Oamenii fiare

Nu vei vedea vreodată o figură mai respingătoare, pielea groasă și aspră și roșie, gata să plesnească, pe o față diformă și mare, dinții galbeni, rânjetul aparte, satisfăcut, deplin satisfăcut, rece și prefăcut, soiul acesta e unul fără de seamăn, câteva muzee le expun trupurile mumificate pe catafalcuri uriașe și organele genitale conservate în borcane, organizând expoziții cu prețuri exorbitante de intrare, căci câteva exemplare au fost prinse cândva în anii tulburi ai războaielor, au fost disecate, măruntaiele tuturor erau goale, negre, erau întinderi fără sfârșit în interiorul unor asemenea fiare, pereții cavităților erau îmbrăcați în straturi groase de grăsime protectoare, interioarele perfect izolate și goale, cărnurile lor sunt vișinii-putrede și organele lor reproducătoare enorme, afișate ostentativ în timpul vieții lor scurte, când sunt încă vii poți să îi vezi uneori cățărându-se pe garduri și dând inutil din aripi, au aripi acoperite cu pene rare și negre, curbate și mult prea scurte, ce nu le permit să zboare, o eroare a naturii au constatat diferitele cercuri științifice, desigur, în urma unor dezbateri aprinse în cadrul unor conferințe internaționale, au ghearele mari încovoiate și ascuțite, au palmele enorme și reci și piepturile umflate si goale, sigur că oamenii aceștia nu au inimi, se spune, in interiorul lor nu au fost găsite niciunele, se zice că au doar mecanisme cătrănite alimentate cu turbă, trepidând încinse, au ochii roșii și buzele groase și când îi auzi latră si latră silabe aspre, cu multe consoane, sau se laudă, se laudă, se laudă cu burțile lor extrem de încăpătoare, poftind carne de oameni, în cavitățile lor nesfârșite și goale, aceste fiare devoratoare de oameni povestesc uneori, scuipând printre dinți, cum i-au prins, povestesc zâmbind despre spintecări măiestre și sânge țâșnind în jeturi bogate, despre pulpe și sâni și burți fragede, privesc zâmbind ascultătorii uimiți, zâmbesc cu dinții lor galbeni si ascuțiți, cu care mestecă și sfâșie, taie, cu gurile lor pline cu salivă urât mirositoare și limbile lor mari și grele, plescăitoare, asemenea oameni păstrează întotdeauna distanța, se zice, asemenea oameni te privesc liniștiți și alene, apoi întind mâinile lor cornoase, terminate cu gheare, te mângăie ușor în timp ce îi privești cu fascinație și te străpung apoi în punctul cel mai moale, te privesc atunci cu ochii aprinși și larg deschiși, zâmbesc și-și înghit saliva cu nerăbdare, victimele lipsite de apărare au timp să țipe, țipă în limbi ciudate, injurii și blesteme, amărăciune adâncă și cuvinte grele, grele, fiarele zâmbesc extrem de satisfăcute, simțind puterea pulsând în venele lor de altfel goale, victimele lipsite de apărare pică pe jos răpuse, fără suflare, închid ochii și pier înghețate de durere, oamenii fiare își varsă apoi lichidele digestive si lichidele reproductive peste victimele ce zac acum în poziții fetale, apoi unele victime se umflă si umflă și devin încet goale, procesul e unul anevoios și duhorile sunt pestilențiale, într-o zi le vezi ridicându-se și plecând la plimbare, zâmbesc ușor și așa, așa îți spun, se nasc oamenii fiare.

Alambic

Am poftă să scriu și iarăși, iarăși, habar nu am ce. Uneori am, alteori nu. Deseori nu. Așa, scriu, de amorul artei, ca să dorm mai bine, de pamplezir, de nevoie, mai ales de nevoie.
Așa, mi se năzare, despre toate și nimic, scriu, scriu, scriu până la epuizare, scriu până adorm, două mâini mișcându-se și ochi abia mijiți, picând în gol, în hăuri fără fund, în mațe, despre ce aș putea să scriu azi?, nu știu, în universul sterp eu scriu, mi se mișcă degetele energice, pielea aspră, uscată, haidem, haidem să picăm și haidem să ședem, haidem să vorbim ca și cum ne-am cunoaște de când lumea, din toate toamnele și toate primăverile, cresc frunzele, înțelegi, mugurii și toate plantele, noi aici suntem niște inocenți, așteptăm să pice poamele, așteptăm să ne fie șfichiuite corpurile, atinse, atinse, de dureri și plăceri, de vârfuri de nuiele și de frunze și muguri, dureri ascuțite, urme roșii pe colțuri acunse de trupuri, usturătoare, ochi roșii, guri uscate, mâini transpirate, aici, vezi tu, nimic nu e așa cum ar trebui să fie, sprâncenele smulse și pictate apoi, vom pleca departe, în țările calde, în loc de mâini vom avea vâsle, vom pluti în aval și în amonte, nopțile vor fi nesfârșite, sudorile se vor scurge pe forme abrupte, duhori și miresme memorabile, paturi și sicrie și cearșafuri albe, aici, vezi tu, nimeni nu atinge pe nimeni, furie și nepăsare și nimic, muzica și cântecele, plămânii, umori și sudoare, jeg și duhoare, suntem cu toții separați și singuri, cântăm înverșunați în vreme ce spălăm podelele, dăm cu aspiratorul și spargem baloanele, trosnim nuielele, pisicile torc, paharele sunt mereu aproape pline, sorbim din ele cu poftă, lichide amare, înfocate, rapid, iată-le goale, ticsite, scuipăm semințe pe mușamaua cu flori, vocile răsună tare și totul duhnește a deznădejde și a apă de mare, salinitate prea mare, umplându-ne nările iritate, stârnindu-ne lacrimile, dar vezi, vezi, azi și aici tot ce facem este să cântăm, cuprinși de patimi, despre oameni și despre vise neîmplinite, despre prostie si despre nepăsare, despre timpul ce trece și despre toate acele povești neterminate, fumul și scrumul și străzile nelocuite aproape, labirintice, vii și moarte, mâini ce lipsesc și mâini necunoscute, atingându-se, nesimțire, nesimțire, furie şi moarte, o acoperim cu un cântec, unul duios și plin de emoții calde, unduind pereții, podelele, nimic, adorm, în sfârșit, epuizare, epuizare, am plecat, înțelegi, am plecat și asta este, perdelele roșii, se strâng și mă strecor printre ele.
Aici, vezi tu, totul e nesigur şi piere.

Casele

Bun venit pe pământ, pe aici circulă mașinile și emit gaze de eșapament, nu știu dacă ai observat, ba da, cum să nu, uite, uite, uită-te la toate casele vechi, goale, înăuntru întuneric, domniță, boierii au murit de mult, sunt oase și praf prin morminte, unii au uitat tacămurile folosite pe mesele de 12 persoane, grăbiți să fugă în exil, petrecerile pe vremuri erau strălucite dar acum, acum sunt pustii odăile toate, uită-te, mai joacă ueori muștele pe pereții scorojiți, nopțile trec cu toate luminile stinse, nici lumânări, nici candelabre, nimic, paturile sunt mâncate de cari, cearșafurile extrem de prăfuite și nu doarme nimeni pe ele, nici amante, nici soții, nu mai are nimeni slujnice, nici bucătărese țărănci, nici urmă de argat pe aici, nu vine nimeni noaptea de la sindrofii, țigaretele zac aruncate în colțuri, stinse definitiv, boierii au fugit, departe, departe, mâinile lor fine și albe au cărat bagaje mari, grele, valize acoperite cu piele, pline cu taftale, brocarturi, blănuri grele, iminei, șaluri, au plecat cu toții, ferestrele sunt acoperite cu scânduri, străzile pustii, uneori latră câinii, cineva strigă "unchiule!", unchiule, uncheșule, patefoanele s-au oprit definitiv și doamnele și-au amanetat bijuteriile, treptat, ramuri, ramuri lungi și fine din complicați arbori genealogici au pierit, cărămizile cad, podelele sunt găurite, târgoveții sunt dornici de soții vrednice, muncitoare, domniță, au murit și ei de mult, privește toate arabescurile, le vezi?, pe vremuri arhitecții erau fuduli și iubeau liniile curbe, statuile și leii, broderiile, vezi strada asta?, toate ferestrele sunt întunecate, aici nu mai locuiește nimeni, într-o zi o să ne strecurăm înăuntru și o să însămânțăm pământul muced, o să plesnească scândurile sub noi, rupându-se, vezi curțile interioare?, sunt pline de rufe, copiii crescuți în ruinele lumii, hrănindu-se cu franzele ieftine, o, petrecerile cu fason!, caii si birjarii și automobilele negre, astăzi cad tencuielile, iată liniile de tramvai și tramvaiele alunecând pe ele, scârțâind, intersectându-se, orașul vechi, vezi, are străzile înguste, oamenii pătimitori și ușurateci, țipând în odăi, cutremurându-se, vin salvările și taximetrele, doamne corpolente dorm în paturi cu baldachin, au sertare cu caiete pline de poezii și scrinuri pline de mistere, pieile sunt tuciurii, biciurile plesnesc pe moșii, astăzi lumea e plină de scursurile pământului, domnind, se îmbăiază prelung în căzile noastre grele din mijlocul odăilor de baie, pieile lor tuciurii și pieile lor aspre, săpunul fin franțuzesc, mâinile bătătorite, mașini agricole, prăvălii, funcții-funcții și daraveri fine, importuri-exporturi și ministere, o intervenție, soția a pregătit un meniu strașic azi, vă rog să poftiți în salon, vinul e rubiniu și paharele se ating în clinchete ascuțite, ne bucurăm astăzi, mâine vom pieri cu toții, pășesc mai departe, casele sunt pustii, proprietarii absenți, dispăruți în nesfârșite dispute succesorale, am tocmit, vezi bine, numai avocați proști, am amețit, am amețit, o clădire lungă, părăsită și ea, geamurile abia acoperite, sticlă spartă și lemn și pe trepte, la intrare, doarme și sforăie ușor un om al străzii, ce frumos, mi-am zis, luna e aproape plină și aerul rece și proaspăt și privesc, privesc.
Nu mai pot, adorm, nu-i nimic,
Ai grija de tine, înțelegi, pentru ca eu nu mai pot să umblu pe aici, adorm.

Totuşi

- Scrie-mi o poveste.
- Nu acum.

Un roman japonez. O baie, părul ud.
Am pielea uscată şi rod un bob de grâu.

- Ți-am scris, totuşi.

Mâzgâleli

Linii, linii bezmetice, mâini și picioare amestecându-se, lovindu-se, muzica se aude intensă și tare, unde îți sunt mâinile? Nu știu, nu știu, erau pe undeva pe aici, acum nu mai sunt, sunt doar niște linii, vezi, rotindu-se, spirale negre, subțiri și groase, fâșii, multe și dese, pâlpâind, palpitând, intersectându-se, pantofi de dans negri și rochii roșii, genele lungi, ochii închiși, pașii.

Ascultă, ți-am spus, îți amintești zilele cele bune, zilele în care străzile erau ale noastre, pavajul, dalele, măturătorii, gunoaiele și rigolele, cetățenii grăbiți cu umbrele, mașinile si claxoanele, îți amintești când mergeam departe, departe, nici nu știam unde, îți amintești tramvaiele și liniile trenurilor și copiii jucându-se cu o minge, mai ții minte copiii negricioși zâmbindu-ți pentru o fotografie, mai ții minte vântul de primăvară, mai ții minte florile, mai ții minte cimitirul și mai ții minte rufele atârnate, mai ții minte așternuturile, mai ții minte televizorul, mai ții minte pașii, mai ții minte ochii, mai ții minte mâinile, mai ții minte mâinile mele aripi, fâl-fâl, ridicându-se, mai ții minte căldura și pielea și îmbrățișările?

Zilele netrăite, goale.

Picioarele sunt și ele câteva linii, linii întrerupte, stinghere, frânte, mișcându-se totuși, încolo și încoace, pășind pe muzică, cercuri și linii ovale și linii drepte și opriri și momente de ezitare, picioarele goale, aspre, apoi cafenele, cafele, cafele nesfârșite și câte o țigare, rulată în foițe făcute din ziare, un bărbat oarecare, cu mâini mari cu degete lungi și cu unghii murdare, desenând rotocoale pe tăblia mesei, linii rotunde, mâini și picioare și coapse, rotunjimi pline, trecătorii sunt grăbiți pe bulevardul cel mare, la colț e un om cu un acordeon și o domnișoară ce pare că își numără pașii, unul, doi, trei, acum puțin mai repede, ultimul puțin mai mare, pantofii maronii cu puțin toc și dresurile fine de mătase, fustă plisată si taior și pălărie, puțin mai încolo trec mașinile, nenumărate, neoprite, șoferii au mustăți mari și stufoase și totul, totul e făcut din linii, linii negre, bezmetice, amestecându-se, sus pe un deal e o piață, acolo șed artiștii și desenează portrete de oameni cu priviri goale, superioare, suprind însă atâtea detalii, pășesc agale turiștii cu burțile goale și privesc meniuri scumpe și fine scrise cu cretă pe panouri, în vitrine e plin de crustacee și fructe de mare și undeva o femeie freacă podelele, altundeva o femeie pozează pentru un artist cu barba roșie, o cheamă Sien, mai departe, mai departe, fugim la vale, străzile sunt pavate și abrupte, aici niște iederă și colo niște ziduri, haide însă să plecăm mai departe, să fugim, nu știu unde. 

Pe aici bisericile sunt roșii, cerul e negru și soarele portocaliu, oamenii sunt doar linii negre, cocoșați, aplecându-se, ascunzându-se în cojoace de foame, de spaima molimei, de spaima tiranului cel mare, anii sunt lungi si grei și oamenii mor de foame aici în țara lui Soare răsare, cizmele sunt înalte și pașii sunt grei si ceaiurile amare, amare, ciorile zboară pe cer cu miile și norii sunt linii încâlcite, răsar fabricile și uzinele și undeva, pe străzile întortocheate, stau doi oameni și se privesc însetați și înfometați de parcă nu s-au mai văzut de ani de zile, fumul se ridică rotocoale-rotocoale din fabrici și uzine si țigări și sobe, femeile mici și rotunde spală haine și le întind pe balcoane, pantaloni și fuste și piese de lenjerie, femei îmbrobodite cărora le ies de sub broboadă zulufii și stropii de sudoare, linii largi și groase, trupurile, mâini moi și prunci și pelinci și lapte, bărbați cu pachete împachetate în ziare, mici și mari, pline cu haine, cărți și mâncare, salopete gri și căciuli negre și pistruii și ciupiturile, urmele de vărsat, oameni încovoiați și femei bătând covoare, sprâncene blonde și bărbi cărunte, bărbați uitați de neveste prin crâșme, unghii și picioare și unghiere, blocuri gigantice cu ferestre mici, apartamente și garsoniere, odăi încălzite de calorifere și vopsele albastre și verzi și gri și cearșafuri înflorate pe care dorm femei și bărbați și copii, un tren gonind prin noapte, marea evadare, lumini slabe, compartimente cu banchete acoperite cu mușama maronie, gonind, gonind, prin sate pline de oameni cumsecade și sate atinse de foamete, prin păduri nesfârșite și tunele săpate adânc în munte, pe banchete sunt oameni, unii stau și se privesc și nu știu, nu știu când s-au mai văzut și unde, se întorc însă, se întorc și ajung într-o odaie mare, cu podele ce scârțâie, acolo lămpile sunt slabe și roșii, pereții sunt înalți și afară răsare soarele, nopțile pe aici sunt lungi, aproape nesfârșite, visele sunt atât de rare, oamenii pe aici sunt bizari și singuri și în mijlocul paturilor lor, pe așternuturile creponate, dorm adânc, linii încâlcite, subțiri, curbate, ascuțite și lungi, multe și negre, aglomerate, mâini și picioare, întinse, curbate, zăcând goale, curgând, coborând și urcând, sânge pulsând și electrocardiograme, salvări gonind pe străzi cu sirene și lumini albastre și roșii, cântece vechi și noi și unu, doi, trei, patru, ai înțeles?, astea sunt mișcările, învață-le.

Singurătate

Alunecare, alunecare, tot mai departe la vale, timpul trece și nu știu, nu știu ce să scriu, fuga, fuga în lumea ce mare, la revedere, la revedere, marea plecare în lumea cea mare, am plecat într-o zi pe o cărare, la revedere, la revedere, am plecat în lumea cea mare, călător prin soare, pe sub nori și prin ploaie, desculț și cu pantalonii prea scurți, o cămașă verzuie și o pălărie cu boruri mult prea largi, la revedere omenire, la revedere, am plecat pe mare, am plecat pe o cărare, nicăieri și pretudindeni, prin orașele cele mari și prin cele mici, pe străzi întortocheate și străzi mici și pavate, privind prăvăliile, călător solitar, liber, întâlnind pe toți și pe nimeni, n-o să mai privesc pe nimeni în ochi pentru că, pentru că n-o să mai fie, nici măcar un ochi din cei mulți, din cei o mie, niciunul n-o sa fie, n-o să mai fie, pielea mea o să fie tot mai tare, tot mai tare, o scoarță tare, pe dinăuntru o să fiu goală, vastă, încăpătoare, întunericul cel mare, purtat de colo-colo, pe sub soare, o să mă mai oprească din când în când câte un copil, domnișoară, doamnă, știți oare, aveți idee, cât e ceasul oare?, o să deschid ochii și gura și, înăuntru, întunericul cel mare, ochii lui mari, largi deschiși, or să privească înspăimântați, doamnă, doamne, întunericul cel mare, înghițindu-l, buzele crăpate închizându-se, pumnii strânși, picioarele puse în mișcare, târându-se, un rucsac plin cu pesmeți, iată-l, plin, mare, și-o sticlă mare de apă și una mică-mică de tărie, pentru zilele grele, nesfârșite, obositoare, nopțile petrecute în răcoare pe sub copaci înalți, înalți și bătrâni, cu crengi mari atârnând și trunchiuri groase, fără frunze și plini de cioturi, spune-mi, spune-mi cine vine pe cărare, în depărtate, un om cu doi ochi, unul mai mic și unul mai mare, poartă o pălărie mare, o pălărie de soare cu boruri mult prea largi, abia își mai târăște picioarele, vine agale, la vale, la vale, timpul trece și îl aștept sub copacul cel mare, îi dau binețe când ajunge în dreptul meu, bună ziua, bună ziua, cuvinte nerostite, întunericul nesfârșit, întâlnindu-se, oamenii goi, plini de întunericul cel mare, ne vom privi apoi câțiva ani, călătorii gemeni, regăsiți, tăcerile sunt așa de adânci, nesfârșite aproape, uneori vorbim totuși despre gândaci, alteori despre oameni, alteori iar despre oameni, alteori cine știe, cuvinte puține și tari, semnificative, întunericul ne scapă printre buze și lumea pare, pare că vrea să se dezintegreze, să se sfarme, atinsă de marele întuneric și de cuvintele noastre, pășim pe cărări pline de noroi după o ploaie și ne privim degetele mari și murdare și ascultăm, ascultăm, vântul legănând copacii, frunzele, greierii, privim oamenii muncind câmpurile și căruțele și caii și toate zburătoarele și târâtoarele, ulițele și gardurile, nu vrem să știm însă de nimeni afară de noi, suntem doi gemeni, ascunzând tăceri aproape nesfârșite, rar întrerupte de cuvinte, ieșind din adâncul întunericului cel mare, doi gemeni, umblând de colo-colo, fără scop, fără grabă, agale, agale, nu-mi place povestea asta, poetule, nu îmi mai ajunge și nu îmi arăți destule și nu pricep, nu merge, singurătate, singurătate, purtându-mă, purtându-ne mai departe, întuneric neauzit, mare, te ascult, mi-ai promis că o să stăm de vorbă, nopțile pline de întuneric și nimeni, nimeni afară de doi gemeni mergând agale, pe o cărare, desculți și cu pantalonii prea scurți și pălării cu borurile mari, mult prea largi, știind că pleacă mai departe, tot mai departe în lumea largă, singuri, liberi.

Straturi

Noapte

      .
      .
     .
   .
    .
     .
     .
 

                


.


Noapte bună, somn ușor.
Șapte purici pe-un picior.
Și unul după ureche - ca să fie cu pereche.

Mai nimic, iarăși

Stau aici, sigur că trebuie să scriu, mă roade de câteva zile să tot scriu, aștept cu nerăbdare nopțile, habar nu am pentru ce, pentru mine mai ales, îmi face bine să scriu, mă las, pur și simplu, ascult, privesc, privesc dar nu în jur, aștept să văd ce-o să mai fie, ce o să mai scriu.

Nu prea mă simt însă creativă în noaptea asta. Nu, mai nimic, mai nimic, nu văd mai nimic, pur și simplu. Nu reușesc să intru într-o stare. Îmi vine să scriu doar lucruri relativ...normale sau banale sau seci. Nu știu.
Scriu și șterg, scriu și șterg într-o noapte nu așa de bună pentru scris. Scriu totuși, m-ajută.

Încet, încet, foarte încet, se rotesc roțile si rotițele lumii, nimic nu se întâmplă însă, totul se rotește, se rotește și revine, revine la un început, zac pe iarbă într-un luminiș în mijlocul pădurii și privesc cerul și stelele, hai să ne mutăm aici, zic, să privim cerul în fiecare noapte, să respirăm aerul rece și curat, stelele rotindu-se în timp ce, în timp ce noi stăm cu burta în sus, eu și cu mine însămi purtând dialoguri imaginare, atât, haide să rămânem aici, pe iarbă și pe pământul rece, să ne descompunem încet, ei, nu chiar, dar haide, nu am nimic de spus, zac și aștept somnul, un vis sau vise poate, zac pe un covor de mușchi și mă gândesc, oare acolo, departe, departe de tot, oare e cineva acolo, totuși?

Nu știu cine și de ce și pentru ce citește mai mereu ce mai scriu eu aici, mă întreb, pentru ce revin cititorii cei atât de puțini, foarte-foarte puțini? Unii vin și pleacă rapid, alții revin. Mă mir. Nu știu dacă vreau să știu cu adevărat, dacă nu cumva prefer, de fapt, misterul.
Mulțumesc, oricum.
 
Nu pot să adorm, nu încă, am nevoie să văd, aș renunța dar nu pot, închid ochii, îi deschid, aștept, degeaba, nimic oare?, nimic din adâncuri, doar câteva străzi cu case vechi, o bicicletă, o fată, o femeie plângând, mai departe, mai nimic, o clădire aproape dărâmată, ziduri găurite, varul colorat, jupuit și podelele putrede, lemn smuls si pământ, cărămizi, movile, nimic, mergem mai departe, un tren gonind prin câmpie, vezi, un tren mergând prin noapte, mă leagănă și mi-e așa de somn, mă scufund în haine și-n căldura lor, mi se închid ochii și vreau să dorm, să dorm în tren sprijinită de un perete al compartimentului, ore lungi, ferestre înghețate, calorifere, banchete moi și banchete tari, vezi tu, suntem toți singuri, fiecare în compartimentul propriu, adormind, mi-e prea somn, înțelegi, nu am timp de asemenea lucruri, lasă-le, o să mă opresc aici, o să cobor aici, în prima haltă, îmi imaginez, în sfârșit, adorm și atât, călătorind cu un tren prin noapte, până la prima haltă sau poate mai departe, nimic cert, sunt doar într-un tren, într-un compartiment.
Un tren prin tundra sau taigaua siberiană, zăpadă afară, compartimente.