Un bărbat

A înmugurit un personaj în mine as'noapte, nu îi știu povestea, nu știu prea multe despre el, s-a mai ivit prin mine azi, în mașină mai ales,- dar e mai curând un fel de atmosferă, o drojdie, un ferment, bolborosind în mine, trimițându-mi emoții și mai ales imagini, din când în când.
Nu știu însă dacă o să fiu acum în stare să scriu despre el, nu știu dacă o să pot să scriu în noaptea asta - încerc. Un exercițiu, habar nu am ce o să iasă.

Nu prea-mi place ce-a ieșit, nu-i ce trebuie, cred.

*

"De ce mergi atât de repede?", "nu știu, mă grăbesc", "bine", am zis, "nu mai insist". Am rămas în urmă și l-am privit îndepărtându-se. S-a întors spre mine și mi-a strigat: "Nu am timp!" A zâmbit, a mers rapid mai departe. Îl urmăresc de ceva timp - ce altceva aș putea să fac pe aici? Mă plictisesc. Zilele trec destul de rapid, nepăsătoare, goale. Nici eu nu am timp și totuși. Stau de multe ori pe scaunul meu improvizat și mi-l imaginez - îmi place mai ales să-mi imaginez cum își petrece zilele.
L-am oprit într-o zi, "cu ce te ocupi?", "sunt scriitor", a zis, "și sunt foarte obosit." Am presupus că nu prea doarme. Am vrut să spun: "și eu, știi, uneori, de plăcere, așa, de plăcere..." Nu am zis nimic.
Pare mereu amărât, e înalt și foarte slab, poartă doar haine largi, cămăși largi de tot soiul, pantaloni largi, pulovere în zilele mai reci.  Atârnă toate pe el. Are și-o geantă neagră și mare, atârnată pe un umăr. Are părul și barba negre, cu câteva fire albe, buzele pline și roșii, pe sub ochi pungi și cearcăne. Are ochii mari și de-o culoare indecisă, spălăcită, în colțuri au riduri și sunt puțin triști chiar și atunci când zâmbește, în zilele rare. Dar eu nu mă pricep așa de bine la descrieri.
Mi-l imaginez. 
Într-o scară de bloc, pe aici pe aproape, deschide o ușă gălbuie. În casă abia de-i lumină și e încă devreme, e mai mult întunecat, draperiile sunt trase, groase și maronii, sunt fotolii roșii într-o sufragerie, o bibliotecă și niște bibelouri, proprietarii sunt oameni bătrâni, le-au plăcut bibelourile, în capăt geamuri şi o ușă - balconul. Afară e zarvă, sunt oameni și mașini multe și plouă și întinde o mână și apa-i șiroiește în palmă. Revine în odaie. "Am nevoie de asta, am nevoie." Se așează la o masă mare și veche, acoperită cu o față de masă vișinie, pătată ici și colo, în mijloc e-o vază și florile-s de plastic și sunt prăfuite - și scrie. Scrie. Scrie cu stiloul într-un caiet gros. Uneori scoate o mașină de scris dintr-un dulap. Dactilografiază energic, zgomots, o vreme. Se oprește. O strânge tacticos, o pune la loc. Adună foile de pe masă, le stivuiește și le așează între coperțile unui dosar de carton.
Probabil că mănâcă doar ceva pâine cu niște brânză sărată și bea un ceai de mentă tare. Poate, totuşi, mănâncă și niște șuncă și niște muștar. Cască. "Pe vremuri era mai ușor, totuși. Am nevoie de o baie, de apă." Se oprește să mai privească pe fereastră puțin - un cârd de ciori undeva deasupra unor blocuri.
Dă drumul apei să curgă în cadă, se dezbracă. Își pipăie coastele și sternul și bazinul, pielea încă e caldă, dedesubt oasele, tari, vii, simple. "E bine, totuși." 
Baia e veche, cada are smalțul ciobit și îngălbenit, faianța e albă, apa verzuie și tulbure şi foarte caldă. Se lungește în cadă, lasă capul pe spatele și mâinile pe margini, "ai obosit și mâine vine altă zi". Rămâne așa o vreme. Se spală.
Se ridică și apa îi șiroiește pe piele, iese și umblă prin baie, oglinda e aburită, o șterge cu mână udă, "trebuie să fii calm, respiră". Prosopul, hainele.
Merge și se așează pe un pat și-și sprijină capul în mâini și stă așa, pierdut, cu fața ascunsă de palmele mari, vreo jumătate de oră. "Nu mai știu, nu mai știu, nu mai știu nimic - cum a fost? ăsta sunt? ce-ar trebui să fac? Nu știu ce să fac. Aș sta aici. Dar o să ies, o să îmi cumpăr o pâine, o să mai văd apoi ce mai fac. Am obosit, am obosit foarte tare." 
Unele seri și le petrece stând pe un fotoliu, cu ochii închiși, cu o cafea alături, duce din când în când ceașca la gură, o tine cu mâinile lui subțiri, osoase - soarbe. Își simte inima, îl dor oasele. Nu se ridică până în zori.
Alteori iese.
"Sunt un om simplu și liber", își spune, "nu mai contează nimic", își trage hainele, își leagă șireturile ghetelor din piele, vechi și uzate, se repede spre ușă și pleacă grăbit, "vreau să plec" își spune - și nu-l întreabă nimeni unde și nici când revine. Pășește repede pe bulevardul larg, cu geanta pe umăr, cu mâinile în buzunare.
Și eu îl privesc.

Ficțiune

O ficțiune:

acum şi aici.

Călina

Am aflat în seara asta că mama ar fi vrut să îmi dea alt nume - Călina. Mă numesc însă Alina pentru că așa a vrut un naș pe care nici nu-l cunosc și Cecilia pentru că așa a vrut tata - Cecilia e numele mamei.
N-a putut mama să-și numească fetele cum ar fi vrut - pe sor-mea ar fi trebuit să o cheme Miruna. Sor-mea a aflat asta la 36 de ani, în ziua când i-a spus mamei cum ar vrea să își numească copila nenăscută - Miruna.
Călina o chema pe străbunica, pe bunica mamei, țărancă dintr-un sat de răzeși, de țărani liberi din Bucovina de nord. Povestea străbunicilor mei din Bucovina ocupată e una foarte tristă - oameni destul de avuți, au pierdut totul brusc din cauza unei datorii a unui frate al străbunicului. Au murit apoi de tineri, de cancer din câte-mi amintesc, lăsând în urmă mai mulți copii, am uitat acum câți (5 mici acasă, parcă, și o fată adoptată de o rudă mai bogată prin alte părți). Bunica mi-a povestit cândva, o singură dată, că a trebuit să aibă grijă de toți frații mai mici, deși era și ea foarte mică (nu-mi amintesc ce vârstă avea când a rămas orfană, îmi vine în minte că ar fi avut 8 ani dar nu-s sigură deloc). Și bunica și bunicul refuzau aproape întotdeauna să îmi povestească lucruri din trecutul lor, deși eram foarte curioasă.
De foarte mult timp îmi doresc să ajung în satul din care era bunica, satul pierdut de țară din care a fugit în timpul războiului. Acum îmi doresc să ajung acolo şi mai mult.
Călina. Cum o fi fost străbunica mea Călina? Ce soi de om o fi fost?
O fi umblat desculță prin grădină? Poate i-au plăcut florile. Poate-i plăcea să stea pe prispă și să miroasă pământul umed după ploaie. Poate că-i plăcea coaja de pâine proaspătă. Probabil că dimineața mulgea vacile și noaptea dormea sub pături aspre de lână. Probabil avea mâini aspre.
Îmi imaginez că o fi fost și ea o femeie zdravănă și cu ochii albaștri, așa ca și bunica, așa ca și mine. Înaltă poate. Cu umeri lați și piele palidă, zdravănă și fragilă totuși, doborâtă de un necaz transformat în boală.
Poate că-ntr-o zi, stând pe prispă pe un scaun mic, privind în jur, prin curte, găinile și firele de iarbă și lumina plăcută de după-amiază și vreo doi copii mici jucându-se, poate i-a trecut prin minte că-ntr-o altă zi dintr-o primăvară foarte îndepărtată un strop din sângele ei o să curgă prin venele unei strănepoate, trup din trupul ei, viață dusă mai departe, o strănepoată simțindu-se brusc și neașteptat și ciudat legată și fascinată de o străbunică numită Călina, o țărancă fragilă și zdravănă din nordul pierdut, al cărei nume strănepoata nu a mai ajuns să-l poarte.

Paracetamol

Un soi de jurnal - nimic neobișnuit, nimic deosebit.
M-a lovit subit gripa în autocar as'noapte, sau poate apoi - poate apoi, mi-a fost cam frig apoi în orașul meu nordic, poate are vreo legătură, mai știi. Totul a început cu o durere ascuțită în gât în vreme ce goneam pe drumul european E85, legănându-ne prin gropi, de la aerul uscat mi-am zis, lasă că trece, apoi azi m-a durut și gâtul și tot corpul, pielea și mușchii și capul și am consumat ibuprofen, de două ori câte 400 de mg și paracetamol și miere și propolis și ghimbir și lămâie și sorb iar, acum și aici, dintr-o băutură fierbinte plină de paracetamol - și încă ceva, nu mai știu ce. Îmi curg alene substanțe prin vene, în șir indian prin capilare alături de hemoglobină și cine mai știe ce, cine mai știe? Și transcriu articole alene, alene și scriu aici în vreme ce ascult niște muzică, refugiată în bucătărie - amorțesc, mă anesteziez.
Asta-i. Nu mai pot.
Mi-e cam dor să scriu cu energie, cu patimă chiar.
În ultima vreme zilele mele sunt prea lungi și obositoare, nopțile cad aproape răpusă destul de devreme pentru mine și trag mereu nădejde că o să mai găsesc puțină energie și inspirație ca să scriu.
Energie să mai scriu puțin găsesc întotdeauna aproape, inspirația nu întotdeauna, nu știu cum și când și dacă o găsesc, mă bucur când se ivește, neașteptat, ciudat, ca de nicăieri, așa scriu lucruri mai puțin banale, ca de nicăieri, ca de niciunde, subit, mintea mea, creierul meu, puf, o idee, un cuvânt, cuvinte, subit, de niciunde. 
Paracetamol, anestezie. Poate mâine, după toate leacurile, o să fiu iar om.
Pe aici merg televizoarele, am văzut puțin mai devreme o ploaie, uda niște rinoceri, mi-am amintit tot felul de ploi, ploi mărunte și nesfârșite, ploi torențiale de vară și veri întunecate, răcoroase, pline de ploi și ploi reci de toamnă. Și aerul și diversele soiuri de stropi.
Ploile, ploile, îmi plac ploile.
Multe, multe, nu știu nimic.
Excedent de cuvinte, nimic. 
Adesea habar nu am ce se mai întâmplă prin lumea largă a televizoarelor. Aleg să ignor ce se întâmplă prin lume, mai ales că veștile sunt de obicei foarte proaste, mult prea proaste pentru mine. Timpul trece ciudat pentru mine, fără prea multe repere prin lume. Mi-e ciudă doar când nu apuc să trăiesc anotimpurile, să le simt așa cum trebuie. Să simt puțin timpul, să mă agăț de el, să-l agăț în memorie, în cuie, cuiere, să-l îndes în cutii. Anul trecut, în aprilie, încercam să îmi notez zilele, să le simt, să mă agăt de ele, să le fac să fie pline.
Mi-e ciudă că anul asta nu m-am plimbat printre pomii înfloriți din București, nu m-am bucurat mai deloc de flori, cred că atunci când, peste vreo săptămână, o să mă intorc acolo, n-o să apuc să le mai văd, să le miros, să mai simt vremea asta a anului. Aici e încă rece, aici florile au alt ritm, aici viață curge altfel, mai încet, pe răcoare.
Un roman cu Gauguin, căutând sălbăticia, timpul sălbatic și ciudat al omenirii.
Aluat.
Mă doare spatele, mă doare și gâtul și nu mai știu ce, nu mai știu, curge paracetamolul în venele mele și aș scrie ceva, altceva, dar nu pot, nu mai am energie.

Somnul

Mai am puțin până să mă culc, mâine nu mă mai trezesc în zori, habar nu am nimic, știu doar că o să mă culc în curând și sper să visez, să visez frumos, să visez frumos și poate nesfârșit.
Aștept și tot adorm pe aici. 
Noapte bună.

Cărți poştale

Carți poştale, scrise mic, mărunțel şi ascuțit - atât mi se năzare. Una, două...nu ştiu câte.

Şi adorm, din păcate, şi mi-e ciudă că nu pot să mai scriu. 

Noapte bună, somn.

Poveste foarte scurtă

Apă, ploaie.
Vânt, iarbă.

Poem sub plapumă

Aşa că m-am băgat în pat, să aştept cuvintele, ritmul şi rimele, auzi, ştii ce?, viața e un complex de sunete, nasul e un complex de linii, ochii sunt cam căzuți, stelele limitele, pe cerul albastru trec pescăruşi, pielea se lasă şi burțile sunt rotunde, auzi, pe aici nu mai trece nimeni, vorbeşti şi sorbi dintr-o țigară maronie-gri şi timpul trece, aici, fără rime, fără sens, fără atingeri, fără bani şi fără festine, lumea e un loc plin de asprime şi mie, mie sub plapumă mi-e somn şi toate stelele sunt intangibile. 

Sentimentul paranoic

Sentimentul paranoic al absenţei, încleştat de aparențe.
Pe şoseaua luminată trec maşini şi ape repezi.

Osteneală

Seacă, toacă, pelin, lin, nostalgie, nevralgie, amețeală, amăgeală, osteneală, spaimă, vise, vise, somn. 

Catalog

Timpul trece mult prea repede, mătrăguna e bătrână şi pe lună nu e nimeni, picături picând abile, indivizii sunt solizi, domnişorii sunt livizi, domnişoarele livide, călătorii plictisiţi, o, tristeţi monumentale!, o, firide mici in zid!, o, parfumuri!, o, guvizi!, o romane necitite!, telefoane şi acizi, o, priviri împărtăşite!, o, apuse vremuri!, muşte, deznădejdi şi recidive, oameni şi electroşocuri, morți subite, sticle goale, pălării şi arlechini, tuş, cerneală şi cuvinte, privilegii şi motive, ceasuri lungi şi boli acute, grave voci cântând un blues, insomnii în zori de zi, mâini, obraji, vorbe urâte, patefoane şi orchestre, ceai de tei şi albinuţe, lupi de stepă şi doi lei, mâini, o pătură, tăceri.

Autobuzul

Mi-am tras gluga mai bine pe cap, ca să-mi acopere fruntea, să mă apere de ploaie. Mi-am căutat bricheta prin buzunare, cele de la blugi, cele de la geacă. E mică și neagră, o am de ceva vreme. "Ia-o pe asta, e ieftină și e neagră, cum îți place ție". Am găsit-o cu greu. Pachetul e însă în locul știut.
Mi-am aprins o țigară. Trag fumul cu ușurare. Închid ochii și trag fumul în plămâni, cât pot de adânc. Trag aer pe nas, coastele mi se lărgesc, de jos până sus, de jos până sus, plămânii mi-s plini, plini. Îmi imaginez că mă las pe spate, încet, apoi cad, cad pe o saltea consolat, consolat, satisfăcut. Mă înec și tușesc. Nu mi s-a mai întâmplat de mult.
Mă uit la cer, e plin de nori, sunt gri, plouă, normal, ești un idiot, știi. Lângă mine e o tipă cu părul roșu și pistrui, o față rotundă și mare, o geantă mare de piele, autobuzul nu mai vine, e o jumătate de oră de când stau și aștept. Îmi caut căștile, sunt plictisit. Muzică în urechi, în sfârșit. Îmi bag mâinile în buzunare, la cald. Peste drum e un mec, văd cartofii scăldați în băi vaste de ulei încins, picăturile de sudoare pe frunțile unui slăbănog, o casieriță brunetă cu breton și vocea cam groasă și un shake mare sorbit prin pai cu încântare. Zgomotos, la fundul paharului. Aseară, aseară am mâncat la o masă, într-un colț, mi-era foame și somn și aveam nevoie de-o baie. Mă mănâncă o mână, o scarpin. Ghetele și cizmele și adidașii, picioare groase și subțiri pășind grăbite, scările rulante, un magazin de bijuterii și altul de haine, o florărie. Mașini trecând pe lângă mine vâjâind, apa în bălți vaste - una ne stropește, pe mine și pe duduia cu pistrui. O înjurătură printre dinți.
Lumina portocalie a autobuzului în depărtare, în sfârșit.
E aproape gol, mă bucur, mă mir. Mă așez în stânga, în față, imi lipesc fruntea de geam. "Cumpără-mi și mie un pachet de unt când te întorci, îți dau banii". Avea buzele reci și foarte moi, uscate și fine totuși, mi-au plăcut iarăși, am privit-o lung în timp ce spunea nu mai știu ce, abia de am ascultat-o, nu mă interesa ce zice de fapt, la urmă am făcut în sfârșit ce am vrut, un pas și am îmbrățișat-o, am sărutat-o, am constatat că are buzele reci și moi, uscate și totuși fine, abia de i-am simțit respirația, gustul salivei, i-am simțit mișcările calde, trupul mic și fragil lipit de mine. Fericire. Nasul mic și puțin coroiat, ciupește-mă, visez, ține-te bine, ține-te de mine, plecăm, plecăm, plecăm, cu bine. Un pachet de unt, am înțeles. Am coborât scările, patru etaje, aproape în fugă. Ușa blocului trântită după mine.
O țigară.
Autobuzul are geamurile aburite, îmi place să privesc prin geamul meu luminile roșii ale mașinilor, difuze, stopurile, picăturile de ploaie. Haide mamaie, găsește-ți un loc. Măcar ești zâmbitoare. Ferestrele sunt aburite și lumina aproape gri și e frumos. Picături înăuntru, picături afară. Am un moment din-ăla, unul bun, unul în care știu că sunt aici, prezent, nu-mi pasă de nimic. Scurt. Număr, unu-doi, unu-doi, unu-doi, pasagerii, trecătorii, șoferii, mișcările picioarelor, ochii, ochii mari și ochii verzi, mici, ochii căprui, babele, cetățenii cu chelie. "Mișcă-ți degetele de la picioare" i-am zis, a râs, zgomotos, a râs. "Uită-te la mine". "Cum te cheamă, zici!?", asta a fost acum doi ani, în Eforie Nord sau poate în Neptun, cert e că era marea la doi pași, aveam în rucsac chiloții de baie și ea era într-o rochie lungă cu flori portocalii și purta pălărie, mă oprisem să trimit o vedere unui tip din Satu Mare. I-am zis. "Ce desuet, ce anost, o vedere pentru un tip din Satu Mare" -  a zâmbit, nu vorbea serios. De atunci. Locuiește în Romană, într-un bloc vechi, la etajul 8.
"Uite ce", i-am zis as'noapte, eram beat, "mâine vreau să ies un pic, într-un parc oarecare, oriunde de fapt". Avea pijamale largi și roz. A tăcut, ne-am privit mult timp. Vinul demisec, "vino cu mine", "nu am chef", prea bine, hai să ne culcăm, haide, haide, țigările pe terminate și un balcon de la care văd, pe ici și colo, luminile aprinse în camere. Vecina durdulie de peste drum, la fereastră, aplecată peste geam, cu ochii închiși și cămașa de noapte închisă până la ultimul nasture, acolo o văd de fiecare dată, mi-o imaginez singură, așteptându-și bărbatul marinar, bărbatul astronaut. Bucătăria e mică și pereții sunt scorojiți, sting ultima țigară într-o scrumieră aproape plină, o vărs în găleata de sub chiuvetă, mulțumit. Mă piș.
Adorm ținând-o în brațe, mintea mi-e goală și sunt fericit.
Dimineață am stat să o privesc dormind. Părul, genele și buzele întredeschise, respirația, umerii și forma șoldurilor, coapselor pe sub cearșaf. Sânii, imaginați. "Auzi, tu unde locuiești?", "departe, în sud, pe alt continent, dincolo de tropice". "Vreau să vin și eu la tine, musai" a zis. Mi-am prăjit un ou și apoi am plecat. Parcul, pasajul, mall-ul, cartierul mărginaș. Am închis ochii. Pe un raft are câteva CD-uri, în baie are o carte, cearșafurile ei sunt toate albe, prosoapele sunt albastre și roșii. "Unde lucrezi?", "la un magazin", lucrurile sunt foarte simple, ne vedem în weekend. Uneori și în mijlocul săptămânii, totuși.
Într-un parc văd un copil singur, se dă într-un leagăn, privește în sus. Blocurile au toate cel puțin zece etaje. "Ți se face dor de mine?", "sigur", i-am spus, lipsit de convingere, "uneori vin până la tine zburând, ca să te aud vorbind și să te miros, miroși atât de frumos și vezi, vezi, gustul tău e nemaipomenit, ai cele mai fabuloase dintre coapse și nopțile cu tine sunt, sunt, sunt, cum să spun, foarte lungi, nemaipomenite și îmi place să iau autobuzul apoi" și mi-am tras pantalonii și șosetele și încălțările grăbit.
Când eram foarte mic îmi plăceau foarte mult bălțile, îmi plăceau cartofii și bărbații eleganți. Apoi mi-au plăcut fetele blonde, apoi cele pistruiate. Și romanele sud-americane. Apoi brunetele înalte. Apoi mi-au plăcut drogurile, apoi mi-au plăcut serialele. Acum îmi plac autobuzele, o singură fată și mâncarea gătită acasă, din când în când, atunci când am ocazia s-o mănânc. Altfel mănânc orice şi sunt mulțumit. Las capul pe spate, îl sprijin de spătarul scaunului. Îmi pun mâinile pe burtă. Ochii închiși, ochii deschiși. Și vinul, sec și demisec, să nu uit. 
Se aude o sirenă și un ciudat merge pe bicicletă prin ploaie. "Sună-mă, auzi, vreau să te mai aud". Unt. Muzica e dată tare, îmi așez mai bine căștile în urechi, lângă mine e un individ între două vârste, cu chelie și două sacoșe pline. Închid iarăși ochii.
La capăt e o parcare. Ici-colo câteva mașini, sunt singur și fericit și plouă, merg grăbit spre un magazin, miroase a benzină și a asfalt ud. 

Zi ploioasă

Oraşul e mare şi ud şi plin de maşini, au înflorit câţiva pomi şi mi-e poftă să umblu.
Beau ceai rece din ceaşcă, ultimele înghițituri.

Străzile sunt lungi

Mi se pare că nu am mai scris de multă vreme aici.
De multe ori am impresia că nu pot să mai supraviețuiesc fără orele mele de singurătate, de izolare într-un colț de cameră, în fotoliul meu, cu căștile în urechi, scriind și scriind, până la epuizare.
Am reînceput să scriu aici acum un an. Într-un an de zile am publicat 119 postări - asta ar fi a 120 - a.
Mă întreb dacă o să pot vreodată să nu mai fac asta, dacă o să pot să renunț, dacă o să pot să redevin vreodată omul de atunci, de înainte, omul pentru care nu era o nevoie vitală să scrie. Nu cred. Nu știu care-i rostul părții ăsteia din mine, părții care scrie și scrie și scrie - mi se pare însă acum că aș fi ciuntită fără ea, mi se pare că aș pierde ceva important, prețios. Înainte eram, mi se pare, un om mult mai anost, mai sărac, lipsit de o parte din sine.
Nu mai am chef să scriu despre asta.

*

Pe strada îngustă pășesc agale doi oameni, unul mai înalt, altul mai mic, clădirile sunt înalte și înclinate unele spre celelalte și cerul e senin, într-o vale latră câinii, ceasul e târziu, cei doi cară niște sacoșe. Ceva mai tărziu, în vârful unui deal, șed pe scaunele albe ale unei terase, mâncând prăjituri și șerbet, vorbind aproape șoptit uneori, alteori mult prea tare.
- Nu te uita ciudat la mine că stau cu tine de atâta vreme, te rog să mă crezi că am timp. Oricum, nu mă observă mai nimeni. Eu în schimb...eu sunt altfel. Oricum, nu mă vede nimeni - nu ne vede. Sigur, sigur. Dar vezi, vezi, haha, vezi!, eu stau într-un colț destul de ascuns, vorbesc foarte rar, doar atunci când trebuie. Și ei trec. Noroc cu tine, noroc.
- Ilie, ești ciudat azi. Vorbești ciudat, nu te înțeleg.
- Ei, nu știu ce mi-a venit. Mai bine spune-mi ce voiai să zici, chestia cu amintirile.
- A, da, da. E simplu. Era vorba despre momentele alea, momentele alea pe care ai vrea cu îndârjire să le păstrezi, să dureze nesfârșit, e vorba de zilele în care umbli buimac pe străzi încercând să ți le amintești, să le recuperezi, e vorba despre tot ce e irecuperabil.
- Marine, ești un sentimental jalnic.
- Norocul meu este că sunt un bărbat liber, norocul meu e că pot să mă ridic și să plec, pot să mă mut și să beau cafele în altă parte. În orice caz, vremea e tare plăcută azi, clar.
- Aș zice atunci - să nu mai așteptăm nimic, apune soarele și străzile sunt lungi și întortocheate.

Pe scurt

Oamenii sunt aşa de frumoşi şi ciudaţi în subsolurile oraşului, paşii sunt rotunzi şi curbați, trupurile lichide, trotuarele toate ale mele, fericirea stă în lucruri mārunte, oameni, mişcări şi autobuze grăbite.
Mergem spre sud, pe ferestre se văd blocurile.