Colecții

Iar am poftă să scriu și nu știu despre ce. Aștept puțină inspirație.
Poate despre cum îmi place să îmi pierd vremea pe pinterest, am acolo colecții peste colecții, din când în când simt nevoia să intru acolo și să adun file pentru dicționarul meu vizual - ce mi-ar plăcea să port, în ce soi de spațiu mi-ar plăcea să locuiesc, ce soi de păpuși, jucării, textile, împletituri și chestii croșetate, ilustrații și fotografii îmi plac, ce-aș coase, cum aș grădinări, ce soi de lucruri mă definesc, în genere. Mă simt bine printre colecțiile mele, îmi dau senzația că știu cine sunt și ce vreau, măcar din câteva puncte de vedere.

Poate că oamenii sunt doar colecții de colecții, așezate în sertare ordonate frumos sau mai mult răvășite, în interiorul unor ființe altfel balansându-se pe o mare de incertitudini. Și plutim fiecare într-o supă primordială, un haos lichid și întunecat, agățându-ne de colecții, încercând să nu le pierdem, încercând să nu ne pierdem.

- Ce faci tu? zise.
- Fac colecții, numeroase colecții, mă întreb cine mai sunt, o să merg și la o ghicitoare.
- Unde le pui?
- Nu știu, am aici o cutie mare, încerc să le ordonez, încerc să le fac să intre toate.
- Ești singur?
- Sigur, cum să nu, așa sunt mereu.
- Foarte bine, așa credeam și eu.
- Măcar am timp de colecții.
- Desigur, este esențial.
- Am uitat ceva, dar nu mai știu ce.
- În fine, o să treacă.

Începutul zilei

M-am trezit mult mai devreme azi, la 7 și jumătate, deși as'noapte nu m-a lăsat să dorm o oarece insomnie. La ora asta mi-am băut deja de ceva vreme cafeaua și încerc să îmi dau seama de ce-ar trebui să mă apuc mai întâi, stau în fotoliu și-mi vine doar să scriu. Nu știu.
Ascult muzică între timp. Am dat peste cântecul ăsta. Îmi amintește de copilărie, eram foarte mică pe vremea când a apărut, mi-a plăcut foarte mult pe atunci și la fel de mult îmi place și acum. Are ceva, un ceva ce mi-a plăcut dintotdeauna, inclusiv în versuri.
Îmi amintește și de diminețile în care mă trezeam devreme ca să plec la școală, de bucătărie, de scaunul pe care mă așezam aproape întotdeauna înfrigurată, întotdeauna mi-e frig când mă trezesc foarte devreme, încercam să îmi încălzesc mâinile și picioarele atunci, îmi beam apoi ceaiul, mâncam o felie sau două de pâine cu ceva. Îmi amintesc lumina becului, niște reflexii în geamul din bucătărie, aragazul. Plecam spre școala cu ochii încă umflați și uscați de somn, îmi amintesc aleile și ghiozdanul pe spate, semi-întunericul, aerul. Mi se întâmplă adesea atunci când mă întorc în Suceava în vreun sezon oarecare să recunosc mirosul aerului - iată aerul unei zile de vară din liceu, al unei zile de toamnă, mirosul pădurii, mirosul unei zile de iarnă, al ploii, căldurii, zilelor de școală...mirosul unei zile oarecare din trecut, incredibil de familiar, conștientizat brusc. Nu știu cum aș putea să descriu mai bine cum e.
Mi-aș mai bea încă o dată cafeaua, ca să mă mai pot bucura încă o dată de începutul zilei.

Mai nimic

E târziu și trebuie să mă culc dar mi-e dor să scriu ceva și habar nu am ce.
Măcar câteva rânduri.

Vine toamna și-mi plac ploile, îmi place răcoarea, îmi place să mă ascund sub pături și haine.
Îmi place aerul răcoros și umed, îmi plac zilele noroase, îmi plac și cele pline de lumină, lumina de toamnă printre frunze, nemaipomenit de frumoasă, apoi frunzele toate.
Aș vrea sa am rochii și fuste de toamnă, nu prea am, nu prea găsesc ceva ce să-mi placă.
Mi-aș dori o ceașcă de ceai din porțelan, una din cele rotunjoare cu gura largă, să beau din ea ceai de tei, parfumat și tare, câte un ceainic plin, așteptând să visez.
Mi-ar plăcea să scriu scrisori cu stiloul, încet, pe hârtie, în zile liniștite, să mă ridic din când în când să mă uit pe fereastră, să mă bucur de lumină si de aer.
Mi-ar plăcea să am energie și liniște cât să pot să fiu harnică, realmente harnică. 
Nu mai știu.
Atât. 

Un loc

Aș vrea să găsesc un loc, un loc pe aici pe planetă sau poate pe Lună sau undeva în mine, un loc de odihnă și de liniște, un loc în care să nu se mai miște nimic în mine. Un loc în care să mă retrag din când în când.
Moarte subită a tuturor gândurilor, peisaj postapocaliptic al emoțiilor, Hiroshima și Nagasaki. Lumină orbitoare măturând totul în cale, ființe carbonizate, zăcând pe pământ.
Să fie poate întuneric, să fie liniște sigur.
Îmi amintesc de-acum multă vreme, aveam un asemenea loc. Nu mai țin minte de când și de unde știam cum e să plutești cu barca pe o apă. Știu că mă fascina senzația. Mi-am construit un loc în minte, îmi imaginam că sunt într-o barcă în mijlocul unei ape, în larg, e mai curând întuneric, nu se aude mai nimic, doar apa puțin, valuri mici lovindu-se ușor de barcă. Și plutesc, plutesc în barcă, puțin legănată. Mă concentram asupra senzației, reușeam să mă liniștesc. Renunțam la toate, la tot, era bine la mine în barcă.
Acum nu mai am un asemenea loc.

Un ceasornicar

Nu aș fi scris nimic aici. Și-apoi am ascultat un cântec și mi s-a năzărit un ceasornicar. O imagine simplă deocamdată, atât.
Să vedem ce iese.
Ceasornicarul stă la o masă într-o odaie foarte mică. Are masa plină de mecanisme de ceas și de unelte fine. Poartă pantaloni cu bretele și o cămașă în carouri, are față rotundă, ochii puțin cam bulbucați și sprâncene stufoase, o mustață roșcată cu fire cărunte. În fiecare zi din an șade în odaia lui plină de ceasuri. Trecătorii îl privesc prin vitrină.
Ceasornicarul repară ceasuri și trec orele, anotimpurile. Pe lângă el trece timpul, încet, încet, pe nesimțite. Zilele lui sunt lungi, nesfârșite, ridică rareori ochii din adâncul mecanismelor - roți și rotițe și rubine și arcuri și cadrane de sticlă. Ceasornicarul e singur în centrul universului, în jurul lui se rotesc toate corpurile celeste, se rotesc ritmic, dansează în ecuații, măsoară secundele.
Uneori, rareori, ridică ochii. Își sprijină capul în palmă, zâmbește puțin, spre marea mirare a trecătorilor. Privește în stradă printre literele vitrinei mici. Se-ntâmplă adesea ca tocmai atunci să deschidă cineva ușa atelierului, să intre din stradă înăuntru, închizându-și poate umbrela, netezindu-și puțin paltonul, potrivindu-și puțin pălăria, privind cu uimire în jur, mulțimea de ceasuri și ceasornicarul tot mai bătrân. Îi oferă un ceas bătrânului. Cuvintele schimbate sunt foarte puține, tot mai puține, odată cu trecerea timpului.
Ceasornicarul rămâne apoi iarăși singur.
Trece timpul.

O ceașcă de ceai

Unde mi-e mintea, unde mi-e mintea?
Nu mai am minte pentru știință, nu mai am minte decât pentru emoții și frumos. Și oameni și imagini și poezie și cuvinte.
Aștept. Aștept să vină toamna, aștept să visez.
Sunt într-un bar cu pian. Nu beau nimic alcoolic, doar niște ceai. Mă fascinează mâinile pianistului. M-aș duce să îl întreb cum își petrece nopțile, dacă visează clapele, dacă simte în somn textura lor, clapele reci și fine.
Nu știu ce e în sufletul meu, un pian sau un violoncel, un instrument cu sunete fine, delicate, suave, ceva mai înalte sau corzile violoncelului sunând adânc și grav, vibrant și puternic.
Țin în mână o ceașcă de ceai, afară e întuneric, văd luminile prin vitrină, privesc în ceașcă, în ea e poate viitorul, viitorul cald, reconfortant. Nu văd nimic și mă întristez.
Ascult muzică și beau ceai, aș scrie dar nu reușesc, privesc paginile goale, paginile pline, le cântăresc.
Sunt pe o bancă în parc, lumina e slabă și nu știu ce e, poate sunt zorile sau poate e sfârșitul zilei, privesc spre un lac. Urmează să mă ridic și să plec, cu geanta atârnându-mi greu pe umăr, plină cu cărți și manuscrise.
Urmează să plec spre un roman interbelic, un roman cu intelectuali petrecându-și chinuiți de gânduri zilele, pierzând prin baruri nopțile, iubind femei cu rochii largi cu paiete și pene și părul tuns scurt, un roman cu un bărbat slăbănog, cu ochi mari ascunși după niște ochelari rotunzi, șezând la birou și studiind partiturile pentru pian, pășind în salon unde îl așteptă câțiva prieteni, cântând apoi noaptea într-un bar.
Pianistul nu se plânge de singurătate însă sigur o simte, se vede în felul în care pășește, în felul în care îi privește pe cei pe lângă care trece. Din când în când privește mai atent câte o femeie, caută în ea ceva, nu știe nici el ce, o conexiune, o privire blândă, promisiunea unei atingeri. Intră pe ușă cu umerii și capul plecate, își lasă paltonul și pălăria în cuier, pășește încet către bar. Comandă un pahar de tărie, îl duce spre pian. Soarbe încet din el între piese. Cântă cu ochii închiși, nu mai privește partiturile. I se vede pe față, din când în când, o frântură de emoție - sprâncenele strânse, tremurul pleoapelor, o grimasă a buzelor, obrajii supți, mușcați. Uneori își leagănă corpul în ritmul muzicii.
Mi s-a răcit ceaiul în timp ce-l privesc, plătesc, mă ridic și plec.
Strada e goală, pustie, mi-aud pașii pe pavaj, privesc ferestrele cu lumini aprinse și încerc să-mi imaginez viața celor din odăile pe care le întrezăresc.

Fugară

Mi-am amintit ieri, umblând pe munte, de niște vechi vise, vechi dorințe de-ale mele.
Când eram mică și eram foarte supărată și plângeam în vreun colț se întâmpla să îmi doresc să fug de acasă, se întâmpla destul de des în asemenea momente de fapt, îmi făceam atunci planuri - îmi imginam unde o să mă duc, îmi făceam calcule, mă gândeam cum aș putea să fac să supraviețuiesc. Nu mergeam prea departe cu gândurile de cele mai multe ori, mă vedeam mai ales prin oraș, îmi imaginam uneori, îmi amintesc acum, cum o să reușesc să îmi cumpăr pâine și poate niște salam, nu știu de ce.
Soluția mea preferată, totuși, era una inspirată dintr-un desen animat, un serial cu o fetiță ce-și căuta parcă tatăl și umbla singură prin lume. Din câte imi amintesc, la un moment dat, fetița găsește un adăpost undeva în pădure, se stabilește acolo. Ce m-a fascinat și mi-a stârnit mult imaginația e faptul că, acolo în pădure, ea are un cuptor, are o plită și își face singură focul și face singură dulceață și poate și alte lucruri, nu mai știu ce - că se descurcă singură, pe cont propriu, e esențialul. Aș fi fugit și eu în pădure.
Mă atrage și fascinează și acum același soi de trai, același soi de evadare, aceeași manieră de a supraviețui atunci când vrei să fugi de acasă, să fugi în și din lume.
Aș fi foarte fericită în casa mea mică, într-o poiană, lângă pădure. Aș avea un cuptor, aș avea câteva oale, câteva strachini, câteva ulcele, câteva linguri, furculițe, un cuțit foarte mare și unul mai mic, aș avea și câteva borcane. O masă, un scaun, câteva rafturi, un pat, o cămară. Două ferestre, una spre sud și una spre est. Aș strânge ierburi, mai ales cimbrișor și sunătoare, crenguțe de afin, trei frați pătați, apoi muguri de brad, apoi cine mai știe, aș cunoaște atunci toate ierburile, le-aș culege la timpul lor, aș ști când înfloresc, aș ști când sunt tocmai bune. Aș pregăti necunoscute leacuri cu ele, aș folosi și ceară, aș folosi rășină, aș folosi seu de oaie, aș folosi alcool, aș folosi rouă și apă de ploaie. Aș culege afine și zmeură și merișoare. Aș face dulceață si gemuri, le-aș usca la soare. Aș strânge ciuperci - hribi, opintici, râșcovi și gălbiori, altele. Aș cumpăra, din când în când, rareori, de la ciobani sau coborând o zi până-n sat, brânză, mălai, cartofi, alte câteva legume, sare.
Aș tăia lemne în fiecare seară. Aș face focul, m-aș încălzi înfășurată în pătură pe un scaun mic, lângă sobă, mirosind fumul, cenușa, păzind văpaia. Aș bea apă și afinată și ceaiuri. Aș dormi pe un pat tare de scânduri, pe-o saltea din paie. Mi-ar mirosi casa a fum, a cetină și-a rășină, a lemn și pământ, uneori a umezeală. Mi s-ar aspri pielea și mai tare, s-ar strânge în riduri, s-ar crăpa de la umezeală și vânt, s-ar colora, s-ar înnegri de la soare. Părul mi s-ar deschide la culoare, aș umbla cu el strâns, aș purta căciuli călduroase, împletite în seri și nopți lungi. Și pantaloni ieftini de trening, vârâți în ciubote de cauciuc, bluze lălâi, pulovere verzi și pulovere cu dungi late multicolore, veste de fâș, maieuri albe și izmene și chiloți, toate foarte largi și foarte confortabile.
Aș mânca și mămăligă și fragi și smântănă. Aș bea lapte proaspăt muls. Aș ține o vacă poate, aș lăsa-o prin preajmă la păscut, iarna aș ține-o într-un grajd lipit de casă. Aș cosi, aș face fân, m-aș bucura zilnic, nemaipomenit, de mirosul lui. Și-apoi de mirosul umed și proaspăt al pădurii.
Aș umbla mult, mult de tot, pe văi și pe culmi, aș ști toate împrejurimile, aș ști drumurile zilnice ale ciobanilor, oile, câinii, copacii bătrâni și copacii tineri, cioturile acoperite cu mușchi, locurile din care pot fi culese toate roadele pădurii, locurile în care umblă fiarele, răsăritul și-apusul în toate anotimpurile, toiul zilei și orele, norii și vântul și semnele vremii, stelele, constelațiile, sunetele și urmele animalelor. Aș ști mersul lunii, al anotimpurilor, al vegetației.
M-as mira de-apariția străinilor, i-aș primi bucuroasă din când în când, i-aș descoase puțin, aș afla puțin din viața lor si a lumii.
Aș sta pe prispă privind împrejur, aș purta dialoguri interioare o vreme, m-aș cufunda apoi în tăcere. Aș mai simți în mine doar atât - netulburat, nestăvilit, simplu, liber și puternic, suflul pădurii, pajiștii, muntelui. 

Scriu

Mi-am facut un soi de ritual din a scrie noptile. Cel mai bine, liniștitor, e când șed singură într-un colț confortabil, ideal răcoros, îmi vine o idee, îmi vine o imagine, le las să se desfășoare, totul curge, înflorește, se țese atunci.
Pentru ritm, muzică.

Mi-ar plăcea să am un birou, un birou de scriitor, în pauze să mă ridic de pe scaun și să dansez. Să șed și să născocesc povești și poeme în proză. Să visez. Pentru uzul propriu și, poate, nu numai.

Azi mă văd colindând, pe lumină, străzile. Port pantofi confortabili fără toc, roșii probabil, o rochie și ochelari de soare, din când în când, ca să-mi ascund ochii. Mi-am pieptănat frumos părul, împletit cumva, cu cărarea într-o parte. Port o geantă simplă și maro din piele și-un pulover - și cine mai știe ce. Cumpăr flori de la colțul străzii, crizanteme probabil, le duc sus, la etaj, în apartament.
Mă văd umplând o vază cu apă, așezând în ea florile, așezându-le pe o masă în mijlocul încăperii. E semi-întuneric, ferestrele au jaluzele din lemn. Lumina e de-apus.
Serile și nopțile mi le petrec în balcon, balconul îngust cu balustrada mică din fier, șezând, privind și-așteptând. Beau vin și cafele, stau trează până târziu în noapte, până in zori poate. Număr trecătorii. Domnișoarele cochete, domnișoarele stricate, domnii galanți, țiganii jerpeliți, burtoșii nonșalanți, vânzătorii ambulanți, polițiștii în ture de noapte, rătăciții, cerșetorii, fugarii, amanții, singuraticii la plimbare. Dintr-un sertar din casă iau mereu un teanc de vederi, le revăd pe toate, le recitesc. Fumez, pierd șirul țigărilor. Am vocea joasă și gravă când salut, din când în când, câte-un vecin sau un trecător mai interesant, ce merge buimac mai departe. Balconul e al odăii cu pat.
Lângă pat am un pick-up, ascult discuri vechi, cu melodii desuete, cumpărate de pe marginea străzii. Ascult muzică și, din când în când, dansez. Câteodată mi-s pașii foarte apăsați, scârțâie și trosnește parchetul, atunci vecinul de la parter, bătrân uscat cu ochii albaștri, urcă până la etajul meu și țipă până încetez.
Mă așez într-un fotoliu și zac, citesc ziare, adun foile risipite pe podele, iau cărți de pe rafturi, le răsfoiesc.
Ies pe balcon, privesc, aștept. 
În fiecare noapte aștept.
Zorile, ziua de mâine, orele fugind, plimbările, toate ființele străine, stranii, conexiunile, singurătățile, tăcerile, lucrul, tramvaiele și autobuzele, pauzele de masă, biroul, scrisorile, stiloul, facturile, întâlnirile, privirile, gesturile mici, vocea, vocile, mâinile, pâinea cu unt de dimineață, cafeaua cu lapte, masa de prânz, după-amiaza și străzile pline de oameni, claxoanele, muzica, vânzătoarea grasă de flori de la colțul străzii, ziarele, bicicletele, pantofii, discurile pe trepte, cumpărătorii, inspirația, foamea din timpul nopții, setea, ochii umflați si roșii, ritmul, muzica, amintirile, vederile, cuvintele, trecătorii. 
Scriu, scriu cu un stilou pe un caiet, uneori rup și expediez prin poștă teancuri groase de foi în plicuri mari și albe. Spre necunoscut.

Mâine plec în munți.

Nimic

Stau aici și aștept să știu ce trebuie să scriu. Ce vreau să scriu. Nu știu.
Am început să ascult la nesfârșit aceeași piesă pe care o ascultam și as'noapte, îmi place așa de mult și nu știu de ce mi se pare că e un cântec de toamnă. 
Nu știu.
E noapte, nu știu despre ce să scriu astăzi.
Atât. 
Mi-ar plăcea să visez ceva frumos înainte să adorm, ceva bun de descris, mi-ar plăcea dar azi nu mi se năzare nimic.
Nu, chiar nu știu, prefer să rămân tăcută în adâncurile mele, spirală în mine, cocoloș.
Sub apă astăzi, în bazinul de vreo 3 metri adâncime, încercând să ating podeaua cu picioarele. Am reușit, am rămas nemișcată privind în sus, albastrul și lumina, bulele de aer. Sub apă e liniște, atât de liniște, îți vine să rămâi acolo, privind în sus în tăcere, așteptând, așteptând nu știu ce.
Apa și albastrul, liniștea, atât.
Noapte bună.