Paracetamol

Un soi de jurnal - nimic neobișnuit, nimic deosebit.
M-a lovit subit gripa în autocar as'noapte, sau poate apoi - poate apoi, mi-a fost cam frig apoi în orașul meu nordic, poate are vreo legătură, mai știi. Totul a început cu o durere ascuțită în gât în vreme ce goneam pe drumul european E85, legănându-ne prin gropi, de la aerul uscat mi-am zis, lasă că trece, apoi azi m-a durut și gâtul și tot corpul, pielea și mușchii și capul și am consumat ibuprofen, de două ori câte 400 de mg și paracetamol și miere și propolis și ghimbir și lămâie și sorb iar, acum și aici, dintr-o băutură fierbinte plină de paracetamol - și încă ceva, nu mai știu ce. Îmi curg alene substanțe prin vene, în șir indian prin capilare alături de hemoglobină și cine mai știe ce, cine mai știe? Și transcriu articole alene, alene și scriu aici în vreme ce ascult niște muzică, refugiată în bucătărie - amorțesc, mă anesteziez.
Asta-i. Nu mai pot.
Mi-e cam dor să scriu cu energie, cu patimă chiar.
În ultima vreme zilele mele sunt prea lungi și obositoare, nopțile cad aproape răpusă destul de devreme pentru mine și trag mereu nădejde că o să mai găsesc puțină energie și inspirație ca să scriu.
Energie să mai scriu puțin găsesc întotdeauna aproape, inspirația nu întotdeauna, nu știu cum și când și dacă o găsesc, mă bucur când se ivește, neașteptat, ciudat, ca de nicăieri, așa scriu lucruri mai puțin banale, ca de nicăieri, ca de niciunde, subit, mintea mea, creierul meu, puf, o idee, un cuvânt, cuvinte, subit, de niciunde. 
Paracetamol, anestezie. Poate mâine, după toate leacurile, o să fiu iar om.
Pe aici merg televizoarele, am văzut puțin mai devreme o ploaie, uda niște rinoceri, mi-am amintit tot felul de ploi, ploi mărunte și nesfârșite, ploi torențiale de vară și veri întunecate, răcoroase, pline de ploi și ploi reci de toamnă. Și aerul și diversele soiuri de stropi.
Ploile, ploile, îmi plac ploile.
Multe, multe, nu știu nimic.
Excedent de cuvinte, nimic. 
Adesea habar nu am ce se mai întâmplă prin lumea largă a televizoarelor. Aleg să ignor ce se întâmplă prin lume, mai ales că veștile sunt de obicei foarte proaste, mult prea proaste pentru mine. Timpul trece ciudat pentru mine, fără prea multe repere prin lume. Mi-e ciudă doar când nu apuc să trăiesc anotimpurile, să le simt așa cum trebuie. Să simt puțin timpul, să mă agăț de el, să-l agăț în memorie, în cuie, cuiere, să-l îndes în cutii. Anul trecut, în aprilie, încercam să îmi notez zilele, să le simt, să mă agăt de ele, să le fac să fie pline.
Mi-e ciudă că anul asta nu m-am plimbat printre pomii înfloriți din București, nu m-am bucurat mai deloc de flori, cred că atunci când, peste vreo săptămână, o să mă intorc acolo, n-o să apuc să le mai văd, să le miros, să mai simt vremea asta a anului. Aici e încă rece, aici florile au alt ritm, aici viață curge altfel, mai încet, pe răcoare.
Un roman cu Gauguin, căutând sălbăticia, timpul sălbatic și ciudat al omenirii.
Aluat.
Mă doare spatele, mă doare și gâtul și nu mai știu ce, nu mai știu, curge paracetamolul în venele mele și aș scrie ceva, altceva, dar nu pot, nu mai am energie.

Somnul

Mai am puțin până să mă culc, mâine nu mă mai trezesc în zori, habar nu am nimic, știu doar că o să mă culc în curând și sper să visez, să visez frumos, să visez frumos și poate nesfârșit.
Aștept și tot adorm pe aici. 
Noapte bună.

Cărți poştale

Carți poştale, scrise mic, mărunțel şi ascuțit - atât mi se năzare. Una, două...nu ştiu câte.

Şi adorm, din păcate, şi mi-e ciudă că nu pot să mai scriu. 

Noapte bună, somn.

Poveste foarte scurtă

Apă, ploaie.
Vânt, iarbă.

Poem sub plapumă

Aşa că m-am băgat în pat, să aştept cuvintele, ritmul şi rimele, auzi, ştii ce?, viața e un complex de sunete, nasul e un complex de linii, ochii sunt cam căzuți, stelele limitele, pe cerul albastru trec pescăruşi, pielea se lasă şi burțile sunt rotunde, auzi, pe aici nu mai trece nimeni, vorbeşti şi sorbi dintr-o țigară maronie-gri şi timpul trece, aici, fără rime, fără sens, fără atingeri, fără bani şi fără festine, lumea e un loc plin de asprime şi mie, mie sub plapumă mi-e somn şi toate stelele sunt intangibile. 

Sentimentul paranoic

Sentimentul paranoic al absenţei, încleştat de aparențe.
Pe şoseaua luminată trec maşini şi ape repezi.

Osteneală

Seacă, toacă, pelin, lin, nostalgie, nevralgie, amețeală, amăgeală, osteneală, spaimă, vise, vise, somn. 

Catalog

Timpul trece mult prea repede, mătrăguna e bătrână şi pe lună nu e nimeni, picături picând abile, indivizii sunt solizi, domnişorii sunt livizi, domnişoarele livide, călătorii plictisiţi, o, tristeţi monumentale!, o, firide mici in zid!, o, parfumuri!, o, guvizi!, o romane necitite!, telefoane şi acizi, o, priviri împărtăşite!, o, apuse vremuri!, muşte, deznădejdi şi recidive, oameni şi electroşocuri, morți subite, sticle goale, pălării şi arlechini, tuş, cerneală şi cuvinte, privilegii şi motive, ceasuri lungi şi boli acute, grave voci cântând un blues, insomnii în zori de zi, mâini, obraji, vorbe urâte, patefoane şi orchestre, ceai de tei şi albinuţe, lupi de stepă şi doi lei, mâini, o pătură, tăceri.

Autobuzul

Mi-am tras gluga mai bine pe cap, ca să-mi acopere fruntea, să mă apere de ploaie. Mi-am căutat bricheta prin buzunare, cele de la blugi, cele de la geacă. E mică și neagră, o am de ceva vreme. "Ia-o pe asta, e ieftină și e neagră, cum îți place ție". Am găsit-o cu greu. Pachetul e însă în locul știut.
Mi-am aprins o țigară. Trag fumul cu ușurare. Închid ochii și trag fumul în plămâni, cât pot de adânc. Trag aer pe nas, coastele mi se lărgesc, de jos până sus, de jos până sus, plămânii mi-s plini, plini. Îmi imaginez că mă las pe spate, încet, apoi cad, cad pe o saltea consolat, consolat, satisfăcut. Mă înec și tușesc. Nu mi s-a mai întâmplat de mult.
Mă uit la cer, e plin de nori, sunt gri, plouă, normal, ești un idiot, știi. Lângă mine e o tipă cu părul roșu și pistrui, o față rotundă și mare, o geantă mare de piele, autobuzul nu mai vine, e o jumătate de oră de când stau și aștept. Îmi caut căștile, sunt plictisit. Muzică în urechi, în sfârșit. Îmi bag mâinile în buzunare, la cald. Peste drum e un mec, văd cartofii scăldați în băi vaste de ulei încins, picăturile de sudoare pe frunțile unui slăbănog, o casieriță brunetă cu breton și vocea cam groasă și un shake mare sorbit prin pai cu încântare. Zgomotos, la fundul paharului. Aseară, aseară am mâncat la o masă, într-un colț, mi-era foame și somn și aveam nevoie de-o baie. Mă mănâncă o mână, o scarpin. Ghetele și cizmele și adidașii, picioare groase și subțiri pășind grăbite, scările rulante, un magazin de bijuterii și altul de haine, o florărie. Mașini trecând pe lângă mine vâjâind, apa în bălți vaste - una ne stropește, pe mine și pe duduia cu pistrui. O înjurătură printre dinți.
Lumina portocalie a autobuzului în depărtare, în sfârșit.
E aproape gol, mă bucur, mă mir. Mă așez în stânga, în față, imi lipesc fruntea de geam. "Cumpără-mi și mie un pachet de unt când te întorci, îți dau banii". Avea buzele reci și foarte moi, uscate și fine totuși, mi-au plăcut iarăși, am privit-o lung în timp ce spunea nu mai știu ce, abia de am ascultat-o, nu mă interesa ce zice de fapt, la urmă am făcut în sfârșit ce am vrut, un pas și am îmbrățișat-o, am sărutat-o, am constatat că are buzele reci și moi, uscate și totuși fine, abia de i-am simțit respirația, gustul salivei, i-am simțit mișcările calde, trupul mic și fragil lipit de mine. Fericire. Nasul mic și puțin coroiat, ciupește-mă, visez, ține-te bine, ține-te de mine, plecăm, plecăm, plecăm, cu bine. Un pachet de unt, am înțeles. Am coborât scările, patru etaje, aproape în fugă. Ușa blocului trântită după mine.
O țigară.
Autobuzul are geamurile aburite, îmi place să privesc prin geamul meu luminile roșii ale mașinilor, difuze, stopurile, picăturile de ploaie. Haide mamaie, găsește-ți un loc. Măcar ești zâmbitoare. Ferestrele sunt aburite și lumina aproape gri și e frumos. Picături înăuntru, picături afară. Am un moment din-ăla, unul bun, unul în care știu că sunt aici, prezent, nu-mi pasă de nimic. Scurt. Număr, unu-doi, unu-doi, unu-doi, pasagerii, trecătorii, șoferii, mișcările picioarelor, ochii, ochii mari și ochii verzi, mici, ochii căprui, babele, cetățenii cu chelie. "Mișcă-ți degetele de la picioare" i-am zis, a râs, zgomotos, a râs. "Uită-te la mine". "Cum te cheamă, zici!?", asta a fost acum doi ani, în Eforie Nord sau poate în Neptun, cert e că era marea la doi pași, aveam în rucsac chiloții de baie și ea era într-o rochie lungă cu flori portocalii și purta pălărie, mă oprisem să trimit o vedere unui tip din Satu Mare. I-am zis. "Ce desuet, ce anost, o vedere pentru un tip din Satu Mare" -  a zâmbit, nu vorbea serios. De atunci. Locuiește în Romană, într-un bloc vechi, la etajul 8.
"Uite ce", i-am zis as'noapte, eram beat, "mâine vreau să ies un pic, într-un parc oarecare, oriunde de fapt". Avea pijamale largi și roz. A tăcut, ne-am privit mult timp. Vinul demisec, "vino cu mine", "nu am chef", prea bine, hai să ne culcăm, haide, haide, țigările pe terminate și un balcon de la care văd, pe ici și colo, luminile aprinse în camere. Vecina durdulie de peste drum, la fereastră, aplecată peste geam, cu ochii închiși și cămașa de noapte închisă până la ultimul nasture, acolo o văd de fiecare dată, mi-o imaginez singură, așteptându-și bărbatul marinar, bărbatul astronaut. Bucătăria e mică și pereții sunt scorojiți, sting ultima țigară într-o scrumieră aproape plină, o vărs în găleata de sub chiuvetă, mulțumit. Mă piș.
Adorm ținând-o în brațe, mintea mi-e goală și sunt fericit.
Dimineață am stat să o privesc dormind. Părul, genele și buzele întredeschise, respirația, umerii și forma șoldurilor, coapselor pe sub cearșaf. Sânii, imaginați. "Auzi, tu unde locuiești?", "departe, în sud, pe alt continent, dincolo de tropice". "Vreau să vin și eu la tine, musai" a zis. Mi-am prăjit un ou și apoi am plecat. Parcul, pasajul, mall-ul, cartierul mărginaș. Am închis ochii. Pe un raft are câteva CD-uri, în baie are o carte, cearșafurile ei sunt toate albe, prosoapele sunt albastre și roșii. "Unde lucrezi?", "la un magazin", lucrurile sunt foarte simple, ne vedem în weekend. Uneori și în mijlocul săptămânii, totuși.
Într-un parc văd un copil singur, se dă într-un leagăn, privește în sus. Blocurile au toate cel puțin zece etaje. "Ți se face dor de mine?", "sigur", i-am spus, lipsit de convingere, "uneori vin până la tine zburând, ca să te aud vorbind și să te miros, miroși atât de frumos și vezi, vezi, gustul tău e nemaipomenit, ai cele mai fabuloase dintre coapse și nopțile cu tine sunt, sunt, sunt, cum să spun, foarte lungi, nemaipomenite și îmi place să iau autobuzul apoi" și mi-am tras pantalonii și șosetele și încălțările grăbit.
Când eram foarte mic îmi plăceau foarte mult bălțile, îmi plăceau cartofii și bărbații eleganți. Apoi mi-au plăcut fetele blonde, apoi cele pistruiate. Și romanele sud-americane. Apoi brunetele înalte. Apoi mi-au plăcut drogurile, apoi mi-au plăcut serialele. Acum îmi plac autobuzele, o singură fată și mâncarea gătită acasă, din când în când, atunci când am ocazia s-o mănânc. Altfel mănânc orice şi sunt mulțumit. Las capul pe spate, îl sprijin de spătarul scaunului. Îmi pun mâinile pe burtă. Ochii închiși, ochii deschiși. Și vinul, sec și demisec, să nu uit. 
Se aude o sirenă și un ciudat merge pe bicicletă prin ploaie. "Sună-mă, auzi, vreau să te mai aud". Unt. Muzica e dată tare, îmi așez mai bine căștile în urechi, lângă mine e un individ între două vârste, cu chelie și două sacoșe pline. Închid iarăși ochii.
La capăt e o parcare. Ici-colo câteva mașini, sunt singur și fericit și plouă, merg grăbit spre un magazin, miroase a benzină și a asfalt ud.