urât, plutind peste ape, cu alcool şi serate dansante.
Dezbrăcat de ambiții, trei şube cu piele şi lână de miel, nimic nu mai ştiu, pe aici e pustiu şi nimeni nu-i nimeni şi picură noaptea din pleoape.

Curg vorbele desfigurate, curg vorbele deşucheate, curg vorbele pătate, zdrobite, cu spasme.

Marine, tăcerea-i de aur, vedeniile tale sunt scumpe şi rare, în mare-un balaur, e verde şi mare.
Închid ochii - adorm şi-mi apare o tavă de copt cozonacul. 

Refugiu

Harababură obscură.
Recitesc - taigaua, izbele, camionagiii şi sauna, cedrii, iubirea şi coapsele, adolescenții, liniile si acarul, pendulul, zăpada, transsiberianul - Makine.
Refugiu.

A

doarme.

Vin

Fierb oalele.
Domnilor!
În spațiul rotativ părerile se încovoaie - ce spui tu, om blând, despre marea lui văpaie?
Să curgă, alene, prin butoaie.
Ciumăfaie, ciumăfaie - o gaie, o gaie.
În copaci păsări tot țipă - și dau disperate, tare, din aripile tocite, iar cuprinse de văpaie.
A, păunul roșu, a!, bătrâna gaie, pe aleile rotunde merg târâș făpturi solare.
Universul e bombastic și se zbate în tramvaie, scuturat d-epilepsie într-o zi toridă tare, o, parșivul ochi din mare, privind cerul cu suspine și cu lacrimi și cu sare!
O, păunul geometric, umblând țanțoș pe-nserate!
Lumile tăcute, clare - neștiute zac aparte, intangibile și sparte, sparte cioburi în odaie, descifrate, strânse-n palme.
O, singurătate, mare.
Prăvălia cu ibrice și cu spații vaste-amare, năucind toți cântăreții și umbrelele de soare, strânse pe la subțioare.
Nările înfiorate, tremurând pustiul gării, pielea rece și, agale, tremură toți mateloții - scuturați de friguri, tare.
Și ia spune, măi duduie, pentru ce atâtea lacrimi?

Fără sens

Trece timpul, prin bălți orăcăie broaștele și pe pereți muștele stau agățate, cârduri, cârduri, pe ceruri albastre și violete - norii cârduri, deformați, atârnă consternați.
În faldurile rochiei firmiturile se-adună, atârnă, buzele și dinții mușcă din pâine cu furie și laptele-i cald, ochii pică în obraji și obrajii în mâinile calde, arse, azi.
Omul întunecat, pielea goală și spatele însângerat, încovoiat, aplecat, aplecat - în pământ, culcat. Aproape adoarme.
Grâul culcat, călcat în picioare, călcat de oamenii uriași.
Rătăcesc, rătăcesc pe străzile goale. Ajung pe pământul muced, moale, picioarele goale.
- Cine-i acolo? strigă omul întunecat.
- Pe aici, zice omul galben, moale, culcat, pe aici nu e nimeni, pe aici sunt oasele goale, roase, și ploile cad și cad și cad și norii pleacă mai departe și se rotesc, privind consternați, oasele și cărnurile, oamenii plați. Ai auzit de o poveste, o poveste cu o călătorie aparte, departe, lanuri și oameni dezbrăcați - de piele?
- Nu, nu azi. Lumea e urâtă și timpul trece, trece, oamenii firavi cad și zac, zac, și palmele, palmele mângâie brazdele, încet, fără sens. Şi oamenii, să nu uiți, zac, consternați. Siderați.
Oamenii cad și mângâie brazdele cu palmele arse - ochii decolorați, rotunzi, moi, moi, calzi, genele lungi și degetele mari, unghiile murdare.
Stau pescarii haini pe maluri și nu prind nimic - valuri, valuri și pleoapele cad - şi oamenii se zbat, pe pământ, în neştire. 

Persistență

Am fost plecată de ieri dimineață până în seara asta dar nu am poftă să scriu despre asta acum, de fapt. A fost frumos până la urmă - am savurat mai tot ce-am văzut, am pus la păstrare.
Despre mai nimic nu mai pot să scriu acum.
O imagine, prea greu de pus în cuvinte.

Plouă

Plouă şi plouă.
Paşi puțini, dureri mari în oase.

Plouă pe acoperiş şi pe pervazuri şi ascult zgomotul şi oamenii zac pe întuneric, aşteptându-şi somnul şi ziua de mâine.

M-am ghemuit pe un fotoliu, înconjurată.

Motocicletă cu ataș

Vreau să călatoresc prin univers, spre un loc simplu și uscat și gol și sterp, spre deșert, pe o moticicletă cu ataș, fără niciun bagaj, cu sufletul uscat și gol și sterp.
S-adorm pe nisipul fierbine, să nu mă mai trezesc, pierdută prin vise.
Arată-mi locul, arată-mi locul unde nu mai sunt cuvinte, unde motocicletele gonesc, cu ataș și cu vântul prin șuvițele decolorate, blonde, și cu un om ușor și uscat, mușchii topiți și oasele ușoare pe o motocicletă cu ataș, libertate și sărăcie, locul unde degetele alunecă peste goliciune și pielea e caldă și arsă de soare și nimeni nu-i nimeni - și-atât.
O să întind mâinile, o să le întind și-o să decolez, pe-o motocicletă cu ataș, într-un loc sterp.
Deșert.
Să păstrăm un moment de tăcere, un moment pentru tot ceea ce a trecut, pentru linii și degete și oameni răsuciți, lipiți, cu pielea întunecată, sprâncenele strânse, buzele închise, tălpile goale în public.
În public.
Pe aici cântăm, noi personajele fără suflet, alcătuite din linii dense și negre și neregulate, organe și cute și goliciuni expuse, acute, ascuțite, pe aici suntem pierduți și venele sunt groase și privirile ciuntite, ascunse.
Mi-e dor de prietenul meu ermetic, găsit într-o noapte pe străzi ascunse, nu am cu cine să vorbesc, lumile sunt crude, oasele trosnesc, mușchii se întind și pielea se întinde, se întinde. Se întinde.
Și atunci când mă prăbușesc, om din carne și oase și suflet, călător pe o motocicletă cu ataș, zărită parcată într-o zi lângă magazinul omniprezent, atunci când închid ochii și amețesc și îmi vine să plâng, o pierdere, o rătăcire, norii, atunci, atunci îmi sprijin capul în mâini și ascult versurile și plec, plec pe o motocicletă cu ataș.

Cuvintele

Am scris și șters de zeci de ori cuvintele astăzi, le-am adunat și le-am aruncat cu pumnul în țărână și-au fost șterse de ploaie. 
- Ce mai aștepți, chir Manole?
- S-aud cuvintele peștelui.
- Palavre franțuzești, chir Manole.
- Mai curând parabole.

În derivă

Curge apa zgomotos şi mi-e somn.
Picioarele fâlfâie, tremură-n aer, o mână se mai ține doar de un fir, corpul atârnă spre cerul lichid, pielea e albastră, ochii la fel.
Urechile sub apă - respirația zgomotoasă.
Scafandru plutind în derivă. 

Alambicată

Amalgamuri în vene, roşii şi negre, curgerea neclară, oasele sucite. Pielea strânsă, strânsă, înăuntru arsă, mâinile-ncleştate, mintea-ntunecată, să roadă, să roadă, inimă strânsă, rece şi caldă, să tacă, să cadă. Degete strivite, priviri rătăcite, pântece ticsite, vene înnegrite şi buzele vinete. 

Soare și umbre

Ochii deschiși, ochii închiși, nu știu nimic, pași, habar n-am, pașii repezi pe străzi înguste, întortocheate, pierdută azi, soarele e orbitor pe străzi, cupolele și umbrele și străzile, mușuroaiele, furnicarele, viermuială și haos, lumi ascunse, oamenii, oamenii, oamenii au salarii, vezi, și stau pe terase și eu caut, caut, nu înțeleg nimic si refuz, refuz, auzi, am amețit, am amețit, gata, gata, ne rotim, pe aici oasele s-au ciocnit, oasele s-au cioplit, cu dalta, cu dalta, adânc, cioplită și sângerândă carnea, sângele șiroind, mustind. Ochii închiși, oracolul vorbește - pe străzile lungi oamenii sunt mici și mărunți și stelele cad și cerul se deschide, soarele e orbitor și coboară îngerii, auzi, coboară îngerii sunând din trâmbițe și nu-i ascultă și nu-i aude nimeni, oamenii sunt acum lungi și negri și au umbre și asflatul strălucește, bate vântul și mi-e gol pântecele, cere, cerșește, ridic ochii, acolo sus, vezi, e o clădire atât de veche, acolo, dincolo de un geam, într-o odaie plină de mucegaiuri e o femeie, spală rufe în lighean și le răsucește, le stoarce, fibre, curg apele, stropii, sub soarele orbitor stropii, unde mai mergem?, aici, aici e strada, colo e clădirea, nu ai vazut-o, nu, verde sălbăticit, puțină iederă verde poate, o curte, moliciunea, moliciunea, blocurile înalte, vechi, umbre. Pe aici trecătorii sunt avuți, pe aici sunt piese de teatru, băuturi reci și salate, fripturi calde, mâini și pântece și pulpe. Umbrele și luminile, îngeri și oameni ce își strâng instrumentele, bărbați si femei sorbind cafele din cești, cu buzele țuguiate, pline, ochii injectați și pupilele strânse, închise, genele lungi, plecate, buzele arse, fripte, tăcute. Nu plecăm nicăieri, totul e limpede și tulbure, apa șiroiește încă din rufe și soarele strălucește, violonistul bătrân își pune vioara în cutie și oamenii avuți își cheltuiesc liniștiți timpul liber. Visătorii se leagănă în fotolii, se leagănă în cuvinte, pe aici pleoapele sunt grele și imaginile curg scăpate printre degete, mâini obosite, uimite, soare și umbre.

Un cerc

Un cerc şi înăuntru un om - protecție. 

Conțopist

Un conțopist oarecare, umblând pe străzile vechi târziu în noapte, mâinile lui multiplicând cuvintele, clipele, imaginile, oamenii, la nesfârșit, pășind agale.

Seară

Prin parc e întuneric şi miroase a iarbă tăiată şi a flori, am pantofi confortabili şi o rochie cu flori albastre şi afară e aşa potrivită răcoarea.

Un bărbat

A înmugurit un personaj în mine as'noapte, nu îi știu povestea, nu știu prea multe despre el, s-a mai ivit prin mine azi, în mașină mai ales,- dar e mai curând un fel de atmosferă, o drojdie, un ferment, bolborosind în mine, trimițându-mi emoții și mai ales imagini, din când în când.
Nu știu însă dacă o să fiu acum în stare să scriu despre el, nu știu dacă o să pot să scriu în noaptea asta - încerc. Un exercițiu, habar nu am ce o să iasă.

Nu prea-mi place ce-a ieșit, nu-i ce trebuie, cred.

*

"De ce mergi atât de repede?", "nu știu, mă grăbesc", "bine", am zis, "nu mai insist". Am rămas în urmă și l-am privit îndepărtându-se. S-a întors spre mine și mi-a strigat: "Nu am timp!" A zâmbit, a mers rapid mai departe. Îl urmăresc de ceva timp - ce altceva aș putea să fac pe aici? Mă plictisesc. Zilele trec destul de rapid, nepăsătoare, goale. Nici eu nu am timp și totuși. Stau de multe ori pe scaunul meu improvizat și mi-l imaginez - îmi place mai ales să-mi imaginez cum își petrece zilele.
L-am oprit într-o zi, "cu ce te ocupi?", "sunt scriitor", a zis, "și sunt foarte obosit." Am presupus că nu prea doarme. Am vrut să spun: "și eu, știi, uneori, de plăcere, așa, de plăcere..." Nu am zis nimic.
Pare mereu amărât, e înalt și foarte slab, poartă doar haine largi, cămăși largi de tot soiul, pantaloni largi, pulovere în zilele mai reci.  Atârnă toate pe el. Are și-o geantă neagră și mare, atârnată pe un umăr. Are părul și barba negre, cu câteva fire albe, buzele pline și roșii, pe sub ochi pungi și cearcăne. Are ochii mari și de-o culoare indecisă, spălăcită, în colțuri au riduri și sunt puțin triști chiar și atunci când zâmbește, în zilele rare. Dar eu nu mă pricep așa de bine la descrieri.
Mi-l imaginez. 
Într-o scară de bloc, pe aici pe aproape, deschide o ușă gălbuie. În casă abia de-i lumină și e încă devreme, e mai mult întunecat, draperiile sunt trase, groase și maronii, sunt fotolii roșii într-o sufragerie, o bibliotecă și niște bibelouri, proprietarii sunt oameni bătrâni, le-au plăcut bibelourile, în capăt geamuri şi o ușă - balconul. Afară e zarvă, sunt oameni și mașini multe și plouă și întinde o mână și apa-i șiroiește în palmă. Revine în odaie. "Am nevoie de asta, am nevoie." Se așează la o masă mare și veche, acoperită cu o față de masă vișinie, pătată ici și colo, în mijloc e-o vază și florile-s de plastic și sunt prăfuite - și scrie. Scrie. Scrie cu stiloul într-un caiet gros. Uneori scoate o mașină de scris dintr-un dulap. Dactilografiază energic, zgomots, o vreme. Se oprește. O strânge tacticos, o pune la loc. Adună foile de pe masă, le stivuiește și le așează între coperțile unui dosar de carton.
Probabil că mănâcă doar ceva pâine cu niște brânză sărată și bea un ceai de mentă tare. Poate, totuşi, mănâncă și niște șuncă și niște muștar. Cască. "Pe vremuri era mai ușor, totuși. Am nevoie de o baie, de apă." Se oprește să mai privească pe fereastră puțin - un cârd de ciori undeva deasupra unor blocuri.
Dă drumul apei să curgă în cadă, se dezbracă. Își pipăie coastele și sternul și bazinul, pielea încă e caldă, dedesubt oasele, tari, vii, simple. "E bine, totuși." 
Baia e veche, cada are smalțul ciobit și îngălbenit, faianța e albă, apa verzuie și tulbure şi foarte caldă. Se lungește în cadă, lasă capul pe spatele și mâinile pe margini, "ai obosit și mâine vine altă zi". Rămâne așa o vreme. Se spală.
Se ridică și apa îi șiroiește pe piele, iese și umblă prin baie, oglinda e aburită, o șterge cu mână udă, "trebuie să fii calm, respiră". Prosopul, hainele.
Merge și se așează pe un pat și-și sprijină capul în mâini și stă așa, pierdut, cu fața ascunsă de palmele mari, vreo jumătate de oră. "Nu mai știu, nu mai știu, nu mai știu nimic - cum a fost? ăsta sunt? ce-ar trebui să fac? Nu știu ce să fac. Aș sta aici. Dar o să ies, o să îmi cumpăr o pâine, o să mai văd apoi ce mai fac. Am obosit, am obosit foarte tare." 
Unele seri și le petrece stând pe un fotoliu, cu ochii închiși, cu o cafea alături, duce din când în când ceașca la gură, o tine cu mâinile lui subțiri, osoase - soarbe. Își simte inima, îl dor oasele. Nu se ridică până în zori.
Alteori iese.
"Sunt un om simplu și liber", își spune, "nu mai contează nimic", își trage hainele, își leagă șireturile ghetelor din piele, vechi și uzate, se repede spre ușă și pleacă grăbit, "vreau să plec" își spune - și nu-l întreabă nimeni unde și nici când revine. Pășește repede pe bulevardul larg, cu geanta pe umăr, cu mâinile în buzunare.
Și eu îl privesc.

Ficțiune

O ficțiune:

acum şi aici.

Călina

Am aflat în seara asta că mama ar fi vrut să îmi dea alt nume - Călina. Mă numesc însă Alina pentru că așa a vrut un naș pe care nici nu-l cunosc și Cecilia pentru că așa a vrut tata - Cecilia e numele mamei.
N-a putut mama să-și numească fetele cum ar fi vrut - pe sor-mea ar fi trebuit să o cheme Miruna. Sor-mea a aflat asta la 36 de ani, în ziua când i-a spus mamei cum ar vrea să își numească copila nenăscută - Miruna.
Călina o chema pe străbunica, pe bunica mamei, țărancă dintr-un sat de răzeși, de țărani liberi din Bucovina de nord. Povestea străbunicilor mei din Bucovina ocupată e una foarte tristă - oameni destul de avuți, au pierdut totul brusc din cauza unei datorii a unui frate al străbunicului. Au murit apoi de tineri, de cancer din câte-mi amintesc, lăsând în urmă mai mulți copii, am uitat acum câți (5 mici acasă, parcă, și o fată adoptată de o rudă mai bogată prin alte părți). Bunica mi-a povestit cândva, o singură dată, că a trebuit să aibă grijă de toți frații mai mici, deși era și ea foarte mică (nu-mi amintesc ce vârstă avea când a rămas orfană, îmi vine în minte că ar fi avut 8 ani dar nu-s sigură deloc). Și bunica și bunicul refuzau aproape întotdeauna să îmi povestească lucruri din trecutul lor, deși eram foarte curioasă.
De foarte mult timp îmi doresc să ajung în satul din care era bunica, satul pierdut de țară din care a fugit în timpul războiului. Acum îmi doresc să ajung acolo şi mai mult.
Călina. Cum o fi fost străbunica mea Călina? Ce soi de om o fi fost?
O fi umblat desculță prin grădină? Poate i-au plăcut florile. Poate-i plăcea să stea pe prispă și să miroasă pământul umed după ploaie. Poate că-i plăcea coaja de pâine proaspătă. Probabil că dimineața mulgea vacile și noaptea dormea sub pături aspre de lână. Probabil avea mâini aspre.
Îmi imaginez că o fi fost și ea o femeie zdravănă și cu ochii albaștri, așa ca și bunica, așa ca și mine. Înaltă poate. Cu umeri lați și piele palidă, zdravănă și fragilă totuși, doborâtă de un necaz transformat în boală.
Poate că-ntr-o zi, stând pe prispă pe un scaun mic, privind în jur, prin curte, găinile și firele de iarbă și lumina plăcută de după-amiază și vreo doi copii mici jucându-se, poate i-a trecut prin minte că-ntr-o altă zi dintr-o primăvară foarte îndepărtată un strop din sângele ei o să curgă prin venele unei strănepoate, trup din trupul ei, viață dusă mai departe, o strănepoată simțindu-se brusc și neașteptat și ciudat legată și fascinată de o străbunică numită Călina, o țărancă fragilă și zdravănă din nordul pierdut, al cărei nume strănepoata nu a mai ajuns să-l poarte.

Paracetamol

Un soi de jurnal - nimic neobișnuit, nimic deosebit.
M-a lovit subit gripa în autocar as'noapte, sau poate apoi - poate apoi, mi-a fost cam frig apoi în orașul meu nordic, poate are vreo legătură, mai știi. Totul a început cu o durere ascuțită în gât în vreme ce goneam pe drumul european E85, legănându-ne prin gropi, de la aerul uscat mi-am zis, lasă că trece, apoi azi m-a durut și gâtul și tot corpul, pielea și mușchii și capul și am consumat ibuprofen, de două ori câte 400 de mg și paracetamol și miere și propolis și ghimbir și lămâie și sorb iar, acum și aici, dintr-o băutură fierbinte plină de paracetamol - și încă ceva, nu mai știu ce. Îmi curg alene substanțe prin vene, în șir indian prin capilare alături de hemoglobină și cine mai știe ce, cine mai știe? Și transcriu articole alene, alene și scriu aici în vreme ce ascult niște muzică, refugiată în bucătărie - amorțesc, mă anesteziez.
Asta-i. Nu mai pot.
Mi-e cam dor să scriu cu energie, cu patimă chiar.
În ultima vreme zilele mele sunt prea lungi și obositoare, nopțile cad aproape răpusă destul de devreme pentru mine și trag mereu nădejde că o să mai găsesc puțină energie și inspirație ca să scriu.
Energie să mai scriu puțin găsesc întotdeauna aproape, inspirația nu întotdeauna, nu știu cum și când și dacă o găsesc, mă bucur când se ivește, neașteptat, ciudat, ca de nicăieri, așa scriu lucruri mai puțin banale, ca de nicăieri, ca de niciunde, subit, mintea mea, creierul meu, puf, o idee, un cuvânt, cuvinte, subit, de niciunde. 
Paracetamol, anestezie. Poate mâine, după toate leacurile, o să fiu iar om.
Pe aici merg televizoarele, am văzut puțin mai devreme o ploaie, uda niște rinoceri, mi-am amintit tot felul de ploi, ploi mărunte și nesfârșite, ploi torențiale de vară și veri întunecate, răcoroase, pline de ploi și ploi reci de toamnă. Și aerul și diversele soiuri de stropi.
Ploile, ploile, îmi plac ploile.
Multe, multe, nu știu nimic.
Excedent de cuvinte, nimic. 
Adesea habar nu am ce se mai întâmplă prin lumea largă a televizoarelor. Aleg să ignor ce se întâmplă prin lume, mai ales că veștile sunt de obicei foarte proaste, mult prea proaste pentru mine. Timpul trece ciudat pentru mine, fără prea multe repere prin lume. Mi-e ciudă doar când nu apuc să trăiesc anotimpurile, să le simt așa cum trebuie. Să simt puțin timpul, să mă agăț de el, să-l agăț în memorie, în cuie, cuiere, să-l îndes în cutii. Anul trecut, în aprilie, încercam să îmi notez zilele, să le simt, să mă agăt de ele, să le fac să fie pline.
Mi-e ciudă că anul asta nu m-am plimbat printre pomii înfloriți din București, nu m-am bucurat mai deloc de flori, cred că atunci când, peste vreo săptămână, o să mă intorc acolo, n-o să apuc să le mai văd, să le miros, să mai simt vremea asta a anului. Aici e încă rece, aici florile au alt ritm, aici viață curge altfel, mai încet, pe răcoare.
Un roman cu Gauguin, căutând sălbăticia, timpul sălbatic și ciudat al omenirii.
Aluat.
Mă doare spatele, mă doare și gâtul și nu mai știu ce, nu mai știu, curge paracetamolul în venele mele și aș scrie ceva, altceva, dar nu pot, nu mai am energie.

Somnul

Mai am puțin până să mă culc, mâine nu mă mai trezesc în zori, habar nu am nimic, știu doar că o să mă culc în curând și sper să visez, să visez frumos, să visez frumos și poate nesfârșit.
Aștept și tot adorm pe aici. 
Noapte bună.

Cărți poştale

Carți poştale, scrise mic, mărunțel şi ascuțit - atât mi se năzare. Una, două...nu ştiu câte.

Şi adorm, din păcate, şi mi-e ciudă că nu pot să mai scriu. 

Noapte bună, somn.

Poveste foarte scurtă

Apă, ploaie.
Vânt, iarbă.

Poem sub plapumă

Aşa că m-am băgat în pat, să aştept cuvintele, ritmul şi rimele, auzi, ştii ce?, viața e un complex de sunete, nasul e un complex de linii, ochii sunt cam căzuți, stelele limitele, pe cerul albastru trec pescăruşi, pielea se lasă şi burțile sunt rotunde, auzi, pe aici nu mai trece nimeni, vorbeşti şi sorbi dintr-o țigară maronie-gri şi timpul trece, aici, fără rime, fără sens, fără atingeri, fără bani şi fără festine, lumea e un loc plin de asprime şi mie, mie sub plapumă mi-e somn şi toate stelele sunt intangibile. 

Sentimentul paranoic

Sentimentul paranoic al absenţei, încleştat de aparențe.
Pe şoseaua luminată trec maşini şi ape repezi.

Osteneală

Seacă, toacă, pelin, lin, nostalgie, nevralgie, amețeală, amăgeală, osteneală, spaimă, vise, vise, somn. 

Catalog

Timpul trece mult prea repede, mătrăguna e bătrână şi pe lună nu e nimeni, picături picând abile, indivizii sunt solizi, domnişorii sunt livizi, domnişoarele livide, călătorii plictisiţi, o, tristeţi monumentale!, o, firide mici in zid!, o, parfumuri!, o, guvizi!, o romane necitite!, telefoane şi acizi, o, priviri împărtăşite!, o, apuse vremuri!, muşte, deznădejdi şi recidive, oameni şi electroşocuri, morți subite, sticle goale, pălării şi arlechini, tuş, cerneală şi cuvinte, privilegii şi motive, ceasuri lungi şi boli acute, grave voci cântând un blues, insomnii în zori de zi, mâini, obraji, vorbe urâte, patefoane şi orchestre, ceai de tei şi albinuţe, lupi de stepă şi doi lei, mâini, o pătură, tăceri.