Răcoare și jazz

Mi-e greu să mai adorm fără să scriu înainte. Să-mi descarc toată tensiunea nervoasă prin degete, degete apăsând taste, litere alcătuind cuvinte, fraze. 

Ascult muzică și mă plimb prin mine. 

Văd o alee și un parc, e toamnă și e răcoare, port un palton larg și lung până la glezne, un șal sub care mi-am îndesat și părul, lumina becurilor de pe alee e foarte caldă, portocalie aproape, în dreapta sunt bănci, în stânga copaci. Ici și colo sunt bălți.

Nu știu unde merg. 

Merg poate la o petrecere simandicoasă, într-o odaie foarte mare, o încăpere cu fotolii de piele neagră, un ventilator atârnând din tavan, o fereastră mare dând spre bulevard, femei cu rochii elegante și ochi prea machiați, fumând fără grabă în timp ce ascultă, ca și mine, niște jazz, apoi bărbați privindu-le galeș, fermecați.

Merg poate la o întâlnire, un bărbat mă așteaptă pe o bancă puțin mai departe în parc, încearcă să-și încălzească mâinile, privește copacii și frunzele, privește trecătorii, își plimbă mâinile prin păr și prin barbă, își potrivește fularul, mă așteaptă înfrigurat în vreme ce eu pășesc alene, clătinat.

Poate nu merg nicăieri, poate mă plimb fără țintă într-un acces de nebunie, un acces de melancolie gravă, e frig și e toamnă, e ceață și întuneric, aerul e umed și proaspăt, hainele călduroase, mă ascund în ele, în mine plutesc în tristețe, am ochii umflați de plâns, de lacrimi, mă clatin pe alee, mă simt amețită, beată, sfârșită, zâmbesc nervos trecătorilor cu care mă intersectez.

Poate că merg într-un bar, acolo urmează să stau într-un colț și să beau în tăcere privind prin încăpere, barmanul obosit spălând pahare, bărbați pierduți încercând să uite de toate, de tot. 

Merg și spre o casă veche, deschid o poartă, trec pe sub o boltă de viță de vie, privesc iedera suită pe ziduri, ușa mare, masivă, o lumină la o fereastră, o clipă înainte să dispară. Inspir aerul rece de toamnă adânc, închid puțin ochii, mă liniștesc. La intrare îmi las umbrela, ghetele, paltonul și șalul. Casa miroase a vechituri, cărți prăfuite, mobile masive din lemn întunecat, fum de prin vechile sobe. Merg pe un coridor, în capăt pe dreapta e vechea mea odaie, geamul meu dă spre stradă, lângă el am o masă, lângă masă un pat. Închid ușa cu grijă, să nu fac zgomot, e târziu în noapte și-n jur toată lumea preferă să doarmă. Mă întind pe pat, privesc spre tavan. Îmi simt corpul tânăr, obosit și înfrigurat. Închid ochii - zăbovesc printre gânduri, visez. Sunt într-un parc și cineva poate că mă așteaptă.

Jazz

Mi-a venit să ascult niște jazz. Am început să visez. 
În noaptea asta sunt altcineva și dansez, nu oricum ci într-o seară răcoroasă, undeva pe malul mării, pe o terasă acoperită, un local cu podeaua din lemn, luminat de multe becuri atârnate din tavan, gălbui și foarte slabe. Pe jazz. Undeva prin anii '40, la sfârșitul războiului. Aș purta o rochie frumoasă, cu mâneci trei sferturi și fustă cloș (nu știu dacă se purta așa ceva pe atunci), înflorată desigur, dintr-un material fin și vaporos. Aș dansa cu un bărbat purtând pantaloni cu bretele și-o cămașă simplă, albă, un bărbat cu mâini transpirate de emoție, ce-ar închide din când în când ochii ca să se bucure pe dinăuntru, să viseze frumos. Ne-am opri din când în când, ne-am îndrepta spre marginea terasei, ne-am sprijini pe balustradă și-am privi spre mare, prin întuneric. I-am vedea spuma albă, am auzi valurile. Adesea ne-am pierde prin gânduri, uneori el și-ar aminti războiul, s-ar posomorî. M-aș apropia mai mult de el atunci. Și-ar aprinde o țigară, ar fuma-o.
Ne-am întoarce apoi să dansăm.

O poveste scurtă

Am născocit, mi s-a năzărit o poveste scurtă, proastă, siropoasă probabil, cum îmi place mie. O văd de vreo două zile cu ochii minții, am tot încercat să o scriu, abia azi am reușit să o termin.

În fiecare dimineață, în zori, Anton pleacă spre mină. Se trezește la 4, pune apă la fiert, își ia ceașca din dulapul albastru, pregătește în ea ceaiul - toarnă peste ceaiul negru ieftin apă fierbinte, privește încântat aburul. Mănâncă întotdeauna două felii de pâine neagră. Ana se trezește puțin mai târziu. Se așează la masă pe scaunul opus celui pe care stă el. Cu ochii umflați de somn încă, se privesc în timp ce mănâncă. Uneori, pe mușamaua veche, roasă, își lasă, întinzându-le, mâinile - și le odihnesc împreună, împreună palmele, degetele, împreună mâinile. Se spală, se îmbracă amândoi. Ea rămâne acasă, el pleacă spre mină, încetișor.

Uneori, vara, când ziua e lungă, printre blocuri, pe alei, printre ierburile câmpului, vede primele raze de lumină ale zilei, calde, galbene, portocalii, spintecând albastrul. Privește umbrele. De obicei vede însă doar siluete întunecate, mult negru, forme în nuanțe nesfârșite de gri, risipite prin întinsul întunericului. 

Aerul dimineții e rece și proaspăt în fiecare zi. Undeva, aproape, sunt munții. 

Ajunge la mină printre primii, își pune hainele de lucru ponosite, gri. Mina e veche și adâncă, foarte adâncă. Coboară în ea cu un lift vechi care scârțâie. Înăuntru e cald și e plin de praf, respiră cu greu. Fiecare miner poartă cu sine, pe cască, o lumină - din când în când, prin beznă, li se intersectează privirile, atunci răsar din întuneric fețe urâte, cu pielea transpirată, unsuroasă, plină de praf negru, suvițe de păr ieșite de sub cască, fire de bărbă nerasă. Apoi albul ochilor, pupile contractându-se înnebunite de violența luminii, priviri aspre, amare, încruncișându-se. Înăuntru sunt multe și adânci tăcerile, se-aud mai mult zgomotele moarte ale utilajelor vechi, uneltelor, cărbunilor.

Au pauză de masă, mănâncă atunci la mese lungi, luminați de becuri slabe, orice li se pune în strachini. 

La sfârșitul zilei, șiruri de bărbați sfârșiți, mirosind greu a sudoare, se îndreaptă spre ieșire. Nu mai au apă în sala de baie uriașă a minei. Pe străzile orașului mic umblă atunci, printre blocurile lipsite de balcoane, pe sub sforile ticsite cu haine atârnate între ele, printre casele mici scăpate de demolare, mineri posomorâți, negri și gri, târându-și picioarele. 

Anton ajunge acasă printre ultimii, intră alene în curte, privește pietrele, firele de iarbă, praful, își privește picioarele. 

În casă îl așteapta Ana în bucătărie. O privește puțin, îi mângâie obrajii cu mâinile murdare. Apă caldă nu au - așa că fierb într-un cazan mare apă cât să umple o parte din cadă. Peste ea lasă să curgă, zgomotos, apă rece.

În cadă Anton se spală cu migală, bucurându-se. Ana stă uneori și îl privește, alteori îl ajută să se spele. Îi spală cu grijă mâinile. În urmă apa rămâne murdară și rece.

În fiecare zi, după baie, îl ajută să se îmbrace cu lenjeria curată, cămașă, pantaloni - și tot ce mai trebuie. Apoi Anton pleacă să cumpere pâine. 

Pleacă pe bicicletă, pedalând fără grabă. Ascultă atunci zgomotul roților pe aleile pietruite, vede praful ridicându-se în lumina caldă a serii, copii fugărind un câine, bătrâni pe la porți, bărbați fumând la ferestre, bărbați șezând pe bănci, îmbătându-se, femei cărând sacoșe grele pe trotuare. Privește cerul și norii, vede lumina pe fețele tuturor oamenilor pe care îi întâlnește, îi salută discret, în tăcere. 

Se întoarce cu pâinea neagră pe întuneric.

Somnul

Încerc să scriu o poveste dar nu pot. Sunt obosită, așa de obosită, aproape adorm în fotoliu.
Îmi place atât de mult să scriu, aș face asta tot timpul, vai, mă repet, am mai spus asta, am mai spus.
Sunt obosită, nu mai pot.
Nu pot să îmi termin povestea - adorm aici, adorm în fotoliu, o să visez un vis nemaipomenit, tridimensional, paradoxal, epocal.
Adorm, somn, somn, pic în somn, se lasă întunericul, duse sunt gândurile, dus e tot, dus pe apă, dus.
De două seri încerc să mai scriu, nu mai pot.
Adorm.

Calmul

Sunt destul de calmă, nu prea mai am cuvinte, mi-au obosit adâncurile. 

Ce lucru scump, prețios, neprețuit - să fiu calmă. 

Sunt calmă când stau pe jos, pe pământ, prin iarbă, sunt calmă când merg și stau mult de tot pe afară. 

Sunt calmă la munte și la mare. 

Sunt calmă privind și ascultând valurile. 

Sunt calmă în apă. 

Sunt calmă când scriu cu stiloul încet pe caiet, la bibliotecă. 

Sunt calmă când mă ține un om drag tare în brațe - sau când îl țin. 

Sunt atunci mai calmă sau calmă, mă înfășoară și-l înfășor într-un strat ocrotitor, benefic, o oază de liniște, de odihnă.

Sunt calmă când epuizez gândurile, cuvintele. 

Sunt calmă de atâtea ori totuși - mi-e greu acum să le enumăr.

Mă repet pe aici. 

Mi-e lene.

Aș vrea să cad oriunde, oriunde în aer liber, să cad și să șed cu burta-n sus, am mancat prea mult, prea mult harbuz (pepene verde, pentru necunoscători), ascult muzică, în fotoliu e răcoare, în minte se mișcă de colo-colo lucruri, dar nu prea mult, nu prea haotic, ascult niște muzică, asta am mai spus-o.

Viața e mult mai simplă când te încovrigi în tine, o spirală mică pe dinăuntru. Nu ceri nimic și-ți place să fii singur. O cugetare.

Aș vrea să privesc întreaga omenire cu calm, liniștită, egală - să inspir aer adânc, să-mi umplu încet plămânii, să privesc oamenii cu adâncurile calme, să-i văd pur, simplu, să expir tot calm, calmul. 

Să eman liniște, căldură.

Cât ține calmul? Poate câteva clipe, o oră, mai puțin, poate o zi întreagă.  

Nu mai sunt așa de calmă, nu știu. 

Abia aștept să îmi beau cafeaua mâine dimineață.

Zborul

Într-o noapte mi-a zis cineva o poveste din copilărie, m-a impresionat și mi-a rămas în minte. Din ea, de dragul de-a scrie, am răstălmăcit câteva rânduri.

Când eram mic îmi doream să îmi iau zborul.

Eram tăcut și umblam singur pe coclauri.

Aș fi fost mulțumit să plutesc pentru o clipă - sau măcar pentru vreo oră.

Aș fi fost atunci liber, plin de încântare, plin de bucurie, de mirare. Aș fi închis ochii, lumea ar fi devenit brusc goală, ușoară, ar fi rămas doar o adiere purtându-mă nu se știe unde.

Adesea priveam cerul. Uneori mă apuca, arzător, dorul. Mă urcam atunci pe o piatră, mă urcam pe o treaptă, mă urcam pe stânci, mă urcam pe o scară, mă urcam pe casă, mă urcam în copaci și mă aplecam, în balcon, peste balustradă. În jur era aerul - rece și proaspăt, cald și năpraznic, ușor, nevăzut, limpede. Întindeam mâinile - îmi plăcea să simt aerul pe piele, un soi de mângâiere.

Mi-ar fi plăcut să am aripi - fără ele am încercat, zadarnic, de toate.

Din când în când, privind totul de sus, închideam ochii, așteptam puțin curajul, îmi trăgeam puțin sufletul. Mi se înmuiau picioarele. Atunci mă aruncam, mă aruncam delectându-mă, puține clipe, înainte să ating iar, apăsător, pământul.

Îmi plac mult poveștile.  

Munții

În noaptea asta aș pleca să colind munții.
Prin munți e liniștea, acolo vine liniștea uneori, am prins asemenea liniște cândva - era iarnă, bătea vântul, era totul plin de zăpadă, cerul era foarte senin, ne ardea soarele. Ne-am oprit să privim spre o vale - atunci a tăcut totul, au tăcut toate, peste întreg pământul s-a lăsat liniștea, nemărginită, netulburată, preț de câteva clipe, preț de câteva minute, cine mai știe, liniștea.
Pajiști, pajiști pline de ierburi și flori, pe ici și colo, ascunși, fragii.
Copacii și crestele și potecile.
La Lucina sus pe platou fug caii uneori, alteori umblă încetișor, rup firele de iarbă și de cimbrișor, molcom, cu simplitate. Zilele astea trebuie să fie înflorită sunătoarea, trebuie să fie peste tot plin de afine. Peste nu mult timp or să cosească ierburile, florile, tot aerul o să fie plin de parfum, vine vremea fânului.
Mi-e dor de munți, aș vrea să urc și să urc și să urc, să merg trei nopți și trei zile prin codri, pe creste, pe pajiști, să fac un efort atât de mare, să ajung la epuizare, să piară atunci din mine toate neliniștile, toate incertitudinile, toate apele tulburi, toate frământările. Să rămână doar liniștea. 

Rădăcini

Când eram prin liceu, aveam vreo 16-17 ani cred, a murit bunicul. Era vară. În toamnă a murit și ultima bunică, apoi un unchi. Pe la 14 ani murise bunica, mama mamei - cum mi s-a răsturnat lumea atunci, ce tristeți lungi, îndelungi, nesfârșite apoi. Nu-mi amintesc acum mare lucru din anul cel cu multe morți, motive de tristețe doar, încă un an de tristeți, tristețea cea mare din vară, din toamnă apoi, din iarnă, din anul următor cu siguranță. Și nu numai. 

Aveam pe atunci camera mea, acasa la mine. Îmi amintesc lungi ore petrecute desenând într-un caiet cu foi cam gălbui, la masa din camera mea, la lumina unei veioze cu abajur roșu. Fusesem la București, acolo eram când am aflat că a murit bunicul, fusese o vizită frumoasă, senină, până atunci. Am făcut și fotografii, din câte țin minte. Printre ele una la Hanul cu Tei, în curte. Am început să desenez, nepricepută dar cu mare migală, curtea interioară a hanului. Mă ajuta cumva să desenez. Mi-am petrecut așa îndelungi ore, seri, zile. Pe fundal, nu mai știu din ce motive, pentru că mi le cumpărase tata probabil, mi-am pus și-am ascultat și tot ascultat și ascultat trei CD-uri cu Maria Tănase. De-atunci, de când am ascultat melodiile ei stând la mine în odaie și desenând ca să îmi ostoiesc tristețile, am îndrăgit nespus muzica Mariei Tănase. 

Cu Maria Tănase a început dragul meu mare și nespus pentru tot ce e țărănesc. Cu ea și cu bunicii, cu moartea lor, cu pierderea lor și a ceea ce era un colț de rai pentru mine, a lumii lor - o casă, o curte, sentimentul că pot oricând ieși din casă, că-s liberă să ies, fără să cer voie de la mama sau să dau înștiințare că ies din apartament, aerul, serile liniștite, băile în butoiul cu apă de ploaie sau picioarele spălate în ligheanul cu apă încălzită la soare, băile în șură sau în casă în vană, fructele, căpșunile ca fragii, mâncate cu smântână și cu mămăligă, roșiile și mărarul și tot ce mai era în grădină și toate plantele din care mă străduiam să fac leacuri, după-amiezile petrecute de una singură în curte, fierbând leacuri pe plită, în capace de tablă și recipiente de medicamente, ascultând guguștiucii, mirosul de cartofi fierți în coajă cu urzici, trenurile trecând pe linie, sigiliile culese de pe linie, trenul de Mosciva și locomotiva cu abur, gara, toloaca, grădina și cele două grădinițe, măturatul curții, via, pompa de apă, lăcrămioarele, pătura pe care ședeam în iarbă, în curte, șura, șepticul jucat cu bunicul, piesele de domino cu care deveneam arhitect, sobele, răcoarea din camera de dormit, mobila toată, tvr-ul noaptea la televizorul alb-negru, sforăitul bunicilor, cele patru odăi, cămara, sala sau holul, nu mai știu cum îi zicea bunica, gangul, florile din gang, brazii din grădiniță, coacăzele, florile din grădinițe, menta, porțile, portițele, gardurile, câinii, trandafirii, merii, perjul, turtele coapte pe plită, chișleacul, cartofii copți în rolă, ceaiul aproape roșu de tei, ceainicul roșu și cănile în care îl beam, cafeaua cu lapte, pernele și plapumile și cuverturile, mașina de cusut, merele și gutuile pe dulap, prăjiturile, mălaiul, pâinea, borșurile, ouăle prăjite de bunic, bunica gătindu-mi ceva bun, neapărat, de fiecare dată când veneam, scaunul bunicului, cu trei picioare, bastonul lui și plimbările lui pe timp de noapte, ochii lui albaștri, ochii albaștri ai bunicii, serile în care jucau table, mirosul casei, ușile, covoarele de pe jos, carpetele de pe pereții bucătăriei în care domeau bunicii, paturile lor separate, bătrânești, o rochie în dungi a bunicii, dulapurile, fotografiile vechi scoase rar din adâncul unuia dintre ele, iarba din curte, aleile ducând de colo-colo, geamurile, veceul de peste drum de cotețul găinilor, găinile, cușca câinelui, grajdul si porcul, lemnele, dulapul masiv din bucătăria de vară, găurit de cari, mirosul din casă, hainele dintr-un cuier, apa Sucevei, lunca și melcii, cochiliile mici, lutul gri, pietrele, focul în grădină, verile, iernile, sărbătorile cu mătușile, unchii, verii, verișoarele, părinții, frații, bunicii, mesele mari, veselia, jocurile, toate...și-atâtea și-atâtea altele.

M-am întristat.

Starea

Vreau să îmi umplu urechile și mintea de muzică, să nu mai știu de nimic, să mă încovrig în mine, să mă odihnesc, să-mi fie bine înăuntru, o baie în apa mării.

Muzica și dansul.

Tăcerile și cuvintele,

Ochii și cu genele,

Buzele, sprâncenele,

Parcă spunea ceva un vechi cântec

Despre asta -

Cacofonia.

Oamenii.

Ascunzișurile,

Înnebunitor, nebunia.

Simțirea, nesimțirea.

Lehamitea.

Tăcerea.

Oboseala.

Odihna.

Calmul.

Versurile, muzica.

Scrisul.

Somnul.

Asta. 

Grâul

Nu mă mai ajunge somnul.
Mă visez plimbându-mă printre lanurile de grâu de una singură, respirând aer parfumat de sfârșit de iulie, înmiresmat de pârgul tuturor ierburilor, mergând kilometri peste kilometri pe câmpuri, pe cărări, pe la poalele și prin creierul munților.
E ceva atât de frumos, de liniștitor, de odihnitor, de calm în toată lumea vegetală, în pământ, în roadele lui, apoi în animalele simple, calde, bune.
M-aș culca oriunde pe pământ, în aer liber, aș dezgoli câte un bob de grâu și l-aș roade, nu m-aș mai întoarce.

Emil Brumaru

Pentru că nu mă pot concentra la altceva recitesc lucruri vechi, scrise de mine prin alte părți ale internetului. Printre ele, am găsit niște fragmente decupate din scrierile lui Emil Brumaru - le iau de acolo și le mut aici, sunt prea frumoase. Păcat că nu au diacritice - mi-e prea lene însă acum să le pun.

"Tin minte o seara cand, la Dolhasca, pe intuneric, m-am dus in gradina, intre copacii din spatele casei, am ingenuncheat si m-am rugat lui Dumnezeu sa nu-mi ia poezia, sa mi-o deie mereu, mereu. Nu eram patetic, eram speriat, simteam ca pierd ceva definitiv, desi pe atunci scriam, umblam nauc de versuri, le pandeam si le prindeam uneori."

"Cred ca fac parte din categoria acelora care, ca si "sarmanul" Makar Alexeevici Devuskin, v-ar scrie scrisori chiar daca ar locui in acelasi bloc, la apartamentul 33, sa zicem!"

"Ce elegant trece timpul lui Turgheniev!
<<Mai trecura cativa ani. Era o zi rece de toamna cand, in fata celui mai mare hotel din Orasul S***, resedinta guberniei, se opri o caleasca. Din ea cobori un domn...>>Ai impresia ca domnul s-a urcat, dezinvolt, in caleasca in urma cu "cativa ani", care "trecura" doar ca el sa poata cobori, intr-o "zi rece de toamna", "in fata celui mai mare hotel din Orasul S***, resedinta guberniei..."! "

"Stimate domnule Lucian Raicu,
Exista placerea enorma de a da citate. Oare ea n-ar putea fi dusa pana la limita? De exemplu, sa copiezi tot Idiotul, sa comentezi cu un singur cuvant: fantastic!, si sa publici chestia asta. Pe urma, netulburat, sa copiezi Razboi si pace!"

Ce scriam eu pe atunci: "Cum, dupa ce-am terminat de-mi scris lucrarea mea de licenta, bune toane m-au cuprins, am o stare sufleteasca tocmai buna pentru a vedea poezie, multa poezie pretutindeni. In aceasta atmosfera am scotocit azi pe raftul cu poezii pescuite de sora mea din marea de poezii a lumii si-am citit iar poezii de Emil Brumaru. Mie-mi plac numai un anume soi de poezii de-ale lui, dar soiul ala imi place mult de tot."


Alte scrieri citate apoi:

Scrisoare din Moldovita
Pentru ce se duc, Nichita,
Trenurile lungi pe linii
Tremurand de infinita
Gingasie a luminii?

Si de ce se iau la harta
Ingerii langa cantoane?
De ce are roua scoarta
Si amurgul vechi bidoane
De ulei pentru elita
Leusteanului gradinii?

Pentru ce se duc, Nichita,
Trenurile lungi pe linii?

Elegie
O, magazii de marfuri!
O, sfecle de zahar!
Sunt stampilat de ingeri,
Nu pot sa ma mai apar.
In sali de asteptare
Cu miros de harbuz
Beau iar dulci decilitri
De-amurg si fac abuz
Cu timbre daruite
De factorul postal,
Si-ador cantarul garii
Si-aromele de cal,
Si-ascult traverse calde
Sub linii spunand: ah!
Si scriu scrisori naive
Pe benzi de telegraf
Cu chimicul, in gura
Muiat, ca la-nceput.

Mi-e sufletul biletul
Pentr-un marfar pierdut.


Idila
In universul nostru dens si mic
Ursii mananca si nu fac nimic.

Vulpile dau de-a dura printre spini
Nevinovate,-aricii bruni si fini,

Sub maluri verzi racii stricati si moi
Deprind paraie sa curga inapoi.


Idila
E-atat de rosu bulionul
cand canta-n casa gramofonul,

Si-atat de galbena-i lumina
Prin care umbla-ncet gaina,

Si-atat de verde leusteanul;
Oh, langa el sta-ntins ligheanul

Pe un pamant atat de negru,
Pe un pamant atat de negru...

Fragment de scrisoare:
"Gasesc pietre plate, gaurite, in care-mi pot infige creioanele ascutite! Fac un fel de arici cu tepi grosi, galbeni, de "Koh-I-Noor"!! Cand sfarsesc de jumulit ariciul, s-a terminat si scrisoarea."

Sunt

De ce mai scriu aici? Mă ajută să dorm mai bine probabil.

Un poem în proză, vă rog, sigur că da, sigur.

Azi sunt un gândac îngropat sub pământ, pământul e negru și mult și dens și e întuneric, aș vrea să mă târăsc în sus prin el dar îmi alunecă labele multe și mici și mă afund, încet, zvârcolit și sigur, în sufocare, în adâncuri.

Sunt vulcanul Popocatepetl, mai am puțin și explodez, râuri roșii de lavă, roci vulcanice imense zburând de colo-colo prin univers, norul de cenușă va înconjura planeta de trei ori și jumătate, iernile vor fi nesfârșit de lungi, Soarele o să dispară din ceruri și oamenii vor recurge prin întuneric la canibalism.

Sunt o femeie bătrână, stau și tricotez, tricotez nebunește din gânduri, șosete aspre din lână de oaie țurcană, să-i înțepe nesfârșit pe nepoți.

Sunt un nebun dintr-o carte, am cămașă de forță și tot tacâmul, sunt foarte tăcut în mod obișnuit - dar atunci când grăiesc o fac în versuri, iscusit meșteșugite și nespus de armonioase fonetic, i le spun zidului în nopțile cu greieri, atunci simt că ating corzile sensibile ale cosmosului, că vibrează toate în pieptu-mi, că sunt sufletul oamenirii, unul în toți.

Azi sunt un profet în deșert, în ochii mei se reflectă focul, văpaia, pustiul, disperarea, singurătatea, urâtul infinit.

Fragmente

Mă descompun, mă descompun benefic, mă descompun frenetic în lumină și căldură și emoții, mă descompun periculos, mă descompun fioros, mă descompun în mii de bucăți și toate strălucesc. Plutesc. 

Azi pe drum, prin soare, un gând, o imagine - am o ființă geamănă, întindem o mână una spre alta, stăm față în față, stăm față în față într-o găoace de ou și suntem pe Lună. Văd atât de clar imaginea, nu e prima dată, nu e prima ce mi se năzare, e prima pe care o descriu aici însă. Aș desena-o daca aș avea cum, sunt eu cu părul lung, port poate o rochie, sunt eu de două ori, întind spre mine, îngemănată, câte o mână. În jurul nostru e o găoace, se vede un contur subțire, atât. Suntem pe Lună și totul e alb-negru, suntem desenate în creion sau în tuș poate. Orizonul e rotund, sunt poate și cratere, suntem în adânc de beznă și totuși vizibile, luminate. O imagine simplă, miez de noapte în miez de zi. 

Pentru mine totul are o semnificație.

Atât. 

Pe scurt, la ce m-aș pricepe

Pe scurt, la ce m-aș pricepe eu cel mai bine.
M-aș pricepe să zac, să zac precum fosilele formate pe fundul unui lac, în cuaternar să zicem, să zac pietrificat.
Să zac în iarbă, să zac privind cerul, să număr norii, să număr cocorii, să număr trecătorii încercând să nu se împiedice de mine.
Să zac într-un lac, lumina pătrunzând albastră până la mine.
Să zac într-un pat 5 ani nemișcată, tăcută, absentă, precum un pacient dintr-o carte din care am citit astăzi.
Să zac nesfârșit, netulburat.
Să zac în întuneric într-o pătură, la cald.
Să zac pe bancheta unui tren transsiberian, să privesc lanurile de grâu, brazii, taigaua, Tunguska, mujicii, urșii.
Să zac într-o berărie, să zac într-o gară, să zac pe șosea și să zac într-o doară, așa.
Să zac precum un pește pe uscat, deshidratat.
Să zac pe Himalaya, cadavru congelat, să văd șerpașii, alpiniștii, să respir aerul extrem de rarefiat.
Să zac, să zac.
Să zac. 

Unde

În seara asta aș pleca într-o călătorie, nu am mai făcut asta de ceva zile.

Unde șade inspirația mea, șade adânc în mine, șade turcește și uneori bate din picioare, bate din aripi, întinde mâinile spre mine, mă privește în ochi, vorbește, tace.
Ia-o în ușor, nu mai fi așa de serioasă, scrie.
Ascultă The Doors.
Când eram mică voiam să mă fac scriitoare, printre altele, am vrut multă vreme să mă fac arheolog, să sap în pământ, în burta istoriei, să dezgrop lumi. Mai apoi a început să îmi placă să sap în mine, în vise, în adâncuri. Îmi amintesc ani de fascinație pentru vise, simboluri, procese ascunse, dicționarul meu de căpătâi cel de simboluri. Am un tip de personalitate curios, zice-se, mă fascinează adâncurile mele și-ale omenirii, din rândurile celor ca mine se nasc profeții zice Jung, nebuni cu o viziune, cu presimțiri, cu priviri intense, dornici să citească în suflete, in văzduh, în semne, în vise. În oameni.
În mine e deschisă o poartă, e deschisă de-o vreme, de-acolo vin lucruri, în ultima vreme au legătură cu lumea de-afară și senzațiile, vin și simboluri, vin de toate.
Înăuntru inspirația șade turcește.
Dacă aș fi altcineva aș pleca la drum în noapte, în noapte mi-aș întâlni sinele, l-aș întreba: "Încotro?". Ar zice siropos "spre tine", "unde e asta" aș zice, "e pe undeva în lume, șade turcește poate, tace, vorbește, ascultă, ascunde, se-ascunde", și-apoi ar spune "atenție, atenție, vine spre tine, vine apocalipsa, vine", "când și de ce?" aș zice, "ascultă, ar spune, după apocalipsă vine o lume", "ascultă", ar zice, "vocea profetului în deșert, nu se știe cine, vine spre tine", "am înnebunit" aș zice, "nu știu" ar spune, "poate că da".

Unde să mai călatoresc? Undeva adânc în mine, ce-o fi pe acolo, umbre, lumini, insule, e muzică, sunt amintiri, sunt cuvinte, sunt odăi, păduri, vise, năluci, iar umbre, sunt ape și ogoare, iepuri, cicluri solare și ale lunii, maree și pești și sfere și scoici și lumini multicolore, merg toate în călatorie, încotro, unde?