joi, 5 februarie 2015

Două nopți

O noapte.

Beția brazilor, organe pulsând, unu-doi, unu-doi, e cineva acolo?, nu e nimeni, suntem doar noi găinile, găinile și un leu, un leu-paraleu, derbedeu, umblând, umblând, teleleu, clătinând, clătinându-se, strigă, are ecou, leu-leu, paraleu, ecou, un gard, un pește în adânc, multicolor, străluncind, m-auzi?, m-auzi?, alo, m-auzi?, nu, știam eu, leul-paraleu pășind peste curcubeu, răgând, un-doi, un-doi, aici suntem doar noi, noi cerul și noi pământul, strigând, care și încotro, pământ, pământ, frânt, în palme bătătorite, nimic, alunec, alunec, oase trosnind, trosc!, lichid și solid, absorbind, sorbind, cupe de vin, vin pelin, amar, amar, cât mai amar, să fie amar, vă rog, vă rog să mai serviți, poftim, ochii închiși, dați peste cap, lumini, căzând, căzând, capul de pământ, o prăpastie, un hău, un hău fără fund, întuneric adânc, tot mai adânc.

Încă o noapte.

Mers la vale, de-a dura, tufe de mărăcini, spini, rotindu-se, rotindu-se la vale, ascultă, ascultă, cine crezi că ești?, nimeni, nimeni precis, osmoză, difuziune, auzi, auzi rotațiile soarelui în jurul propriei axe, nu auzi, precis-precis, în sfârșit, să mergem mai departe, pe o cărare de pământ bătătorit într-o pădure în mijlocul verii, soarele apune și e plin de praf, pendulul și clopotele, sunând, sunând, uită-te la mine, oare cine ești?, ochii mari și mirați, mâinile calde, omul de fier păşind prin băltoace, lăsând în urmă rugină, apă ruginie, omul de fier pășind, greu, tot mai greu, ascultându-și inima, bătând tot mai încet, tot mai încet, ceasul sună ora de culcare, ochii stau însă deschiși și privesc tavanul, privesc și numără crăpăturile, una, două, trei, ascultă, ascultă!, în sfârșit, nu mai e nimic, e doar lumina, acolo sus, ochiul privindu-ne, strivindu-ne, omul de fier are trupul plin de șuruburi și cuie, are încheieturile aproape țepene și merge încet și moare de somn, inima lui bătând tot mai încet, trupul tot mai rigid, roșu, ruginit, trist, ascultă aici, ce vrei să spui?, nimic, nu știu, spun și eu tot ce văd, văd copacii și o piersică, o casă veche, pustie, întunecată, înăuntru nu e mai nimic, pânze de păianjen și praf, podele smulse, pereți sparți, o casă veche și părăsită, acolo locuiesc pare-se si locuiește poate și omul de fier, somnambul și trist, târându-și picioarele până acasă prin bălți mustind, noroi și rugină și soarele nu mai e pe cer, s-a dus, s-a dus să se culce poate, în mare, în mare precis, acolo are o întâlnire de taină, e purtat de peștele cu solzi multicolori, înotând rapid, mișcându-si coada, soarele auriu în zale,  mândru și chipeș, umblând prin marea cea mare, călare pe peștele lui, căutând s-ajungă la întâlnirea cu luna, fără să ajungă niciodată, între timp sus, într-o poiană, în întuneric, e o casă și acolo sunt eu și vine omul de fier, plin de rugină, vom cina împreună pe o podea putredă și mâncată de cari, o să îmi spună cum e să fii greu, tot mai greu, să ai o inimă mică de fier, mișcată de o cheiță, ascunsă adânc, bătând încet, tot mai încet, abia auzit, omul de fier o să plece apoi, o să înnopteze undeva pe o stâncă departe de ochii lumii, eu nu știu ce caut aici, să vedem, nu știu, curge apă pe tavan și în mijlocul camerei e o masă cu două scaune, nu avem lumină dar nu e nimic, zile astea luna e plină și stranie,  mai mare ca niciodată, ne veghează, așteaptă și ea, așteaptă, mergem mai departe, undeva în zare zboară o pasăre, e mare și roșie și are un cioc negru, are ochi galbeni și e ciudată, zboară peste un vulcan, unul ce erupe în visul meu înecând totul în cenusă și foc, groază, lumi prăbușindu-se, în adâncuri hăul, privești înăuntru, e o fântână, în fântână îți vezi chipul și vezi și soarele, sus, sus, e plină amiază aici pe lumea cealaltă, în ea cobori printr-o fântână, și cea ce te privește, nu mai știi în care din lume e, cea reală ori cealaltă, cine mai știe?, cine mai știe unde și cine ești, nimeni, plutești pe o apă, mai departe, tot mai departe, nu știi nici tu unde, uite așa, am sentimentul că vine sfârșitul cuvintelor, că se termină tastele și literele și imaginile, un nor pe cer, vântul bătând, suntem cu toții morți pe cea lume, umblând cu inimile sparte, din ele curg de toate, dreptate, iubire și viermi, cuvinte și tăceri, totul curge, curge, mai departe, mai departe, din niște inimi sparte, revărsate, groază și durere și lașitate, apă și nimic, întuneric și lumină, unii oameni pe cea lume își duc mâinile la piept și privesc ce le curge în palme, par uimiți și totuși nu prea, unii au ochii larg deschiși, alții au pleoapele lăsate, unora le chiorăie mațele și unii pică de somn, cască, cască precum omul de fier, pășind agale pe lumea cealaltă, sfâșiați de rugină și de viermi, neștiind însă dacă vor sau nu să se mai întoarcă în lumea noastră, oricare din ele o fi. 

marți, 27 ianuarie 2015

Nimic, un nimic

Când o să fiu eu mare o să scriu un roman siropos, unul lung și siropos, cinci sute de pagini de sirop, o să fiu un epigon fericit al rușilor, japonezilor, chinezilor și altor orientali, al realismului magic și prozei fantastice, suprarealismului si dadaismul, o să scriu ceva banal, murdar, sentimental și ieftin și, totodată, tragic, o să savurez însă fiecare clipă, scriindu-l, degetele mele mișcându-se, literele, cuvintele, imaginile, o lume întreagă în mine, povești siropoase ieftine, telenovele spontane, pentru sufletul meu sentimental și murdar, o lume imaginară în care să dispar periodic.
Am reușit să termin, în sfârșit, dialogul celor doi despre Varvara Petrovna.

 *

Afară era un ger cumplit și mi-am zis "Până aici ți-a fost, până aici ți-a fost. Curând o să mori, nu există niciun dubiu, e clar." Am ajuns la ușa localului încercând să îmi țin echilibrul și să nu cad pe gheața groasă, acoperind trotuarul, pavajul, strada întreagă. M-am oprit câteva momente în fața ușii, am privit prin ochiurile pe jumătate acoperite cu gheață ale geamului, înăuntru lumina era galbenă și slabă și se zăreau câteva siluete de oameni, întunecate, aplecate asupa meselor, asupra barului, încremenite parcă. Am deschiș ușa, era o liniște ciudată, încăperea mică era plină de fum și atmosfera era apăsătoare, tulbure. Oameni izolați, pierduți, m-am gândit. M-am așezat pe un scaun înalt, la bar. Câtă vreme îmi căutam banii prin buzunare a apărut și barmanul, un tip înalt și chel, masiv, cu ochi negri și-o privire goală. Abia am reușit să îmi adun puterile ca să rostesc ceva, simțeam că mi se schimonosește întreagă față în efortul de a mă abține, de a mă opri din plâns, m-am rugat de lacrimile mele să mai aștepte, să mai aștepte, un moment de singurătate - atât.
- Aș vrea și eu ceva de băut, niște tărie, am reușit să spun cu glasul puțin sugrumat, curmând liniștea ciudată a încăperii.
Barmanul, tăcut, mi-a turnat un lichid oarecare într-un pahar, parfumat și tare, am sorbit rapid, l-am simțit arzându-mi stomacul și mațele, am mai cerut apoi, am tot cerut, bând așa, în neștire, scufundându-mă în mine, o vreme, nu mai știu cât. Simțeam cum pier gândurile mele, încet, încet, nu știu unde. La un moment dat îmi sprijineam capul tot mai greu în mâini, priveam lemnul lăcuit al barului cu ochii abia deschiși, am simțit atunci că cineva mă bate pe umăr. Era un individ cunoscut, Mihai Ioanid, coleg vechi și amic din orașul meu de origine, un oraș mic de câmpie, cu case mici și vechi, cu igrasie, cu femei bătrâne cu sacoșe, trenuri trecând de trei ori pe zi, la ore fixe, gara mică și autobuze vechi, huruind pe străzi, aproape goale. Străzi mici, înguste, prăvălii evreiești.
- Sărmanul de tine, am zis, trebuie să fii înghețat. Ai venit cu trenul până aici, nu-i așa, cu trenul de 12?
- Credeam că nu o să mă recunoști, zise el uimit. Sigur, cu trenul de 12 am venit, ultimul de azi, era cât pe ce să îl pierd și am fugit și abia de am urcat în el că a și plecat, șuierând. M-am oprit aici ca să mă încălzesc puțin, plec mai departe, știi, nu am prea mult timp de zăbovit, meseria mi-o cere...Dar spune-mi, cum de te găsesc aici?
- Sunt un om trist, bătrânul meu prieten, asta e tot, de asta sunt aici. Am o logodnică, să știi, dar nu pot să îți spun numele ei, nu pot. Să-i spunem însă, căci i se potrivește așa de bine, Varvara Nicolaevna....sau, nu, nu, Varvara Petrovna, Petrovna mai curând. Logodnica mea, Varvara Petrovna, îmi pare rău că nu pot să ți-o prezint.
- Mă miră, prietene, căci te știam lup solitar, e curios, foarte curios.
- M-am mirat și eu, de fapt încă nu mi-e clar cum s-a întâmplat, într-o zi m-am trezit însă și...așa, pur și simplu, avusesem un presentiment și apoi....și apoi asta a fost, nu mai contează acum. Astea sunt doar detalii, nu are rost să ți le înșir acum. E o femeie greu de descris, Varvara Petrovna, îți spun! Eu sunt un netrebnic și un neisprăvit, amice Ioanid, și Varvara Petrovna a răsărit de nu știu unde, cu rochiile ei lungi, foșnind cu un zgomot venind din alte timpuri, în încăperile ei boierești, goale, cu pereți înalți - și eu nici nu mai știu cum am ajuns acolo, într-o zi...Nu mai știu. Nu ai mai văzut așa ceva, îți spun. Și are o fire, ce fire! Oricum, insistă mereu să merg în vizită la ea de mai multe ori pe săptămână. Mă supun, de cele mai multe ori, nu pot să rezist, mă primește în odaia cea mare, cu samovar, îmi servește ceaiul, ține să îi povestesc tot ce am mai făcut, mă privește arzător, intens, tot timpul cât îi povestesc, în timp ce soarbe încet din ceașca ei ceaiul negru, rusesc. Zâmbește din când în când, nu spune mai nimic. După o vreme nu mai rezist, trebuie să mă ridic și să plec. Nu știu cum să îți explic, Ioanide, simt că răsar în mine lucruri pe care nu le pot controla nicidecum, puternice, ciudate. Trebuie să plec, pur și simplu. "La revedere, Anton, pe curând, sper..." - așa îmi spune mereu.
- Nu pare atât de rău, zise Ioanid încetișor.
- Nu e, nu e, dar nu e doar atât. Să vezi. Îmi face declarații, vorbește rapid și totuși încet, aproape șoptit, mă privește cu ochii mari și pupilele dilatate, privesc fascinat în adâncul lor negru până simt că mă pierd, ea întinde mâna spre mine și vrea să mă atingă - atunci uit, uit de ce sunt acolo și cine sunt pentru ea, cine suntem, simt cumva cum totul în mine se dilată. Intru în panică. Îmi simt, înțelegi, capul, trunchiul, dilatându-se în timp ce inspir, se contractă toate apoi, mi se strânge stomacul - totul rapid, tot mai rapid, în vreme ce îmi crește pulsul. Mi-e rău. "Trebuie să plec", apuc să îi spun uneori, în zilele bune. Mă ridic de pe scaunul pe care ședeam cuminte până atunci, mă năpustesc spre ușă și plec. Uneori izbucnesc în râs înainte să ies pe ușă. Nu știu ce face ea în urmă. Uneori o aud cum oftează. Uneori simt că mă privește pe fereastră, mă privește cum plec. Aerul e rarefiat și amețesc inspirându-l, corpul mi se mișcă ciudat. Îmi dau seama că mă comport mizerabil, mizerabil. Mă primește însă, știi, de fiecare dată, înapoi. Mă cheamă. Ăsta e lucrul cel mai cumplit. Și eu, eu vin până la urmă și ne reluăm rutina, o reluăm ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Știu că suferă, o văd în ochii ei uneori, totuși îmi vine să zâmbesc, îmi vine să râd, mă simt stingher, neputincios, de fiecare dată când văd suferința ei. Apoi - și asta e grav, foarte grav - apoi nu fac nimic. Am nevoie să mai beau ceva, nu mai pot vorbi.
- Haide să mai comandăm ceva, zise atunci Mișu Ioanid pe un ton ciudat de vesel. Ce mai poveste spui și tu, ce mai poveste! Eu nu îmi permit asemenea lucruri, slujba nu mi-o permite, vezi tu, sunt un om banal și sunt tot timpul pe drumuri. Un om banal, înțelegi, tot timpul pe drumuri. Și-apoi în orașul nostru mic...în orașul nostru mic nu există Varvare Petrovne.
- Mai bine, Ioanid, mai bine. Mai vrem un rând, i-am spus barmanului, care ne-a servit, bineînțeles, tăcut. Ne-am băut paharele rapid. Ioanide, locul ăsta e ciudat, nu vorbește nimeni afară de noi. Și-afară e un ger! Ceva cumplit, cumplit!
- Așa e, e drept.
- Mă simt amorțit. Dar nu e nimic, nu e nimic, e chiar bine, în sfârșit. Ioanid, Ioanide, să vezi. Mă uit uneori în oglindă, dimineața, când mă trezesc, mă uit cu ochii strânși puțin, vezi că sunt miop - și mă văd altfel, mă văd în sfârșit. Văd, să știi, ceva din figura tatălui meu și din cea a tatălui tatălui meu, toți bărbații aceia, privindu-mă printr-o față umflată, prin cearcăne, riduri, barbă, privirea rece, întunecată. Îi văd, îi văd în mine. Încerc să scap de priveliștea asta, mă spăl, îmi pun ochelarii. E ceva straniu în mine, Ioanid, ceva de care fug și de care mă lovesc totuși, pretutindeni. E în mine un om mărunt, mă simt mărunt și nemernic, îl simt. Și-apoi e Varvara Petrovna. Aș vrea să înțeleagă, știi, dar nu înțelege și-apoi, de fiecare dată când plec, omul ăla se simte mare. Mi-e rău și apoi e omul ăla, mulțumit. Nu mai știu cine sunt, Ioanid. Și fug, fug și asta e tot. Și ea mă tot cheamă. Nu știu să îți explic mai mult, nu mai pot.
- Mă tem ca nu înțeleg, vezi tu, eu sunt un oarecare, dintr-un oraș mic, un oraș foarte mic. Dar vezi tu, eu aș spune totuși că Varvara Petrovna a ta a priceput, a priceput la un moment dat, așa aș crede, ceva îmi spune că așa e.
- Așa crezi? Eu nu mai știu nimic, Ioanid. Ar vrea să fiu, ar vrea să fiu cum ar crede ea că sunt. Dar eu nu sunt, nu sunt - și nici nu vreau să fiu, înțelegi? Totul e o glumă proastă, un lucru de prost gust. Știi ce mi-a zis intr-o zi, de curând? "Într-o zi mi-ar plăcea să luăm trenul de Moscova, e unul ce pleacă la șapte seara, îl luăm într-o zi - și-apoi asta e tot. La Moscova sunt toate neamurile mele, o linie lungă de generali si de prinți, toți atârnați pe pereți, știi, ne așteaptă, mi-e teamă de ei toți - dar ar vrea să te cunoască. Teamă mi-e însă că nu o să mergem într-acolo niciodată." Am văzut-o că e mai tristă și mai posomorâtă ca oricând. Am înțeles atunci și i-am refuzat invitația următoare, nu am mai venit. Nu îmi mai beau ceaiul cu Varvara Petrovna, Ioanid. Sună atât de ridicol. Nu are rost. Oricum o să plec - și oricum o să mă tot cheme, la nesfârșit. Știi ce i-am zis în ultima zi, înainte să plec, înainte să izbucnesc iar in râs? Ești amuzantă, Varvara Petrovna, ești amuzantă. Nu mă mai întorc, Ioanide, nu mă mai întorc, pentru nimic în lume.
- Nu știu dacă faci bine, mi-a zis. A lăsat capul în piept apoi, închizând ochii, tulburat și amorțit de paharele băute până atunci. Trebuie să plec, a adăugat, am un tren la 3 și 5 minute, merg departe, nici nu știu când o să mă întorc. Antoane, Toni, nume amuzant, te rog să mă ierți, nu știu ce mi-a venit...mi-a părut bine să te reîntâlnesc, chiar mi-a părut bine. Eu aș spune ca ești un om norocos, fericit, nu îți dai seama însă, nici nu știi, nici nu știi. Trenurile, noaptea, sunt de multe ori foarte goale, merg pe câmpii, goale și reci și întunecate, ducând niciunde. Și eu în ele, pe drumuri, privind prin geamuri, întuneric si compartimente mizere și slab luminate ce se întrepătrund în ferestre cu întunericul, cu noaptea, fugind, rapid, nepăsătoare. Pe tine te așteaptă cineva, vezi bine, așa cum zici, te aștepta, cel puțin. Amice, aș zice, ești un nemernic, așa cum spui. În fine, te rog să mă ierți, trebuie să plec, trenul vine în curând, foarte curând. Te las cu bine, Anton, vechi prieten. Dacă treci prin orașul nostru mic, știi că ușa mea e deschisă oricând pentru tine, gazda mea gătește foate bine, prăjiturile ei, știi, sunt memorabile, uiți, uiți de tot...Dar să nu mă abat. O să plec, poftim niște bani, pentru ce am băut, cu bine și te las, să fii înțelept, aș zice, dar nu e musai, o știu prea bine.
- Cu bine, i-am spus, și am tăcut, definitiv, adânc, uitând de mine, un om pe un scaun într-un local oarecare, înconjurat de alții ca el, "un nimic, mi-am spus, totul e un nimic, un fleac, mâine o să o iau de la capăt, zilele lungi, vagi, nesfârșite, nedormite, un nimic, ce mai faci, Anton?, nimic, aș spune, nimic".

marți, 13 ianuarie 2015

Oglinda

Am început să scriu, în sfârșit, dialogul despre Varvara Nicolaevna, care între timp a devenit Petrovna, nu l-am terminat însă și așteptam cu oarece nerăbdare noaptea asta ca să scriu în contiuare la el, să îl termin poate. Am făcut însă, între timp, o oarece criză de nervi, ceva rar, după ce, forțată de niște împrejurări, a trebuit să mă urc pe un cântar, lucru pe care nu l-am mai făcut de niște ani buni. Ultima dată m-am cântărit cândva prin 2012 pentru că am fost obligată în niște circumstanțe, înainte de asta tot așa, nu mă mai cântărisem de niște ani. Refuz să fac asta nu pentru că nu îmi pasă câte kilograme am ci pentru că echilibrul meu e așa de fragil și imaginea mea despre mine așa de ușor de tulburat încât să mă cutremur constatând câte kilograme am e ultimul lucru de care am nevoie. Și îmi place mâncarea, îmi place să mănânc și nu am chef să îmi refuz nimic, nu am nici cel mai vag chef să mă abțin de la unele și altele, nu am, pur și simplu, în mod obişnuit. Am tot refuzat să duc o viață plină de stres chiar și în legătură cu mâncarea.
Și m-am îngrășat, foarte mult m-am îngrășat, m-am îngrozit și apoi a explodat în capul meu o grenadă plină cu furie. 
Nu cred că a existat vreo perioadă mai lungă de câteva zile, săptămâni sau luni (rarisim luni) în care eu să mă simt chiar bine în pielea mea. Nu. La înălțimea mea un metru și 72 și la 57 de kilograme, acum o mie de ani, la 21 de ani de fapt, când mâncam un pachet de biscuiți și beam un ceai verde pe post de prânz la facultate pentru că nu aveam bani de mai mult, eram încă nemulțumită de mine, nu eram suficient de slabă și nu mă simțeam nicidecum bine în pielea mea. Cred că am avut o perioadă în copilărie, când eram foarte mică, când mă considerau adulții frumoasă-drăguță-deosebit-de-interesantă, pe atunci nu aveam o problemă cu mine. O perioadă scurtă. Apoi am început să ies pe-afară și din câte îmi amintesc, copiilor, băieților mai ales, le păream prea rotundă, prea grasă, prea nu știu cum. Nu le plăcea băieților de la bloc de mine, asta-i clar. Prin clasa a 5 - a sau a șasea am ajuns să port ochelari - și-apoi mai nimănui nu i-a mai plăcut ochelarista prea rotundă și cu mutră de copil și picată din cer și sărăcăcios și urât îmbrăcată și nu mai știu cum. Așa am ținut-o până în facultate - și-apoi. Acasă la Suceava mama însăși m-a tot atenționat, cu cele mai bune intenții, bineînțeles, de nu știu câtă vreme, de când mă știu, și o face încă, în continuare, că m-am îngrășat, că-s prea grasă, etc. Și nu doar ea face asemenea remarci, spune asemenea lucruri, sau nu doar ea face lucruri ce îmi comunică faptul că nu-s ok așa cum sunt.
Am o problemă reală cu mine, o imagine de sine deformată care mă scoate din minți și mă face să sufăr, uneori mai puțin, alteori foarte tare, o știu de ceva vreme dar nu pot să țin lucrurile sub control. Mă văd deformat în oglindă, literalmente, sunt o persoana cât se poate de normoponderală (sau cum se zice), nu sunt grasă realmente, dar niciodată nu am reușit să mă vad altfel decât grasă, oricât am fost de slabă. În mod obișnuit mă uit în oglindă și tind să mă concentrez asupra diferitelor părți din mine și cumva îmi par diformă și disproporționată și mult prea voluminoasă. Uneori conștientizez că mă privesc iarăși într-un anume fel, încerc să văd imaginea de ansamblu și reușesc să văd că arăt totuși cel puțin normal, nici prea-prea, nici foarte-foarte, normal. Dar lucrul ăsta se întâmplă rar, încerc în ultima vreme să fac asta mai des însă. Și e mai mult de atât - nu îmi place fața mea, cu ochelari sau fără, nu mă mai apuc să explic de ce, nu îmi plac mai multe părți din corpul meu, le găsesc urâte, nu îmi place pielea mea, niciodată nu mi-a plăcut. Am un conflict vechi și adânc cu propriul corp, uneori pălește, alteori e așa de intens, mult prea intens. Câți bărbați sau câți dintre cei ale căror judecăți de valoare mi-au format cumva imaginea despre mine au fost acolo cu mine să mă vadă plângând uneori cu disperare, cum făceam pe vremuri, pentru că mă simt urâtă, diformă, înacceptabilă? Câți au măcar cea mai vagă idee cum e să te simți așa?
Îmi dau seama că felul în care mă raportez eu la mine depinde de mine într-o măsură destul de mare. Ce mă înfurie însă e că percepția mea despre mine, despre corpul meu și nu numai, depinde îngrozitor de mult de felul în care mă percep sau m-ar putea percepe alții, de niște standarde pe care le-am interiorizat și-n funcție de care ma evaluez mereu. Vreau să fiu plăcută, apreciată, am nevoie de validare din exterior, nu chiar din partea oricui, ce e drept, ca să mă simt cât de cât ok și cred că pentru asta trebuie să corespund unor standarde. În lipsa validării sau atunci când am parte de ceva contrar mă clatin, mă prăbușesc și sufăr. Când îmi pasă prea mult de părerea cuiva despre mine mă rușinez de nu știu unde să mă mai ascund și cum. Și altele, și altele.
Nu-s nicidecum singura ce e așa, vasta majoritate a femeilor e așa, pentru că trăim într-o lume în care suntem bombardate cu așteptări și pretenții și judecăți de valoare și modele de frumusețe. Le luăm supuse și le ținem în noi ca pe nu știu ce comoară prețioasă când ele nu sunt de fapt decât rodul fanteziilor bărbaților ce încă ne domină lumea (și nu depășesc niciodată stadiul fantasmelor cu zeițe ale frumuseții, oricum ar varia definiția frumuseții de-a lungul secolelor) - dar și-al femeilor ce visează să își farmece și domine astfel bărbații. Un joc al voinței de putere, farmecelor și fantasmelor, urât, nesănătos, trist.

Oglinda în care mă privesc și mă văd deformată are în ea toate lucrurile pe care le-am interiorizat cu supușenie și cu atâta suferință de-atâția ani de zile.  Și nu știu dacă o să fiu vreodată în stare să nu mă mai uit în ea, sau s-o sparg, s-o fac țăndări, praf și pulbere.

luni, 12 ianuarie 2015

Acesta este un test

Nimic, nimic,


test,


acesta este un test,


în gol,


unde, unde, emit unde în gol,







Nimic,




Umbre,
Unde
În spațiul vid.






















Șoptit: nimic.

sâmbătă, 10 ianuarie 2015

Omul

Mi-e așa de somn și sunt așa de răcită și am chef să scriu și habar nu am ce și despre ce, mintea goală sau nu tocmai dar nimic, nimic interesant de împărtășit, nu știu, nu am un plan, nu am nimic, nimic, de câteva zile încoace două personaje încearcă să poarte în mintea mea o discuție, doi bărbați într-un bar vorbind despre Varvara Nicolevna, așa o cheamă, da, Varvara Nicolevna, strășnică femeie, blândă și bună și nu numai, din punctul de vedere al unuia dintre ei, cel puțin, mi-am pus muzică și ritmul e rapid, rapid, bun, tocmai bun, mi-am mai revenit, m-am mai animat, văd o femeie dansând pe muzica asta, rapid-rapid, tribal, prietene, tribal și ancestral, despre ce e vorba aici?, despre nimic, o femeie mișcându-și șoldurile, rapid, rapid, capul dat pe spate precum într-o nuvelă citită recent, omul crescând nesfârșit, omul munților și pădurilor, Eugen, Eugen și mai cum?, nu îmi amintesc, nu îmi amintesc și pace, a-a-a, ziua mea în camera întunecată, obscură, citind, nu îmi amintesc numele lui, trist, memoria mea slabă, imaginile în schimb, imaginile, închid ochii și încerc să îmi amintesc, îmi amintesc însă cum ne jucam pe vremuri de-a fiicele vântului, eu cu încă vreo două prietene, stăteam în colțul blocului, lângă pădure, unde vântul bătea, se simțea puternic, ne concentram, ne concentram și îi porunceam vântului să se domolească sau să sufle mai tare și nu de puține ori se întâmpla să ne și asculte, vântul și fuga prin pădure, nu sunt conectate, femeia din imaginația mea fuge însă acum înspăimântată prin pădure, e aproape întuneric și fuge printre niște trunchiuri argintii și aerul e aproape albastru și femeia e albă, e albă și goală, ciudată, poartă o coroană din crengi uscate, se întâlnește cu un cerb, un cerb stând dincolo de un pârâu, se opresc, femeia albă și cerbul, și se privesc, cerbul are ochi mari, negri și blânzi și coarne maistuoase, femeia albă trece râul și încalecă pe cerb, pleacă mai departe astfel, pădurea e plină de mușchi si de licheni, "unde mergem?" întreabă ea, "spre cer" îi răspunde cerbul, și pășesc agale mai departe prin pădure, e liniște și aerul e umed și cerbul pășeste printre copacii argintii, un orizont jos, printre copaci se văd stelele și cerul întunecat și copacii dispar, cerbul pășește acum prin cerul întunecat și înstelat iar femeia albă își întinde mâinile, mâinile îi devin aripi, aripi cu pene mari și albe, nu zboară însă, rămâne călare, cu aripile atârnând pe lângă corp, "ce căutăm, cerbule?" îl întreabă, "căutăm centrul, e acolo un om" spune cerbul, reveria mea nu merge mai departe de atât, nu mai știu, femeia înaripată mergând călare pe cerb prin cer, cerul negru plin de stele, mergând spre un centru în care e un om, o cetate veche, ziduri înalte din piatră, străzi pavate și întortocheate, cine e pe-acolo?, un copil, un copil mergând energic spre soare, nu știu cum, of, Eugen, Eugen și mai cum?, nu îmi mai amintesc, un om mare, omul pădurilor, vorbind naturii, somn.

joi, 8 ianuarie 2015

Adăpost

Nu am mai scris de mult pe aici. Aș născoci ceva dar nu reușesc să intru în starea de care am nevoie. Simt însă nevoia să scriu, mă roade, pur și simplu. 

Mi-am petrecut cea mai mare parte a zilei într-un colț întunecat al casei, singură în odaia fără fereastră și fără lumină, întunecată în orice moment al zilei. Întâi din cauza unei dureri de cap strașnice, aveam nevoie să zac undeva în întuneric și în liniște - apoi pentru că am descoperit că nu vreau să mai ies de acolo. Sunt în burta balenei, mi-am zis, din motive obscure.
La un moment dat s-a întrerupt curentul, s-a scufundat tot etajul în întuneric și odaia cea mică în beznă deplină. O lume egală, în care nu contează dacă ai ochii închiși sau deschiși, una a posibilităților nelimitate, ce-o să iasă din întunericul ăla adânc, ermetic, înalt și vast, nesfârșit? Ce-o să răsară? Vreo vedenie? Vreun sentiment? Vreo ființă? Nimic? Nimic, întuneric și nimic. Liniște. M-am întrebat cum ar fi să adorm și să mă trezesc din somn în bezna aia mare, deplină. Cam înspăimântător, mi-am zis - și-apoi vast, gol, linișitor până la urmă.
Liniște, întuneric, o veioză mică, slabă, o pătură, singurătate, cărți, oarece activitate. Știu unde să mă ascund de-acum, la nevoie.
Nu mai am nimic de spus aici, acum.  


.

vineri, 2 ianuarie 2015

Luna


Am desenat ceva azi (pe 1 ianuarie, acum e deja 2 ianuarie, de fapt), ceva mai serios, mai elaborat, mai putin mâzgâlit în grabă, pentru prima oară după mai mult de zece ani.
Știu că nu-i nicio realizare artistică desenul meu, că nu am cine știe ce aptitudini, că e stângaci, făcut fără cine știe ce pricepere, nefinisat...și altele. Ar trebui să mă rușinez de el și să nu-l arăt lumii dar sincer nu prea-mi pasă de cât de reușit sau nereușit e de fapt sau cum o să pară altora. 
E făcut cu mâini de 28 de ani, ce n-au mai făcut așa ceva de pe la 16-18 ani - și totuși și-au amintit câte ceva, s-au regăsit după atâția ani în linii, forme, tehnici, stângăcii, lipsuri. M-am regăsit. E ceva ciudat și miraculos în continuitatea asta. Reînnod zilele astea câteva legături cu mine însămi, cu părți din mine - e ciudată experiența și totuși îmi pare cumva bună și, poate, necesară. 

Imaginea femeii cu o singură aripă mi s-a năzărit și m-a fascinat în ultimele zile și am tot simțit nevoia să o desenez. După ce am început în sfârșit lucrul la desen, mi-am dat seama că, așa cum o văd, stând cu spatele la mine, cu o aripă ținând loc mâinii stângi, privește spre o lună uriășă, plină. Poate că e Luna ea însăși, poate că ăsta e și numele ei. De mai multe luni, Luna mi se tot arată, o tot întâlnesc prin mine. În jur e întuneric, beznă. Luna e luminoasă însă, argintie. Undeva, abia întrezărită, fără să cuprindă femeia, e o mare, marea. 

M-a fascinat, entuziasmat si captivat munca la desenul meu și sper să mai desenez și de-acum înainte. Și, pentru că desenul meu are un sens pentru mine și lumea mea interioară, chiar dacă e doar o foarte imperfectă reprezentare a imaginii pe care am aflat-o în mine, îl pun aici.

miercuri, 31 decembrie 2014

Aștept

N-am mai scris de mult pe aici. 

Nu aș vrea să cred ca e 31 decembrie azi, că se termină anul ăsta, că începe altul. A trecut timpul prea repede.
Dincolo de orice, îmi doresc mai ales să mă apuc de treabă, aștept cu oarece entuziasm să mă întorc la București și să mă apuc de unele și altele, îmi doresc să am energie și voință și orice altceva mi-o mai fi trebuind ca să lucrez ce-am de lucrat și să câștig și niște bani în viitorul apropiat.

 
Noaptea asta îmi place de obicei, deși niciodată n-am petrecut cine știe ce în cursul ei. Pentru mine noaptea asta nu-i mai niciodată despre vreo petrecere, de fapt. Îmi place să o trăiesc în felul meu, îmi place să-mi imaginez că acum lumea coboară într-un fel de haos primordial, zgomotos și plin de făpturi ciudate, că în mod magic timpul și lumea întreagă chiar se înnoiesc în noaptea asta. De când mă știu mă fascinează cei ce umblă astăzi mascați, cu uratul, pe-aici prin părtile mele de lume, îi privesc și îi ascult fascinată - pentru ei nu știu ce semnificație mai are ceea ce fac, eu văd în ei însă, de când mă știu, ceva străvechi și ceva din altă lume, emoționant foarte pentru mine.
Anul Nou e o făptură nouă și necunoscută, cu calități aparte, ce se ivește din haos în noaptea asta, așa simt și cred, și-acum și în fiecare an. Pe 1 lumea mi se pare cumva nouă, aparte, misterios transformată, în fiecare an aproape. 


Mă gândesc la unii și alții  - și le doresc un an mai bun, oricum și-l doresc... oricum o fi, totuși, poate în feluri neașteptate.
Eu una, orice-ar fi, o să mă străduiesc să transform în ceva benefic sau să aleg ceva bun din orice experiență viitoare - după cum m-am străduit să fac și cu ce-am trăit anul ăsta. Străduindu-mă să fac și privesc astfel lucrurile trăiesc măcar din când în când sentimentul vital mie că lucrurile au un sens, unul bun. Abordarea sau hotărârea asta e unul din lucrurile pe care le-am aflat și adâncit în mine anul ăsta. Cred că-i un lucru bun ăsta - și-l doresc și altora.


marți, 23 decembrie 2014

Nimic de spus

- Și, spune-mi, e mută? Mă tem că nu am înțeles prea bine.
- Nu e, nu e nicidecum, doar că nu vorbește prea mult, nu cu mine oricum.
- Și ce faceți?
- Nimic, mai nimic, ne petrecem timpul în tăcere. Dimineața trece pe lângă mine în halatul ei de baie, cu ochii încă umflați de somn și stropi de apă pe față, scurgându-i-se din părul ud, cu papucii de casă roz în picioare, se duce în bucătărie, își face o cafea, se așează cu ea lângă fereastră, pe un scaun, același în fiecare zi, stă așa vreo jumătate de oră, privește aparent în gol. Nu ne spunem nimic, uneori nici nu mă privește. Nu am nimic împotrivă.
- Ciudat, amice, ciudat.
- E o prezență bună. Și-apoi ce am avea să ne spunem?
- Ce ați avea să vă spuneți?
- Nu știu nici eu. De obicei mă așez și eu pe un scaun undeva într-un colț opus, stau și o privesc, pic pe gânduri, trece așa destul de mult timp zilnic. Într-o zi am venit acasă, era iarnă și era întuneric, era vreo șase seara, m-am descălțat și mi-am udat șosetele, tot holul era ud, ea nu spală niciodată pe jos, m-am speriat atunci. M-am dus la ușa ei, am bătut, nu a spus nimic, bineînțeles, am intrat deși mi s-a părut cumplit de nepoliticos. Era în camera ei, pierdută în haosul lucrurilor ei, ghemuită într-un colț printre hainele de pe podea, plângea în hohote. Nu am mai întrebat nimic, oricum nu mi-ar fi răspuns. Am stat în picioare și-am privit-o o vreme, apoi m-am lăsat pradă unui impuls, un impuls ciudat, știi, m-am dus la ea, am luat-o în brațe, e mică și slabă și nu a protestat deloc, am luat-o în brațe ca pe un copil mic și-am pus-o în patul ei mult prea mare, am culcat-o în patul ei mult prea mare și s-a ghemuit și a continuat să plângă. Am acoperit-o cu un pled, unul în carouri cărămizii și portocalii, nu că ar conta, m-am așezat pe pat la picioarele ei și am stat și am privit-o cum plânge până s-a mai liniștit, până a adormit. Apoi am stat și-am privit-o dormind.
- Ai stat și-ai privit-o dormind?
- Exact.
- Am citit vreo două romane cu tema asta.
- Știu, știu, și eu.
- Și-apoi?
- Și-apoi nimic, m-am dus și m-am culcat și eu. A doua zi s-a trezit, s-a dus și a făcut baie, a ieșit în halatul ei pufos, nimic neobișnuit. Ba ceva a fost, m-a privit, lung și mut, cumva trist și cumva cu bucurie, înainte să se așeze pe scaunul ei. Nu am înțeles nimic, m-am dus însă în baie și m-am privit în oglindă și m-am întrebat cum m-o fi văzut azi, dacă am fost cumva altul, cumva nou. Apoi m-am îmbrăcat grăbit și am plecat, i-am spus la revedere când am trecut prin fața ușii de la bucătărie, nu a spus nimic, evident.
- Evident.
- Ești un ecou.
- Un ecou.
- Așa-i. Apoi, într-o zi, câteva săptămâni mai târziu, am venit acasă și am găsit-o stând în picioare pe hol, mi-a făcut semn să o urmez, m-am descălțat întâi, mi-am lăsat în cuier hainele de oraș, am urmat-o spre camera ei, m-am oprit în prag. Toată casa era scufundată în întuneric, nu am mai aprins nicio lumină, nu are rost, mi-am zis. Am stat în prag și am privit-o. Era în cămașă ei de noapte cu flori, flori albastre parcă, lungă până la glezne, se clătina aproape mergând și era desculță. Nu s-a mai uitat la mine, și-a dat jos ochelarii, i-a așezat lângă pat, s-a întins apoi în pat, s-a învelit cu o plapumă și s-a culcat. Am rămas o vreme acolo, în picioare, privind-o, mi-am luat apoi ceva de mâncare din bucătărie, m-am întors în cameră și m-am așezat pe podea, nu are niciun scaun în camera ei. M-am așezat pe podea, am mâncat și am privit-o cum adoarme, cum doarme apoi, o vreme. Mi s-a făcut cumplit de somn și m-am întins pe podea, am adormit. Am visat un câmp cu maci, apoi marea, vedeam marea de pe o faleză înaltă. Am coborât, m-am dezbrăcat, am intrat în apă, apa era caldă, m-am lăsat pe spate și am plutit, Sunt un cadavru plin de alge mi-am zis, înecat, m-am speriat și m-am trezit. M-am ridicat, mi-era frig și mă dureau toate oasele, ea dormea în patul ei mult prea mare cu fața în sus, visa, i se zbăteau pleoapele, pe un perete se vedea umbra perdelei, formele complicate din dantelă, proiectate de lumina unei luni pline. Ce frumos, mi-am zis, de-ar fi viața mea întreagă așa nu mi-aș mai dori nimic. Ești ciudat, mi-am zis apoi, și m-am dus să mă culc.
- Și asta e tot?
- Nu, într-o zi am auzit-o vorbind, vorbea la telefon. "Ascultă", a zis, "să nu crezi că sunt absurdă, mai am nevoie pur și simplu de niște timp, nu pot să termin la timp, atât cer, puțin timp." Apoi a urmat o tăcere mai lungă, asculta ce îi spunea cel cu care vorbea, o voce gravă de bărbat, îl asculta stând desculță pe hol într-o zi de duminică. Sâmbetele și duminicile sunt puțin diferite, trebuie să îți spun...dar să revin. A tăcut o vreme, ascultând. A zis apoi "Bine, am înțeles. Mai ții minte locul ăla din spatele blocului în care am copilărit? Era o firidă, despre ea vorbesc, într-o seară unul dintre gemenii de la etajul cinci, nu mai știu care dintre ei, s-a repezit la mine, m-a prins și m-a târăt până în firida aia, m-am zbătut inutil, acolo m-a strâns bine și s-a uitat la mine înspăimântat înainte să se repeadă și să își apese buzele umede de ale mele în timp ce îl priveam imobilă și îngrozită. Apoi mi-a dat drumul și a fugit. M-am întâlnit cu el într-o zi pe aici prin cartier, a îmbătrânit și s-a îngrășat, i-am zâmbit amar amintindu-mi buzele lui prea umede, alunecoase, calde, mâinile lui zdrobind încheieturile mâinilor mele, strânsoarea lor." A făcut apoi o pauză. A mai spus, îmi amintesc precis, e singura dată când am auzit-o vorbind, îți dai seama, "sigur că ai uitat, nici nu mă așteptam să ții minte." Apoi a închis telefonul brusc, trântind ușor receptorul. S-a întors spre mine, m-a văzut privind-o uimit, a zâmbit și nu a spus nimic, a venit la mine și mi-a prins mâna stângă în mâna ei dreaptă preț de o clipă, apoi s-a dus la ea în cameră, a închis ușa zgomotos. Am stat vreo trei ore în bucătărie așteptând-o, a apărut într-un târziu, am făcut o cafea și am băut-o împreună, în tăcere. A apus soarele, s-a lăsat întunericul, am rămas așa, în bucătărie, fără să ne spunem nimic, încă o vreme. Mă mai asculți?
- Sigur, sigur că te ascult. Și?
- Și nimic. Mută nu e, îți spun, doar că nu vorbește cu mine. Locuim împreună, cam atât. Haide să plecăm de aici, am obosit.
- Și are vreun sens toată povestea asta?
- Nu știu.