miercuri, 28 mai 2014

Dac-aș fi

Dac-aș fi un personaj de roman aș fi probabil unul din personajele lui Dostoievski, aș fi tot femeie, desigur și din păcate, aș înnebuni, m-aș zvârcoli febril sub impactul cine știe cărui gând sau al unei emoții, aș râde nestăpânit și nebunește aflându-mă undeva pe linia foarte subțire între bucurie nestăvilită și deznădejde.
Dacă aș fi altcineva aș fi un vagabond, aș pleca prin lume cu un rucsac mic în spate, aș umbla desculță pe marginea șoselei încinse, aș dormi oriunde m-ar prinde noaptea, m-aș trezi în toiul nopții undeva într-un câmp departe de tot restul lumii. Și în bezna cea mai adâncă, așa cum povestește tata din copilărie, m-aș uita la cerul plin-plin-plin de stele și-aș avea impresia că umblu printre ele în timp ce pășesc. În timp ce pășesc pe pământul rece, în timp ce simt firele de iarbă sub tălpi, în timp ce adulmec ierburile, florile. Minutele, pașii, bătăile inimii.
De-aș fi într-o poveste aș umbla prin lume în căutarea norocului, a sorții, aș fi mezina, mi-aș lua lumea în cap, aș avea un cal răpciugos, m-aș lipi de grumazul lui în timp ce călăresc prin codrul des și nesfârșit, i-aș asculta respirația, am călatori nesfârșit, i-aș vorbi, m-aș ține bine de grumazul lui în timp ce mă duce departe, tot mai departe, nu știu unde.
Dacă aș fi scriitor aș bea mult și bine, apoi aș umbla bezmetică prin lume, aș vorbi cu unii și cu alții, aș studia nesfârșit oamenii, asfaltul, ploile, zimbrii, contratenorii. 
Dacă aș fi compozitor aș asculta muzica lumii, țevile, butonii, brichetele, pașii, claxoanele, tractoarele, musonii, furnicile, fumătorii și nefumătorii, balenele, aviatorii.
Dac-aș fi balerină, precum în visul meu de as'noapte, aș dansa până la epuizare, impresarul meu pește ar fi mulțumit, bătrânul ăla libidinos din visul de astă noapte, ce vis ciudat.

marți, 27 mai 2014

Ce-aș citi

Viitorul în stele și palme.
Oamenii în ochi.
Adevărul în mine în zori de zi.
Aș citi romane cu țărani, romane în care să aflu lumea lor descrisă cu tot luxul ei, muzica lor, felul lor de a-și vedea și înțelege lumea, picioarele goale pe pământ, grădinile, grindinile, păpușoiul și barabulele, prășitul, gardurile si ogrăzile, obiectele și meșteșugurile, mâinile, uneltele, vorbele, felul în care își trăiesc zilele, zorii și apusurile, sobele și așternuturile, anotimpurile, gerul și arșița și bălegarul, munca, gospodăriile, interioarele, mâncarea, prispele, picioarele în opinci vara, focul, lemnul, varul cu vinețeală, cioplitorii și bârnele, brutalitatea și finețea, poveștile și basmele, serile, șezătorile, stelele și constelațiile, păstorii, lâna, inul și cânepa, țesăturile, dansul, mersul, mintea și sufletul, grajdurile, firele de iarbă sub tălpi și greutățile vieții, bărbile moșnegilor, cămeșile și picioarele despuiate ale copiilor, praful pe de pe ulițe, soarele printre frunze, pădurile, bolile și pocelile, descântecele, babele, mirosul din casă, lumina, ferestrele, o zi oarecare, iubirea, nevestele, pruncii, cuptoarele, pâinile, suferințele, podelele din lut, cântările cocoșului, ielele și zmeii, strachinile, burțile, cocenii, sărutările.
Urmele zilelor prin suflete.
Urmele zilelor pe piele.
Urmele omului pe Lună.
Minți.
Urmele de pe pereți.
Amalgamuri, amalgamuri.
Trecutul în ziduri.
Anotimpurile și timpurile în inelele din trunchiurile copacilor.
Visele.
Palmele, aș citi palmele, mâinile. 

New York, din nou

Nu stiu cum de mi-au scăpat fotografiile astea făcute de Radu când a fost la New York. Le-am redescoperit zilele trecute uitate într-un folder pe un card de memorie, scanate cu scannerul nostru cel rudimentar. 
Îmi plac cam mult, mai ales prima, așa că le pun aici.



duminică, 25 mai 2014

Prea multe cuvinte

Căpșuni, înghețată cu căpșuni și muzică.
Muzica mă mișcă, uneori nu o mai suport, înghețata e congelată.
Dacă închid ochii nu îmi amintesc precis figura nimănui, nu aș putea desena pe nimeni din memorie, memoria mea nu are pic de precizie și de bogăție vizuală. 
Totul e doar o impresie, o pictură impresionistă în care contururile sunt foarte vagi, difuze, formele sunt neclare, însă tonurile de culoare, ansamblul, lumina, culoarea ei, atmosfera, toate astea contează mai mult și sunt mai mult decât grăitoare. 
Când intru într-o camera, văd un om și interacționez cu el nu procesez în mod conștient decât foarte rar ce anume din aspectul lui îi trădează ceva din trăiri și din emoții - însă percep ceva în el cu siguranță. Uneori ce simt e pentru mine cumva doar în atmosferă, în jurul lui. În lumea mea, dacă sunt atentă la ei, simt că oamenii au în jurul lor un nor subtil, ușor perceptibil, mai greu sau mai ușor interpretabil. Apoi ansamblul - o privire, schimbări ușoare în forma ochilor, mișcările gurii, mișcări ale mâinilor și picioarelor, tonul vocii și altele, toate raportate unele la altele dar indescriptibil percepute - ceva în mine caută constant să interpreteze totul. Mă lovește o idee - omul ăsta e așa și pe dincolo, se simte așa și pe dincolo, se raportează la mine sau la altă persoană într-un anumit fel. Uneori nu o pot articula nici pe aia foarte bine, gândurile mele nu au întotdeauna cuvinte. Uneori mă opresc asupra ideii și o disec și pun totul într-o ordine. Uneori pun comportamente si vorbe și simțăminte percepute în ordine, fac legături, construiesc pattern-uri, încerc să înțeleg ce e în spatele lor. Habar nu am cât de bine fac asta dar ceva mă tot face să fiu așa și să fac asta. 
Obișnuiesc să îmi fac o impresie despre ceva din felul de-a fi al unui om oarecare, despre firea lui, atitudinea lui față de cei din jur și față de mine și măsura în care îmi place sau ba și pot să am încredere în el din foarte puține impresii-interacțiuni cu el. Nu arunc însă, de obicei, încolo și încoace cu încrederea, nu dincolo de un anumit nivel oricum. 
Sunt un burete mai ales pentru emoții și sentimente negative, toate îmi intră pe sub piele și mă agresează, mă consumă sau mă molipsesc și pe mine, mă feresc de ele. Ale celor față de care-s mai deschisă mă afectează cel mai mult.
Mă molipsesc de râsul altora, chiar dacă nu mi se pare musai comic motivul pentru care râd, chiar dacă nu-s veselă. Când cineva cască în față mea, aproape imediat și garantat încep să casc și eu. Sufăr de empatie, pare-se. Nu pot suferi suferința altora, cu cât sunt mai deschisă față de un om se înmulțește și simpatia față de el și încep să sufăr și eu într-un fel sau altul atunci când el suferă. Dacă îmi fixez antenele sau senzorii asupra altcuiva pot participa într-o măsură destul de mare la ceea ce face și ceea ce simte. Uneori particip așa și la fericirea altora dar asta e puțin mai dificil - realizabil totuși.
Am făcut o facultate, sunt asistentă socială cu acte - sau în acte - însă, oricât de mult mi-aș dori să le-ofer alinare și ajutor și odihnă și ordine (genul ăla de ordine în viață și în sine de care oricine are nevoie într-o măsura sau alta) oamenilor suferinzi-necajiți de tot felul care-ar ajunge la mine de-aș profesa, nu o să pot face asta niciodată pentru că mă simt copleșită de necazurile lor și de norii lor de emoții negative și nu știu cum să mă apăr și m-ar apuca deznădejdea și tristețile și aș obosi teribil și știu sigur că aș ajunge să mă îmbolnăvesc psihic și fizic din cauza trăirilor lor și să blestem lumea, divinitatea (dacă mi-ar mai rămâne vreun dram din credința și-așa mult prea mică) și întreaga existență a omenirii. 
Simt nevoia să pun ordine în oameni și între oameni, să pun armonie și căldură și un bine mai mare în și între ei. Simt asta mai ales în raport cu unii deși, în genere, mă simt cumva datoare omenirii cu misiunea asta.
Am mai scris pe aici, mi-ar plăcea să fiu o muscă în sufletul oamenilor și să stau pe acolo după pofta inimii. Pentru că îmi plac oamenii, îmi plac nespus de mult toți în linii mari, în linii mici îmi plac mai ales unii. Dar mă simt bine în singurătate și prefer să-mi petrec timpul cu oameni puțini și aleși.
Vreau să fiu și sunt conectată cu oamenii deși lucrul ăsta mă consumă și mă înnebunește uneori. Sufletul meu tot tânjește după conexiune, după o comunicare mai adâncă, după o legătură deplină, după comuniune.
Am văzut de curând un film scurt, pare-se că tot ce ne separă e pielea, eu mi-aș da-o jos bucuroasă pe a mea uneori. 
Sunt o mare de emoții și de sentimente prea intense și de gânduri mult prea multe și sunt un ochi ce le veghează și le analizează în același timp, încearcă să le înțeleagă, să le pună în ordine, să le transforme. Sunt mult prea conștinentă de mine, de tot ce se mișcă în mine. 
Sunt copleșită întotdeauna de ceea ce simt.
Sunt o apă și când sunt neliniștită, când sunt prea plină de orice nu știu ce să mai fac cu mine, dau în clocot, dau pe dinafară. Și am nevoie să exprim ceea ce trăiesc, ceea ce gândesc, ceea ce simt - altfel simt că o să explodez, o să rup toate zăgazurile, o să fac poc.
De-asta scriu, de-asta caut felurite mijloace de a mă desfășura spre a mă liniști.
Viața mea interioară e mult prea intensă. 
Asta-s eu, defilez pe-aici, ăsta mi-e exhibiționismul, ăsta e, mă și văd pășind țanțoșă în fundul sufletului gol și ridicol. Dar e o mare eliberare în defilarea-mi. 
Mi-ar plăcea și îmi place nespus să fiu deplin transparentă pentru cineva fără să mai fie nevoie de atâtea cuvinte. 

vineri, 23 mai 2014

Pe Lună

Astăzi vreau să emigrez pe Lună.
Mă și văd în costumul meu spațial, costumul meu alb cu casca și vizeta lui, mă văd țopăind de colo-colo, văd craterele și griul și îmi imaginez cum o fi praful pe Lună - cică Luna e plină de praf.
Praf stelar și Pământul la mare-mare depărtare, cu toți oamenii lui, toate bacteriile și coleopterele și himerele și sufletele și florile și bancurile de pești și gustul amar și gustul sărat.
Răzbate dintr-o cană un miros ca de prăjitură, dar e doar miros de iaurt cu căpșuni strivite cu furculița.
Pe Lună cred că e liniște, nu latră niciun câine, nu se închide și nu se deschide nicio poartă, sigur e liniște pe acolo, o să mă așez pe marginea unui crater și o să încep să cânt în interiorul costumului meu spațial alb, o să fie frumos.
Pe Lună o să fiu singură, dacă o să îmi vină să țip o să o pot face în voie, o să pot să fac acrobații prin atmosfera ei rarefiată și-o să sar sus-sus-sus pentru că, nu-i așa, atracția gravitațională e de șase ori mai slabă acolo.
O să mă întind pe jos și-o să privesc cerul infinit, o să număr stelele, asteroizii, cometele, sateliții, munții de gunoi cosmic, navele extraterestre, îngerii și toate celelalte corpuri celeste.
Din când în când o să închid ochii și-o să adorm.
O să rememorez toate și tot.
O să îi pun niște întrebări arzătoare lui Dumnezeu și, fiindcă tot sunt acolo, poate o să îmi și răspundă.
N-o să mă atingă nimeni și n-o să ating pe nimeni, n-o să mai aud nimic uneori - sau poate o să încep sa aud muzica sferelor. Poate o să încep să rezolv ecuații și să descifrez tainele Universului, toate îmi vor fi brusc mult mai clare, de unde venim și încotro mergem, toate vor fi altfel văzute de pe Lună.
O să uit tot.
O să mă plimb mult, kilometri peste kilometri peste kilometri, ani și ani, în căutarea iepurelui din Lună.
N-o să-l găsesc.
O să îmi fie dor de mâncarea de pe Pământ și aș prefera să nu îmi fie dor de oameni.
O să îmi fie dor de ploaie și de aer, pentru că la un moment dat o să mi se termine oxigenul.



luni, 19 mai 2014

Mormântul Elefantului

În seara asta scriu cu Buena Vista Social Club și cu o fetească neagră în sânge - al cărei efect piere încet, din păcate - cu o supă așteptându-mă să o termin în oala luată de pe foc în bucătărie și cu Radu ghemuit-culcușit sub cuvertură.
Vineri seară am făcut înghețată cu cafea și rom și ciocolată rasă, oarecum dansând pe Buena Vista Social Club în bucătăria casei, a ieșit cam bună, așa, le-am lăsat-o altora moșternire, o să mai fac o porție în curând, musai, poate chiar mâine.
Postarea asta trebuia să fie despre empatie, neuroni-oglindă, bebeluși, învățare, comunicare, emoții, iubire, adulți și altele. Dar nu mai am poftă să scriu despre așa ceva.
Mi-ar plăcea momentan să trăiesc într-o țară sud-americană, mi-ar plăcea să trăiesc la mare sau lângă o apă oricum, să mă scufund în apă din când în când, apa mă relaxează și mă liniștește, aș vrea să umblu 20 de km printr-un câmp până pic lată de oboseală, aș vrea sa mă trezesc în zori în fiecare zi și să aud păsările cântând, aș vrea să îmi miroasă a fân proaspăt cosit, aș vrea să fac băi de soare și să scriu poezii în proză.
Minutul 17 și ceva, s-a schimbat ritmul.
Îmi amintesc zilele din copilărie în care stăteam pe-afară, în fața blocului, și jucam cărți, campionate îndelungi din diverse jocuri, ședeam jos pe trepte, jos pe beton, jucam-jucam-jucam, eram cu toții cartofori, uneori spărgeam semințe, parcă.
Îmi amintesc vremurile când fugeam în pădure, trebuia să ajung acasă înainte să își dea seama mama că lipsesc din fața blocului, nimeni nu îi păzea pe ceilalți. Umblam prin pădure deși nu aveam deloc voie acolo, de frica oamenilor răi. Și era un loc, îi spuneam Mormântul Elefantului, eram convinși de o poveste pe care nu știu cine o născocise,  cum că acolo fusese îngropat acum multă-multă vreme un elefant ce venise în Suceava cu circul, ni se părea un loc sacru, extrem de misterios, plin de farmec, magic, în visele și fanteziile mele nocturne mormântul elefantului se deschidea, coboram în el, în pământ, în întuneric - și înăuntru se petreceau lucruri adânci, ascunse, al căror loc nu l-aș fi găsit mai potrivit niciunde altundeva.
A venit cândva circul în Suceava, aveau și elefanti, am fost și eu la circ atunci, fugeam de la școală în pauze ca să vedem elefanții scoși la plimbare, mâncau frunze din copac, niște uriași gri rupând din niște copaci tineri, subțirei, pe cartodrom.
M-a izbit acum amintirea unor vise recurente, ce e drept nu am mai avut un asemenea vis de mult timp - cobor în subteran, într-o lume care e un soi de lumea-cealaltă, lucuri necurate-rele se petrec pe acolo, unele lucruri sunt îngropate acolo, nu îmi amintesc precis acum, din păcate. Adâncurile alea sunt întunecate, luminate roșiatic și pline de mister, mă înfioară, cobor și cobor, explorez.
"Fui la ilusión de tu vida".
Ritm nou.
Când eram mică eram un copil vesel, energic. Apoi m-au copleșit grijile, tristețile,gândurile, sensibilitățile, altele, nu mi-am mai revenit vreo 20 de ani sau mai mult, oare mi-am revenit vreodată? Nu știu, nu cred.
"A caballo vamos pal monte"
Îmi amintesc cum stăteam în grădinița din spatele casei bunicii, pe un scăunel pe aleea mică de beton de lângă casă, erau acolo doi brazi, multe flori, coacăze. Casa bunicilor îmi bântuie visele, mereu, mereu.
Îmi amintesc zăpada scârțâind sub picioare în zilele cu ger strașnic, îmi amintesc atât de multe și totuși mult prea puțin.
Miroase a bujori, bujorii roz pe cale să se ofilească, totul se ofilește, of.
Nu pot să scriu despre nimic serios-științific aici.
Mă duc să termin supa. 

vineri, 16 mai 2014

Cartofi noi cu ardei iute, ghimbir și usturoi

...și un ou ochi moale și niște roșii cherry. Sau prânzul meu de azi.


Cred că e cel puțin a patra oara în ultima lună când îmi gătesc asemenea cartofi. Îi fac tot mai iuți mereu, aș vrea să amorțesc și pace și tot nu reușesc. De obicei îi mănânc fără altceva alături, azi aveam și câteva roșii cherry puse la pachet de Radu și am căpătat și un ou de țară.
Cartofi din-ăștia face mama mea la cuptor și pune în tavă boia de ardei nu prea iute, usturoi și ghimbir proaspăt ras - ce rezultă e armonios și bun-bun-bun. Cred că are rețeta de la Jamie Oliver, nu știu precis, pare a fi ceva gândit de el. Pe aici pe unde stau nu-i pot face în cuptor (sau nu am răbdare și nici timp), nu am avut boia și cred ca nici ghimbir proaspăt nu era prin casă. Așa că am pus cartofii noi, mici și frumoși, cu tot cu coajă, la prăjit și-ntre timp am pregătit într-o strachină amestecul de mirodenii - fulgi de ardei iute, puțin ulei de măsline în care au stat la macerat ardei iuți, jumătate de linguriță de ghimbir pudră, un cățel mare de usturoi tocat, sare, încă niște ulei ca să se lichefieze amestecul și să se ungă bine cartofii cu de toate. Toate cele de mai sus merg puse și la prăjit (deși ghimbirul pudră pus în uleiul de prăjit nu știu cum merge, cred că e mai bine să fie pus acolo proaspăt), dar asta în cazul în care nu intenționați să mai folosiți uleiul cu pricina la ceva mai apoi. Când s-au făcut rumeni-aurii-frumoși cartofii, i-am scos, i-am tuflit în farfurie, i-am amestecat bine-bine. Am tăiat roșiile, am prăjit oul. Cantitățile pentru mâncarea asta așa simplă nu sunt fixe, fiecare poate să-și pună după pofta inimii de toate - combinația de mirodenii e însă sigur bună. M-am dus sus în camera, le-am fotografiat în fel și chip, din n-șpe unghiuri, le-am așezat pe un tocător de lemn (că de, tot e rețetă a la Jamie Oliver), nu mi-a plăcut nimic din ce-a ieșit. M-am lăsat păgubașă, am luat și eu un cartof în furculiță că leșinam de foame, l-am trecut prin niște ulei rămas pe fundul farfuriei - și m-a lovit în sfârșit inspirația, am făcut o serie de fotografii ca cea de mai sus, am ales-o pe asta, sper că e bună.  E un început, oricum. Am obosit, nu am poftă de munci intelectuale, cred că mă duc să gătesc din nou. 

Câțiva pași

Uneori aș vrea să dansez și nu am cu cine, dansez singură prin cameră, prin mine.
Alteori aș vrea să mă plimb.
Lumea e frumoasă, mult prea frumoasă.
Azi m-am trezit imitând pe stradă legănarea unui baiat, unui tânăr, ritmul lui, urca dealul cu o chitară în cârcă, purta un hanorac și avea niște șnururi albe atârnând de glugă, se legănau ritmic, de colo-colo, m-am legănat și eu, nici nu știu dacă în realitate sau în sinea mea, ce mai contează, l-am imitat și l-am simțit, tânăr și fraged și emotiv, puțin trist, trecând pe lângă mine.
O plimbare prin cartier, țigani prin case vechi, țigani prin curți, oameni carnali, mulți, sfidători-liberi, îmi amintesc doar un culoar lung, ferestre, niște rufe puse la uscat, poate niște mizerie, niște țigani mici fugind, un țigan grizonat cu mustață privindu-mă lung, am plecat.
O curte cu o alee mică ducând spre casa părăginită și pierdută aproape sub verdeață, mică, joasă, cu acoperișul mare și copleșitor, separându-mă de curte un gard de fier forjat, dalele de piatră ale aleii sărite, ierburi crescând sălbatic în locul lor. I-am făcut o fotografie.
O casă părăsită, pe ea atârnând iederă, două ferestre mari acoperite cu scânduri bătute în cuie, crăpate pe ici pe colo, nu mai știu ce culoare avea, nu mai știu nimic, deasupra gardului pusă sârmă ghimpată.
Niște femei la balconul unei case cu mai multe etaje, lângă niște rufe puse la uscat, privindu-mă.  
Străzi și străduțe, la un moment dat am ieșit undeva și nu mai știam nici de unde vin, nici încotro ar trebui să o apuc, lumea e un labirint, până la urmă am recunoscut ceva din stradă și-am plecat mai departe.
M-am dus la vale, l-am întâlnit pe băiatul cu șnururile legănânde. 
Mi-a atras atenția un loc plin de verdeață peste drum de parc. O deschizătură într-un gard mai mult improvizat, o potecă mergând spre o casă, la vale. O casă prea frumoasă, fără ferestre, fără uși, toate smulse, rupte, podeaua pe jumătate smulsă, gunoaie înăuntru, lumina pătrunzând înăuntrul ei prin găurile cele mari ale pereților, frunze și vegetație, pustiu, pereții exteriori scorojiți, frumos colorați, grinzile din lemn întunecat sub scoperiș, cioplite frumos. Câini lătrând undeva, la distanță nu foarte mare. Am coborât trepte pietruite, pe lânga casă. Puțin mai departe, o movilă cărămizie - bucăți de pereți, bucăți de-acoperiș, sau așa îmi pare. Alte clădiri ceva mai departe în pustiul vechi și verde. Nu am mai îndrăznit să înaintez. "Spitalul dermato venerian" am văzut scris apoi, din stradă, pe o tăbliță pe un chioșc. Urmează să fie demolat. 
Un miros familiar, un miros vechi și tulburător din curtea și casa bunicii simțit pe lângă o casă, un miros de verdeață și poate nu numai, m-am ridicat pe vârfuri și-am adulmecat peste gard, nu știu a ce mirosea, nu mi-am dat seama. 
Am găsit drumul spre casă, ultima parte a drumului, soarele și căldura, poarta cărămizie - sau așa îmi pare. Un ceai în bucătărie. 
Muzică, aș vrea să dansez, dansez în mine.  

marți, 13 mai 2014

Haine

Mi-e prea somn ca să mai încropesc altceva afară de o postare-întrebare despre haine.
Până acum ceva vreme, nu eram nicidecum conștientă de ce soi de haine îmi plac realmente sau mi se potrivesc realmente, se potrivesc adică felului meu de-a fi, viselor mele, ideilor mele despre cum sunt și cum aș vrea să fiu, cum aș vrea să trăiesc...și așa mai departe.
Asta probabil din cauză că am fost cumva deconectată de corpul meu pentru foarte-foarte multă vreme (mai întotdeauna) și-atunci nu m-am îngrijit mai niciodată de aspectul lui și niciodată nu am avut o relație prea bună cu afurisitul de corp. 
Totuși, cumva și cândva în ultimii ani am început să îmi fac o idee despre hainele pe care mi le doresc și care mi se potrivesc. Nu știu însă la ce bun, pentru că dulapul meu e plin tot de foarte diversele haine cumpărate sau moștenite de-a lungul multor ani în care habar nu am avut precis ce vreau, am luat bucuroasă ceea ce am primit de la sor-mea mai mare și când am cumpărat ceva am luat tot ce era mai ieftin și într-o măsura sau alta mai drăguț. 
Zilele astea aș purta doar ce mi se pare mai frumos și mai potrivit mie dar ce am prin dulap mai (foarte) rar corespunde cu ce mi-aș dori. Oricine dorește poate să își facă o idee despre ceea ce caut și ceea ce mi-ar plăcea să port căscând gura pe contul meu de pe Pinterest, aici. 
Singura și măreața mea problemă e ca habar nu am de unde să fac rost de asemenea haine - deși nu sunt nicidecum în vreun stil ieșit din comun, mi-e foarte-foarte greu să îmi găsesc asemenea haine în magazinele obișnuite, găsesc foarte rar ceva ce să fie realmente ce mi-aș dori și mi-ar trebui. Are cineva vreo idee sau vreo recomandare, pe unde aș putea căuta și găsi asemenea haine (și accesorii și așa mai departe)? 
Cam atât.