Vin

Fierb oalele.
Domnilor!
În spațiul rotativ părerile se încovoaie - ce spui tu, om blând, despre marea lui văpaie?
Să curgă, alene, prin butoaie.
Ciumăfaie, ciumăfaie - o gaie, o gaie.
În copaci păsări tot țipă - și dau disperate, tare, din aripile tocite, iar cuprinse de văpaie.
A, păunul roșu, a!, bătrâna gaie, pe aleile rotunde merg târâș făpturi solare.
Universul e bombastic și se zbate în tramvaie, scuturat d-epilepsie într-o zi toridă tare, o, parșivul ochi din mare, privind cerul cu suspine și cu lacrimi și cu sare!
O, păunul geometric, umblând țanțoș pe-nserate!
Lumile tăcute, clare - neștiute zac aparte, intangibile și sparte, sparte cioburi în odaie, descifrate, strânse-n palme.
O, singurătate, mare.
Prăvălia cu ibrice și cu spații vaste-amare, năucind toți cântăreții și umbrelele de soare, strânse pe la subțioare.
Nările înfiorate, tremurând pustiul gării, pielea rece și, agale, tremură toți mateloții - scuturați de friguri, tare.
Și ia spune, măi duduie, pentru ce atâtea lacrimi?

Fără sens

Trece timpul, prin bălți orăcăie broaștele și pe pereți muștele stau agățate, cârduri, cârduri, pe ceruri albastre și violete - norii cârduri, deformați, atârnă consternați.
În faldurile rochiei firmiturile se-adună, atârnă, buzele și dinții mușcă din pâine cu furie și laptele-i cald, ochii pică în obraji și obrajii în mâinile calde, arse, azi.
Omul întunecat, pielea goală și spatele însângerat, încovoiat, aplecat, aplecat - în pământ, culcat. Aproape adoarme.
Grâul culcat, călcat în picioare, călcat de oamenii uriași.
Rătăcesc, rătăcesc pe străzile goale. Ajung pe pământul muced, moale, picioarele goale.
- Cine-i acolo? strigă omul întunecat.
- Pe aici, zice omul galben, moale, culcat, pe aici nu e nimeni, pe aici sunt oasele goale, roase, și ploile cad și cad și cad și norii pleacă mai departe și se rotesc, privind consternați, oasele și cărnurile, oamenii plați. Ai auzit de o poveste, o poveste cu o călătorie aparte, departe, lanuri și oameni dezbrăcați - de piele?
- Nu, nu azi. Lumea e urâtă și timpul trece, trece, oamenii firavi cad și zac, zac, și palmele, palmele mângâie brazdele, încet, fără sens. Şi oamenii, să nu uiți, zac, consternați. Siderați.
Oamenii cad și mângâie brazdele cu palmele arse - ochii decolorați, rotunzi, moi, moi, calzi, genele lungi și degetele mari, unghiile murdare.
Stau pescarii haini pe maluri și nu prind nimic - valuri, valuri și pleoapele cad - şi oamenii se zbat, pe pământ, în neştire. 

Persistență

Am fost plecată de ieri dimineață până în seara asta dar nu am poftă să scriu despre asta acum, de fapt. A fost frumos până la urmă - am savurat mai tot ce-am văzut, am pus la păstrare.
Despre mai nimic nu mai pot să scriu acum.
O imagine, prea greu de pus în cuvinte.

Plouă

Plouă şi plouă.
Paşi puțini, dureri mari în oase.

Plouă pe acoperiş şi pe pervazuri şi ascult zgomotul şi oamenii zac pe întuneric, aşteptându-şi somnul şi ziua de mâine.

M-am ghemuit pe un fotoliu, înconjurată.

Motocicletă cu ataș

Vreau să călatoresc prin univers, spre un loc simplu și uscat și gol și sterp, spre deșert, pe o moticicletă cu ataș, fără niciun bagaj, cu sufletul uscat și gol și sterp.
S-adorm pe nisipul fierbine, să nu mă mai trezesc, pierdută prin vise.
Arată-mi locul, arată-mi locul unde nu mai sunt cuvinte, unde motocicletele gonesc, cu ataș și cu vântul prin șuvițele decolorate, blonde, și cu un om ușor și uscat, mușchii topiți și oasele ușoare pe o motocicletă cu ataș, libertate și sărăcie, locul unde degetele alunecă peste goliciune și pielea e caldă și arsă de soare și nimeni nu-i nimeni - și-atât.
O să întind mâinile, o să le întind și-o să decolez, pe-o motocicletă cu ataș, într-un loc sterp.
Deșert.
Să păstrăm un moment de tăcere, un moment pentru tot ceea ce a trecut, pentru linii și degete și oameni răsuciți, lipiți, cu pielea întunecată, sprâncenele strânse, buzele închise, tălpile goale în public.
În public.
Pe aici cântăm, noi personajele fără suflet, alcătuite din linii dense și negre și neregulate, organe și cute și goliciuni expuse, acute, ascuțite, pe aici suntem pierduți și venele sunt groase și privirile ciuntite, ascunse.
Mi-e dor de prietenul meu ermetic, găsit într-o noapte pe străzi ascunse, nu am cu cine să vorbesc, lumile sunt crude, oasele trosnesc, mușchii se întind și pielea se întinde, se întinde. Se întinde.
Și atunci când mă prăbușesc, om din carne și oase și suflet, călător pe o motocicletă cu ataș, zărită parcată într-o zi lângă magazinul omniprezent, atunci când închid ochii și amețesc și îmi vine să plâng, o pierdere, o rătăcire, norii, atunci, atunci îmi sprijin capul în mâini și ascult versurile și plec, plec pe o motocicletă cu ataș.

Cuvintele

Am scris și șters de zeci de ori cuvintele astăzi, le-am adunat și le-am aruncat cu pumnul în țărână și-au fost șterse de ploaie. 
- Ce mai aștepți, chir Manole?
- S-aud cuvintele peștelui.
- Palavre franțuzești, chir Manole.
- Mai curând parabole.

În derivă

Curge apa zgomotos şi mi-e somn.
Picioarele fâlfâie, tremură-n aer, o mână se mai ține doar de un fir, corpul atârnă spre cerul lichid, pielea e albastră, ochii la fel.
Urechile sub apă - respirația zgomotoasă.
Scafandru plutind în derivă. 

Alambicată

Amalgamuri în vene, roşii şi negre, curgerea neclară, oasele sucite. Pielea strânsă, strânsă, înăuntru arsă, mâinile-ncleştate, mintea-ntunecată, să roadă, să roadă, inimă strânsă, rece şi caldă, să tacă, să cadă. Degete strivite, priviri rătăcite, pântece ticsite, vene înnegrite şi buzele vinete. 

Soare și umbre

Ochii deschiși, ochii închiși, nu știu nimic, pași, habar n-am, pașii repezi pe străzi înguste, întortocheate, pierdută azi, soarele e orbitor pe străzi, cupolele și umbrele și străzile, mușuroaiele, furnicarele, viermuială și haos, lumi ascunse, oamenii, oamenii, oamenii au salarii, vezi, și stau pe terase și eu caut, caut, nu înțeleg nimic si refuz, refuz, auzi, am amețit, am amețit, gata, gata, ne rotim, pe aici oasele s-au ciocnit, oasele s-au cioplit, cu dalta, cu dalta, adânc, cioplită și sângerândă carnea, sângele șiroind, mustind. Ochii închiși, oracolul vorbește - pe străzile lungi oamenii sunt mici și mărunți și stelele cad și cerul se deschide, soarele e orbitor și coboară îngerii, auzi, coboară îngerii sunând din trâmbițe și nu-i ascultă și nu-i aude nimeni, oamenii sunt acum lungi și negri și au umbre și asflatul strălucește, bate vântul și mi-e gol pântecele, cere, cerșește, ridic ochii, acolo sus, vezi, e o clădire atât de veche, acolo, dincolo de un geam, într-o odaie plină de mucegaiuri e o femeie, spală rufe în lighean și le răsucește, le stoarce, fibre, curg apele, stropii, sub soarele orbitor stropii, unde mai mergem?, aici, aici e strada, colo e clădirea, nu ai vazut-o, nu, verde sălbăticit, puțină iederă verde poate, o curte, moliciunea, moliciunea, blocurile înalte, vechi, umbre. Pe aici trecătorii sunt avuți, pe aici sunt piese de teatru, băuturi reci și salate, fripturi calde, mâini și pântece și pulpe. Umbrele și luminile, îngeri și oameni ce își strâng instrumentele, bărbați si femei sorbind cafele din cești, cu buzele țuguiate, pline, ochii injectați și pupilele strânse, închise, genele lungi, plecate, buzele arse, fripte, tăcute. Nu plecăm nicăieri, totul e limpede și tulbure, apa șiroiește încă din rufe și soarele strălucește, violonistul bătrân își pune vioara în cutie și oamenii avuți își cheltuiesc liniștiți timpul liber. Visătorii se leagănă în fotolii, se leagănă în cuvinte, pe aici pleoapele sunt grele și imaginile curg scăpate printre degete, mâini obosite, uimite, soare și umbre.