Versuri

Din toate cărțile mele cu versuri de-ale țăranilor aleg și-mi plac doar unele, doar cele mai pline de emoție. 

De-ar fi dorul ca vântul,

S-ar aprinde pământul. 

*

Săraci dragostele noastre

Ne-au rămas pustii pe coaste

Ș-am fost eu vineri la ele:

Răsărise viorele,

Viorele flori adânci, 

Când le vezi, mândruțo, plângi.

*

Săraci cărările mele!

Cum crește iarba pe ele!

Las să crească,

Boii-o pască,

Crească cât îs gardurile,

Ca s-o bată vânturile

Ca pe mine gândurile.

*

Jelui-m-aș și n-am cui,

Jelui-m-aș codrului:

Codrui-i jalnic ca și mine,

Că nici frunză nu-i rămâne,

Numai goale crengurele

Să le bată vânturele,

Vânturele, vremurele,

Ca pe mine gândurele.

Balcic

De vineri până sâmbătă am fost în Balcic. De mai multă vreme îmi doream să ajungem acolo. A fost nemaipomenit de frumos însă mult diferit de așteptările mele.

Nu prea mă pricep eu, însă încerc să îl descriu.

Când am ajuns era ceață, o ceață densă, acoperind dealurile înalte. Tot orașelul e construit pe dealuri abrupte, verzi, pline de vegetație, unele curmate printr-o prăpastie, mărginite de pereți din calcar alb. Presărate peste tot pe dealurile abrupte sunt case, vile, uneori izolate, înconjurate de vegetație, alteori înghesuite unele în altele. Străzi în pantă, unele pietruite, trepte. Sunt și case și clădiri vechi, unele de tip turcesc, având catul de sus ieșit în afară, albe sau cu zidurile din piatră. La intrarea în Balcic sunt blocuri urăte, pe măsură ce cobori spre mare începe zona vilelor și a clădirilor mai vechi. Jos de tot, lângă mare, sunt iar vile dar și hoteluri mari - mai ales hoteluri - apoi, la marginea mării, terase-restaurante, separate de hoteluri de-o alee cu chioșcuri și tarabe cu suveniruri, magneți, pălării, vederi. Balcicul are și un mic port, cu o macara sau două, o zonă pentru vase pescărești, mai mari și mai mici, apoi o zonă pentru câteva yachturi și mici bărci pescărești și pescari cu rutina lor tihnită, bărci plutind repejor spre port în timp ce deasupra lor zboară agitați nuștiucâți pescăruși. Sunt multe diguri pe care stau oameni și privesc spre larg sau pescuiesc în tihnă, mișcându-se încet, rar, lin, așteptând. Marea era calmă, liniștită, limpede, aproape lipsită de valuri și mai mult gri, reflectând norii și ceața. Meduze plutind la marginea digurilor. Miros de pește și de scoici putrezite din loc în loc. O clădire mare, o fabrică probabil, dărăpănată, un hotel imens și urât în construcție. Două clădiri vechi, părăsite, pustii, aproape de mare, pe una e scris cu chirilice "taverna". Câteva petice mici de plajă, pe-unul din ele scoici micuțe al căror sidef e colorat, pătat în violet - nenumărate nuanțe de violet și, pe ici pe colo, indigo. Micul castel al reginei Maria, o casă născocită de o femeie, grija și atenția ei pentru a alege, ordona, colecționa obiecte și frumos. Grădina lui amenajată cu aceeași grijă, un spațiu plin de semnificații, oglindire atent gândită a unei lumi interioare, totul atent ales și așezat. Foișorul îmbrăcat în iederă, două cascade, capela micuță cu ziduri din piatră, băncile - o bancă micuță din piatră în mijlocul unui urcuș greu, o bancă din lemn, cioplită, din drag pentru măestria meșterilor țărani, o bancă din lemn și metal, cu linii moderne, ale vremurilor ei. O parte de grădină, cea mai frumoasă, amenajată deasupra "cuibului singuratic" al reginei, e terasată, cu plante crescând aproape sălbatic pe zidurile ce mărginesc o potecă șerpuită pe-abruptul dealului. Presărate prin gradină, vile cu ziduri albe sau din piatră  și acoperișuri cu olane cărămizii, cu ferestre nu prea mari, cu ramele din lemn brun-închis, delimitând mici ochiuri, pătrățele din sticlă - construite și ele cu respect pentru arhitectura veche a locului, nemaipomenit de frumoase și de armonioase în mijlocul belșugului de vegetație. Apoi grădina botanică, ce cuprinde tot fostul domeniu regal, atât de parfumată - am mirosit liliac, bujori, lămâiță, salvie, mai multe soiuri de lavandă, mentă parcă, rozmarin, tarhon. Erau și cireși înfloriți, covoare de flori mici si colorate, nenumărate neamuri de cactuși, trandafiri așteptând să le vină vremea să înflorească - și multe altele, dar atât am reținut. Am degustat vin. Am mâncat: guvizi prăjiți, o supă extraordinară de pește, o salată cu roșii, vinete și ardei copți, lipie cu brânză, napolitane cu halva. Am dormit într-o cameră mirosind a umezeală și poate mucegai, cu tapet roșu-burgund pe un perete. La micul dejun, nimic remarcabil afară de napolitane; am băut două cafele. Mi-a părut rău când am plecat. Ne-am promis că ne întoarcem. 



Aș fi pus aici și fotografii -  însă le las acum, le postez poate mai tărziu,  singure, ca să-și spună povestea singure.

Visam un Balcic scăldat într-o lumină anume, orbitoare poate, visam la un Balcic întâlnit prin lucrările pictorilor interbelici, Tonitza și altii, și într-un roman citit acum un an sau doi sau trei într-o vară, Pânza de păianjen a Cellei Serghi. Din toate am rămas doar cu vagi amintiri - case mici și albe, mahalale pe dealuri, turci, tătari și țigani, calcare, căldură multă și uscată și o lumină aparte, copleșind totul. Din roman, pe care l-am uitat aproape complet și pe care l-am recitit pe jumătate de duminică până luni, îmi rămăsese în minte doar o vagă amintire a Balcicului, țesută în mine din câteva fragmente. Am rămas cu o vagă amintire a unei zile de plajă acolo, o femeie observând ce e în jur, apoi o mahala undeva sus, case albe și sărăcăcioase, exotismul oamenilor și cele două personaje între care se înfiripă ceva si-apoi o noapte, o furtună, un cort și un sărut, o scenă frumoasă - și atât.

"Mi se părea că abia acum descopăr Balcicul. Parcă eram într-altă lume, pe undeva prin Maroc, aşa cum îl ştiam din desenele lui Ştefan Popescu reproduse într-un album şi din filme. Casele erau adăposturi răzleţe, mai scunde decât un stat de om, şi rudimentare ca nişte desene stângace de copii, adică un fel de cuburi strâmbe, cu două ferăstruici, cu geamul împărţit în patru, o uşă şi un coş. Unele erau din stuf, nespoite, altele spoite galben-violent, altele în roz-ţipător, dar cele mai multe, albe de te dureau ochii. Îţi venea să strigi: „Ajunge, e prea mult alb!” Ferăstruicile, cât un ghiveci de muşcată – floare care aproape nu lipsea în geamurile cârpite sau sparte.
Fiecare din colibe avea câte o vatră strâmbă şi o droaie de copii aproape goi cu picioare ca fusele, cu pântecele umflat.
— Atâţia ochi negri frumoşi şi atâţia dinţi albi ai mai văzut? m-a întrebat Alex.
— Nu. Dar nici atâta mizerie.
— Uite o casă cu lacăt, îmi arătă Alex.
Coliba era ceva mai mare decât cele obişnuite; lacătul – imens. Celelalte nu aveau nici clanţe, nici broaşte, nici lăcat. Înăuntru, unele aveau, ca mobilă, câte o saltea sau două, pe jos; altele, o rogojină. Numai în câteva din ele am văzut divan de acela turcesc, scund şi îngust, de-a lungul pereţilor, cum aveau şi bunicii la Constanţa, şi tingiri de cupru atârnate pe pereţi. Nu era nimeni înăuntru. Toată viaţa era afară. Un tătar bătrân, cu barba albă şi cu turban roşu, lat, aşezat turceşte în faţa cocioabei lui, o fetiţă de vreo cinci ani, cu un copil de câteva luni în braţe, o femeie cu sânul gol, alăptând un plod, un băiat care cânta Cara-câz pe o vioară cu două coarde numai, o fată care venea cu o cobiliţă pe umeri păreau, în cadrul acestui cartier oriental, pânze într-o expoziţie de pictură.
Copiii s-au strâns în jurul nostru, cu mâna întinsă;
— Dai parale. Dai parale.
De ce înaintam, coborând şi urcând, colibele luau înfăţişări de case.
Aveau câte o curte, erau mai apropiate unele de altele, cu număr la poartă, şi drumurile voiau parcă să devină străzi.
Copiii în jurul nostru se înmulţeau:
— Dai parale. Dai parale.
Am făcut imprudenţa la început, când erau mai puţini, să le dau câţiva lei.
— Rău ai făcut, mi-a spus Alex. Să vezi ce o să păţim acum.
De peste tot se adunau, chemaţi parcă de larma unei tobe, copii de toate vârstele. Nu mai puteam înainta. Stăteau în faţa noastră şi se produceau cu tot ce ştiau: fetele dansau, graţioase, ridicau mâinile din coate, pocneau degetele mijlocii cu cele groase, în chip de castaniete, şi toţi, în cor, cântau tărăgănat Cara-câz.

— Cara-câz înseamnă fata neagră, mi-a explicat Alex Apoi i-a întrebat pe ei: Dar Ghürlü unde e?
Mai mulţi au întins o mână şi au spus: „Dai parale”, iar cu mâna cealaltă au făcut un semn din care am înţeles că, dacă le dă bani, o aduc pe Ghürlü Alex le-a dat câte un leu. Câţiva băieţi au zbughit-o. Ceilalţi, cu mâinile întinse, vorbeau cu toţii deodată, în limba lor, de data asta părând să aibă drepturi, încruntaţi. Nu înţelegeam decât atât: „Dai parale”.
— Într-o zi mi-au tras treningul de pe mine. Cu ăştia nu-i de glumit! Mi- a atras atenţia Alex.
Am întrebat, amuzată:
— Cine-i Ghürlü?
Alex a răspuns, zâmbind misterios:
— O să vezi.
Mi-a trecut prin minte că Alex ar putea fi îndrăgostit de Ghürlü. Băieţii s-au întors parcă mai mulţi decât plecaseră. Între ei – o fetiţă. Ţinea mâinile la spate, se legăna, puţin stingherită de privirile noastre, lăsa capul în jos, sau îl ridica şi parcă întreba: „Ce doriţi?” Noi tăceam şi o priveam uluiţi. De sub basmaua albastră ieşea o coadă neagră, lucioasă, încolăcită chiar în mijlocul frunţii. Cum de şi-o fi descoperit pieptănătura asta ciudată, care-i venea atât de bine? Ochii lungi de tot, castanii, catifelaţi, albul albăstrui şi trist ca un amurg, privirea lor când resemnată, când uimită. Colţurile ochilor, spre nas,
erau foarte apropiate, iar liniile lor curbe se deschideau exagerat de mult, ridicându-se apoi, ca nişte cozi lungi, pe tâmple. Marginea pleoapelor parcă era desenată cu un vârf de cărbune. Nasul pornea drept în prelungirea frunţii, gura – desăvârşit arcuită – se închidea cu buze pline şi roşii sau se deschidea pentru a ne arăta potcoava albă a dinţilor mărunţi, şi totul era încadrat în ovalul armonios al obrazului.
— Tu nu vrei parale, Ghürlü?
A clătinat capul şi m-a privit cu ochii măriţi, în timp ce-şi strângea şi mai mult mâinile la spate şi se legăna ca o trestie:
— Nu, nu.
— Ghürlü nu ia bani, a surâs Alex.
Ghürlü ne-a dansat şi ea. Parcă era o plantă legănată de vânt. Aş fi vrut, la plecare, s-o iau cu mine. Îmi părea nefiresc s-o las acolo, cum mi-ar fi venit greu, zărind o piatră rară în drum, să trec mai departe, fără s-o ridic. Alex mi-a spus că Ghürlü e orfană şi o creşte tot cartierul. Corul: „Dai parale, dai parale”, a reînceput. Alex a reuşit să-i împrăştie, ameninţându-i cu bătaia, dar, o clipă mai târziu, făceau iar zid înaintea noastră. Gluma se îngroşa. Din pragul unei case, un bătrân, cu Turban alb, a venit cu băţul şi i-a împrăştiat, dar o parte din ei s-au adunat iar, cerc viu în jurul nostru. Atunci i-am făcut să înţeleagă că nu mai avem bani la noi, c-o să le dăm acasă. De data asta ne-au lăsat să mergem mai departe, iar ei au venit după noi, cântând liniştiţi Cara-câz. Între mine şi Alex se legăna cuminte Ghürlü. De după dealurile aurii, în liniştea caldă a serii, se auzeau clopoţei de turmă.
— Luna e sus, păcat, a spus Alex, trebuia să ne fi urcat pe un deal mai înalt, puţin mai înainte, s-o vezi cum răsare de după Capul Caliacrei."

Cu trenul

Mi-am amintit ieri de trenuri. 

Cand eram mică, țineam foarte mult la o locomotivă cu aburi garată în depoul din satul bunicilor și mă pasiona un tren internațional verde, care trecea o data sau de două ori pe zi pe linia ferată apropiată de casa bunicilor, cu mare viteză, șuierând într-un anume fel. Era trenul de Moscova. Oriunde aș fi fost și orice aș fi făcut, când auzeam trenul de Moscova apropiindu-se fugeam cu sufletul la gură în grădină sau la o poartă din curte ca să îl pot vedea și să îi pot face cu mâna.

Până acum vreo 4 luni, cea mai mare parte a calatoriilor mele prin lume au fost făcute cu trenul. Aproape nouă ani am mers în fiecare lună cu trenul până la Suceava și înapoi, câte 7 ore dus și 7 ore întors.

Deseori, visele mele sunt și ele pline de trenuri - trenuri pe care le pierd, trenuri ce mă duc în locuri necunoscute, în locuri noi și ciudate, trenuri ce mă duc la bunici, în locuri de mult timp pierdute.

Mi-am amintit azi dimineață de-un fragment dintr-o carte pe care-am citit-o acum mai multă vreme, o carte ce mi-a placut mult-mult - Zenobia lui Gellu Naum. Din toata cartea, fragmentul de mai jos mi-a rămas cel mai clar în minte și mi-a plăcut cel mai mult - aș vrea să fug și eu așa cu trenul uneori, să iau primul tren spre nicăieri anume, să cobor, să descopăr, să simt toată poezia din jur, să mă bucur, să fiu așa de liberă.


"18. înainte de plecarea în mlaştini obişnuiam să fac plimbări lungi, fără o ţintă precisă. Un fel de impuls greu de definit îmi vestea momentul cînd trebuia să pornesc la drum. Atunci luam primul tren, indiferent de direcţie, sau prima cursă auto, iar cînd ajungeam la zece-cincisprezece kilometri de oraş mă întorceam acasă pe jos.
Vara, cînd oboseam sau cînd arşiţa devenea de nesuferit, mă culcam pe sub salcîmi, în iarbă. De obicei călătoriile mele se încheiau în preajma vreunui loc încărcat de vestigii sau pe fundul vreunei cariere de nisip părăsită, îmi plăcea să privesc faliile secţionale, le citeam ca pe paginile unei cărţi, erau şi oase vechi.
Iarna, pe şosele pustii, vîntul îmi biciuia obrajii, vrăbiile aproape îngheţate mă însoţeau cu ţipete de spaimă, vîram cîteva dintre ele sub palton, stăteau cuminţi acolo pînă se încălzeau, apoi îşi reluau zborul şi zarva lăsînd altora locul.
Aşa se face că, pe cînd locuiam la Măria, am simţit impulsul acela şi i-am spus Zenobiei că trebuie să plec, nu ştiam unde; era spre miezul nopţii, ea mi-a pus într-un sac de sport al Măriei ceva de mîncare, un pumn de tutun, o cutie de chibrituri şi un şpaclu mic, pătat de vopsele.
La gară, primul tren pleca spre Bărăgan. Am luat bilet dus-întors pînă unde îmi permiteau puţinii bani pe care îi aveam în buzunar, nu mai ştiu pînă la ce staţie, şi m-am urcat într-un vagon de clasa a treia.
Cît a ţinut drumul, puţinii călători vorbeau pe şoptite vrînd parcă să nu tulbure noaptea. Mă ghemuisem pe o bancă şi aşteptam să ştiu unde trebuia să cobor. După un ceas, am ştiut şi m-am coborît.
Era o haltă, nu i-am putut citi numele, o gheretă de scînduri cu o lampă afumată, aproape stinsă. Trenul se oprise cîteva clipe, abia am apucat să mă dau jos.
Am bătut în geamul gheretei, cineva dinăuntru a şoptit: „ce doreşti?", am întrebat tot în şoaptă unde e satul, nu i-am spus numele pentru că nu-l ştiam, glasul din gheretă mi-a răspuns: „ţine-o înainte că te duce drumul", se ghicea un drum în beznă, pe lîngă gheretă, am mers un timp de-a lungul lui, pe sub copaci răzleţi, apoi m-am abătut peste ogoare, începuse o burniţă măruntă, auzeam de pe alt drum, poate aproape, poate departe, şoapte de oameni îndemnînd vitele şi scîrţîit de care; era un întuneric ud, am nimerit o potecă, ştiam că pe acolo trebuia să merg, şi ea m-a dus pe uliţele unui sat care mi s-a părut nesfîrşit de lung; izbeam în dreapta şi în stînga, orbeşte, cu sacul de mînă, ca să mă apăr, niciodată nu s-au năpustit asupra mea atîţia cîini tăcuţi şi furioşi, îşi înfigeau colţii în sacul meu, unul a rămas cu dinţii înfipţi în el, învîrteam sacul în aer, cu javră cu tot, ca să-l desprind, eram sigur că oamenii mă priveau din casele întunecate, mi se părea că le aud şoaptele dar n-a ieşit nici unul să alunge haita.
La capătul satului m-am oprit să răsuflu, cîinii rămăseseră în urmă, le auzeam mîrîitul înăbuşit; apoi am tăiat pe o scurtătură, de-a curmezişul unei arături şi m-am oprit lîngă un pîlc de salcîmi. Ştiam că acolo era locul: o groapă, un fel de şanţ adînc şi nu prea lung. Am sărit în groapă, m-am ghemuit pe fundul ei, eram leoarcă de sudoare, burniţa îmi udase hainele, mi se lipeau ochii de somn şi oboseală.
După un timp cerul s-a limpezit; tresăream din cînd în cînd şi mă uitam în sus, stelele scăpărau şi săreau parcă de colo-colo, întreaga boltă se răsucea, tăcută, deasupra mea; am bîjbîit pe fundul gropii pînă ce am găsit, apoi am adormit.
Cînd m-am trezit se luminase de-a binelea. Am pornit înapoi, spre haltă. Cîinii se liniştiseră.
Am străbătut satul fără să văd ţipenie de om, ai fi zis că muriseră toţi. Hainele ude, încinse acum de soare, începuseră să mă frigă. La haltă, am bătut din nou în geam. Lampa se stinsese, cred, singură. Am întrebat la ce oră trece primul tren spre Bucureşti; aceeaşi voce mi-a şoptit că mai am de aşteptat. Soarele devenise explozie galben-roşcată. M-am tras mai la o parte, exista şi acolo un pîlc de salcîmi, m-am culcat la umbra lor.
Acasă i-am dăruit Zenobiei medalionul de piatră lucioasă şlefuit cu vreo trei mii de ani în urmă şi regăsit de mine, pentru ea, în bezna gropii; piatra aceea neagră ea spune că a fost dintotdeauna a ei şi o mai poartă şi acum, din cînd în cînd, prinsă la gît cu o cureluşă subţire."

Ușa sensibilă

Camera mea cea mare și frumoasă are o ușă prea sensibilă. Poate nu întâmplător.
Ușa mea vibrează, se mișcă, se trântește, bubuie în funcție de mișcările din casă. Ușa mea este mișcată de cele mai mici și subtile lucruri și-mi dă fiori și mă tulbură.

Poate nu e tocmai întâmplător că tocmai camera mea are o asemenea ușă.
Doar de aș fi și eu pe interior așa de luminoasă, ordonată, neaglomerată și armonioasă cum e camera mea.

De când mă știu am o ușă prea sensibilă. Cea mai mare parte a vieții mele am urât chestia asta la mine. Să fii copleșit de emoțiile proprii mult prea des, mișcat și mișcat și mișcat, înnebunit în vâltoarea propriilor gânduri, tulburat și lipsit de odihnă, mișcat de lumea exterioară ție și permeabil față de ea chiar dacă nu îi dai atenție și locuiești mai mult în tine, copleșit și înnebunit de tot ce e prea strident pentru simțuri, prea mișcat de oameni și emoțiile lor chiar dacă te străduiești să ții ușa închisă cu trei rânduri de lacăte - pentru că ușa e prea sensibilă și ce e dincolo ajunge la tine invariabil.

De fiecare dată când ceva nu-mi dă pace, când mă tulbură, nu știu ce și cum să mai fac ca să mă anesteziez - ca să îmi aflu liniștea, odihna, concentrarea, puterea de a lucra ceva.

Acum vreo 2-3 ani, neștiind ce să mai fac cu mine, căutând cu frenezie o soluție, un anestezic, am dat de o autoare și de cărțile ei despre oamenii care-s prea sensibili. Mi-am cumparat două din cărțile astea și m-au ajutat să înțeleg într-o măsura mai mare ce e cu mine - și să pun ceva mai mult preț pe felul meu de-a fi și pe oamenii ca mine. E un club foarte select și frumos Clubul Celor Prea Sensibili dar mai nimeni nu-și dorește să facă parte din el. Mi-e somn și vreau să mă culc și nu mai am răbdare să scriu - vă las cu testul ăsta, cine știe ce rezultat vă iese (aș fi curioasa). Dacă nu e clar deja, eu obțin mereu un scor măreț.

Subsol

Îmi aduc aminte cum intram, pe cand eram mică, în adăpostul antiaerian de sub blocul de-acasă din Suceava.  Erau patru intrări în adăpost din câte îmi amintesc, lăsate deschise într-o vreme în care curtea era plină de copii. La baza blocului, spre exterior, dincolo de limita pereților, pe-o lățime de vreun metru și jumătate, sub niște plăci de beton, există un tunel acoperit cu plăci de beton - ce lipseau într-o anumită zonă pe vremuri, lăsând un șant adânc într-una din marginile interioare ale blocului în formă (aproximativă) de L (cu tendințe spre U, dacă punem și scara E). În șantul ăla cădeau din când în când mingi, gunoaie, animale, intrând în adâncurile pământului, adâncurile adăpostului. Mai erau apoi alte trei intrări în subteran lăsate descoperite. Blocul e construit pe un deal așa că, în capete, tunelul se ridica puțin deasupra nivelului solului iar intrările, late de vreun metru și ceva și înalte de vreo 50 de cm, erau lăsate deschise. Mai era apoi o gaură în pământ, o intrare în tunel, undeva la baza scării de bloc unde locuiam eu. 

Nu-mi amintesc cine a avut ideea, nu îmi amintesc ce vârstă aveam, dar într-o bună zi am intrat împreună cu majoritatea copiilor, prietenii și vecinii mei, sub pământ, în tunel. Nu mai țin minte pe care dintre intrări am intrat prima dată. Știu că le-am încercat pe toate în cele din urmă, oricum.
Era beznă înăuntru. De când mă știu am o oarece pasiune pentru lanterne. Pe vremea aia aveam una mică și subțirică primită de la tata, semăna cu un stilou și cu o lumânare în același timp iar capătul în care avea becul era dintr-un plastic verde translucid, lumina nu foarte puternic dar îmi plăcea enorm de mult, a fost și este lanterna mea preferată pe lume. Pe asta știu că am folosit-o în principal pe atunci, prin subsol. Îmi amintesc lumina ei verzuie. Îmi amintesc foarte bine mirosul de canal umed, dealurile de pământ și gunoaie pe care le coboram spre adâncuri, cum intram și mergeam aproape ghemuiți, apoi ne destindeam și întindeam putin trupurile la baza dealului. Apoi urmau intrările foarte înguste deschise între segmentele tunelului - pentru ca era împărțit în mai multe secțiuni - și efortul de a ne strecura prin spărturile alea înguste, de a trece mai departe, spre pântecele pământului. Acum că mă gândesc, cred că tunelul cu pricina era de aerisire - acum sunt închise intrările parcă, și-n caz de atac aerian și lume postapocaliptică o să ne sufocăm cu toții în adăpost. Tunelul duce spre zona de sub apartamente, în care sunt mai multe camere foarte încăpătoare, corespunzând poate structurii apartamentelor din bloc, nu mai țin minte. Știu că nu aveam toți lanterne și foloseam și lumânări - cumpărate de la biserica de lângă bloc sau luate din cutia conținând resturile celor aprinse de credincioși pentru vii și morți. Cred ca am ajuns să folosim în principal intrarea dinspre pădure, pentru că de-acolo se ajungea mai ușor în adăpostul antiaerian, la odăi. Băieții au amenajat la un moment dat o odaie sau două și-și petreceau zilnic niște timp în pântecele pământului, uneori împreună cu fetele. Îmi amintesc mănunchiuri de lumânări aprinse într-o odaie, lumina lor slabă și roșiatică. Urma apoi un joc - ascunsa-prinsa în întuneric, la care participam cu toții, fete și băieți. Se stingeau luminile, lumânările. Era beznă deplină, miros de beci și ceară și fum de lumânări. În întuneric cineva trebuia să găsească sau să prindă pe cineva. Era ceva infantil-erotic, foarte inocent și totuși nu prea, ciocniri de corpuri prin beznă. 

Dacă m-ar întreba cineva ce mai fac, aș zice, poate, "bine". Am impresia că s-au deschis ușile adâncurilor mele, că răbufnesc de acolo toate lucrurile neglijate într-o lungă căutare a liniștii, odihnei, ordinii, luminii.

Am impresia că am deschis o poartă spre niște adâncuri din care nu știu precis ce-o să răsară.

Am o poftă ciudată de viață, ceva țipă în mine. Mai ales simțurile mele mult neglijate își cer nu știu ce drepturi, ochii, mâinile, nasul și papilele, urechile, toate tânjesc după ceva, după intensitate, sunt treze și vor să exploreze, să simtă...și-apoi sunt copleșită de nevoia de a consuma, exploata, exprima, arde cumva ceea ce trăiesc.

Mă scufund într-o mare străină, în ape ciudate - și încerc în diverse moduri să ies de acolo, să respir. Când reușesc, debordez de-o energie nouă și ciudată, sunt prezentă în lume (ce lucru intens și ciudat pentru mine) și debordez de o poftă de o viață nu tocmai luminoasă, solicitantă pentru simțuri, intensă pentru corp, riscantă poate, oricum îmbătătoare.

Cred că vreau să urc pe un munte, doar că momentan umblu tulbure și dezorientată, pierdută poate, printr-o pădure.

Trece dorul mărunțel

Am descoperit cântecul ăsta al Mariei Tănase într-o noapte, acasă la Suceava. De-atunci e preferatul meu din toate cântecele ei. Îl pot asculta la nesfârșit. Și-l cânt și eu cu drag și încântare din când în când.

Foaie verde didițel, 

Pe deal pe la Cornățel,

Trece dorul mărunțel,

Cu dragostea după el - 

Ca vaca după vițel,

Ca oița după miel.

În versuri

Pentru că nu mă pot aduna și concentra și pentru că tot am aici în odaie, la îndemână, o carte cu versuri, din care unele-s tare frumoase...

Pentru că uneori versurile astea, rodul minților unor țărani analfabeți, mi se par mai frumoase ca oricare altele. Și pentru că prin ele își vădesc și ei frumusețea.

Frunză verde trii zmicele,
Pe sub lună, pe sub stele, 
Pe deasupra casei mele
Sboar-un stol de rândunele.
Acele nu-s rândunele,
Acele-s gândurile mele.
Eu mă bat cu gândurile
Ca apa cu valurile,
Pe sub toate malurile.
Mă culc să mă odihnesc,
Gândurile mă topesc. 


Eu mă duc, codrul rămâne,
Frunza plânge după mine.
Frunza s-o legăna-n soare,
Eu mă legăn pe picioare;
Frunza s-o legăna-n vânt
Eu mă legăn pe pământ. 

Un fel de-a comunica, un fel de-a atinge

Cred că aveam în jur de 16 ani când am început să fiu fascinată de fețele oamenilor. Am descoperit cam pe atunci că, dacă mă uit destul de mult și de bine la un om, pot să percep și să simt nu numai ceva din ce simte dar și ceva din felul lui de a fi. Cam tot pe atunci am descoperit voluptatea cea mare a privirii oamenilor.

Întâi am început să desenez fețe de oameni. Nu am putut mai niciodată să desenez după un model, nu unul viu oricum. Simțeam nevoia să imi exprim emoțiile cele multe și mari și copleșitoare cumva, așa că le-am desenat sub forma unor chipuri de oameni, născocite, ivite din mine. Mi se pare și astăzi că poate cel mai reușit desen pe care l-am făcut vreodată e ăsta (scanat cândva prin tinerețile mele și adăugit cu un efect ieftin in photoshop pe fundal, cred ca un "ocean ripple"):

Nu eram prea fericită pe vremea aia, după cum se vede. Ce învățam și exprimam eu pe atunci sunt câteva din literele unui alfabet emoțional, înscrise pe chipurile oamenilor.

Nu am mai desenat nimic de foarte mult timp și uneori simt nevoia să fac asta din nou. Nu pot. Nu cred că aș putea să creez ceva valoros în felul ăsta. M-am oprit asupra visului de a fotografia oameni - aparatul e o ascunzătoare, o mască în spatele căreia mă ascund, din spatele căreia pot privi, analiza, simți, înțelege. Poate nu suprind prea bine ceea ce văd - însă simpla experiență a privirii mă mulțumește.

Voiam să scriu, de fapt, despre un fel de comunicare, un fel de comunicare ce mă fascinează, mă atinge, mă încântă și uneori mă tulbură foarte tare. E vorba de toate lucrurile pe care nu le transmitem prin cuvinte ci prin simpla noastră prezență fizică, prin corpul nostru, toate gesturile mici pe care le facem și, mai ales, prin ochi și privirea lor. E vorba de banala - mai curând deloc banala - comunicare nonverbală, sau cum i-o fi zicând. Toată lumea comunică într-o măsură sau alta în felul ăsta. Fascinant mi se pare însă cum unii oameni - în special bebelușii dar și unii adulți - percep și înțeleg într-o măsură mai mică sau mai mare, cuprinzând cu privirea și apoi cu mintea, fără să mai fie nevoie de cuvinte, alți oameni. Unii poate percep doar o anumită vibrație emoțională, alții sunt capabili de mai mult chiar.

Mă întreb uneori dacă sunt singura care visează oameni simțindu-le lumile interioare, simțindu-i (uneori, deseori, nu întotdeauna însă) - simțind ceea ce sunt, cum sunt, ce simt, cum mă simt pe mine.

Să fii astfel simțit, să fii astfel de transparent - e un mod de a fi atins, îmbrățișat cu blândețe - sau poate, uneori, lovit. Orice astfel de privire e o atingere.

Poveste cu un dor trecător

Nu știu dacă sunt de vină primăvara, soarele, căldura, mugurii și florile, dacă o fi muzica, dacă o fi de la locul în care mi-am petrecut zilele în ultimele două saptămâni (cu aproximație), dacă e legat de oamenii cu care am avut de-a face acolo, dacă sunt de vină anii de singurătate și de tăceri în preajma unor cărți și caiete, anii de cufundare în sine, toți și prea mulții ani de cumințenie prea mare și prea multă, de rutină, lunile recente de alergătură și anii de îndatoriri domestice de care ajung sa fiu sătulă, dacă e vorba de pornirile autoritare pe care nu le mai pot suferi și de abuzurile față de spațiul personal pe care, tot așa, nu le mai pot inghiți, dacă e din cauza fricii imense și intense în fața tezei pe care nu prea cred c-o pot scrie la timp și care s-a transformat brusc din lucrarea visată ani de zile într-o povară uriașă de care nu știu cum să scap, dacă e vorba de vreo nevoie mare și intensă de frumos și de artă trezită la viață în mine din nou, dacă e vreo silă de tot ce e rodul prea bogat și prea complicat al minților și-al științelor, daca e corpul meu prea plin de poftă de viață și de energie...poate că e de la toate, poate e doar din cauza unora din lucrurile astea, poate e din cauze neștiute, poate e din cauze nemenționate. M-au izbit zilele trecute - ca și altă dată, de altfel, pentru ca nu e prima dată, doar că mereu trec peste - o poftă ș-un regret pentru o altă viață, alta decât cea reală a mea. Aș face uneori totul altfel, aș încerca să fiu altfel și altcineva, aș alege altceva. Trec de la a fi o ființă liniștită în pielea și viața ei, una aproape fericită, la a fi o alta, una în plină furtună - sau în plin butoi cu melancolie. Și m-am măcinat și m-am foit și am regretat toate lucrurile ce nu au fost sau nu pot fi și am visat la o eliberare de toate și m-au fascinat tot felul de fantasme - deși m-am luptat cu mine să mă abțin și să nu fac asta. Și m-a durut rău capul - probabil din cauza frământărilor - și-am fost tulbure și lunatică. Oricum ar fi, nu am unde și cum fugi și oriunde m-aș duce nu pot scăpa de mine, nu prea am ce să fac, nu am unde mă ascunde altundeva decât în mine și-n gândurile mele.

Uneori stările astea se rezolvă cu un roman citit - sau poate cu mai multe. Reușesc în felul ăsta să trăiesc viețile altora și-s satisfăcută așa. De multe ori se rezolvă cu o poveste derulată și trăită în mintea mea, o poveste care e în linii mari aceeași mereu, una pe care îmi imaginez că aș scrie-o, aș transforma-o într-un roman - dar sunt aproape convinsă că n-o s-o pot scrie niciodată, din lipsa vreunui talent deosebit pentru a scrie, mai ales a descrie. La urma urmei sunt la fel de mulțumită și cu visul de a scrie, cu planul, cu entuziasmul, cu trăirea unei povești în lumea și taina mea. Trăiesc ceva oarecum similar îndrăgostirii atunci când încep să mă pierd în povești și-n viețile oamenilor din ele. Ca și atunci, totul e încă plin de mister, mintea și simțurile și sufletul vor să descopere, să cunoască, să atingă, să cuprindă, să îmbrățișeze - și totul e atât de fermecător și sunt dornică să devorez, să explorez, să călătoresc tot mai departe în teritoriul ăsta vast, să mă scufund, să trăiesc, să simt și să savurez.

În fine.

Am revenit la bibliotecă după o absență ce mi se pare lungă. Am pierdut un mic recital de pian luni la prânz. Păcat. Dar azi a mai fost unul, o bucurie. Nu pot scrie ce trebuie să scriu de fapt - însă scriu lucrurile astea, atât de personale, ca să le pun pe un blog, al meu, ca să am emoții apoi pentru că le citesc unii și altii.

Azi e marți. Custozii îmi zâmbesc frumos, pentru că azi mă recunosc și nu mai avem nevoie de cuvinte, de întrebările și de restul cuvintelor stereotipe, de zi cu zi. De parcă aș fi fugit în lume, aș fi umblat prin furtuni și deșertăciuni și agitații și pasiuni și-acum mă întorc la vechii mei prieteni liniștiți, eu, cititorul risipitor - și ei mă primesc zâmbind tăcuți și e așa de bine. Biblioteca e refugiul în care îmi găsesc liniștea și echilibrul, locul în care pot să mă încui ziua întreagă fără niciun regret pentru lumea de afară, ferită de orice mare ispită. E sihăstria în care se sting emoțiile mele. Mi-am găsit loc la margine, sub acoperișul de sticlă, pot privi cerul, pot asculta sau ignora micile zgomote ale celorlalți refugiați - sunete șoptite ale cărților, mâinilor, tastelor, buzelor - și mă pot bucura de compania lor liniștită.  

Înăuntru

Înăuntru sunt singură în marea asta albă, e liniște, nu știu încotro e mai bine să o iau. Dar îmi place locul ăsta și-aș mai zăbovi un pic aici.

Mi-e dor să scriu aici pe blog. Nici nu știu despre ce. Mi-e greu să scriu. Dar mi-e dor să scriu pe aici. 

Marea

Deși am o mie de alte lucruri de făcut, nu îmi pot lua gândul de la mare.
M-am gândit drept urmare să pun aici câteva imagini din călatoria de anul trecut, ca să nu mă bucur singură de așa priveliști.
Nu știu dacă astea sunt niște peisaje extraordinare în Grecia - poate că sunt ceva comun și sunt zone și mai și pe acolo. Dar mi se par nemaipomenit de frumoase și mi-e dor să miros marea, să-i văd nenumăratele nuanțe de albastru, să ma scufund în apa ei sărată.

Buletin de știri

Am băut niște fetească neagră demidulce de la Beciul Domnesc sau cum îi zice - ea și cu cea de la Prahova Valley sunt cele mai bune din soiul ăsta de pe piață, după părerea mea și-a lui Radu.
(De fapt, feteasca neagră si negrul de Drăgășani sunt cele mai bune vinuri/soiuri românești din cele câteva încercate de noi până acum.)
Asta după ce m-am chinuit să fac niște falafel - până pe la ora 00 fără ceva. A ieșit ceva...
Și m-am pleoștit, după activitatea asta și vin.
Dom'le, nu îmi mai ajunge timpul. Am în sfârșit parte de ceva energie, sunt în sfârșit mai bine dispusă, în genere, așa - în linii mari, că-n alea mici nu bag mâna-n foc că sunt și nici nu vreau să cercetez. Și vreau să fac așa de multe lucruri! Așa de multe! Am așa o listă lungă de lucruri pe care le-aș face bucuroasă...Am parte de zile în care sunt tare ocupată și faptul că reușesc să fac ceva într-o zi, orice, contribuie substanțial la voia mea bună...și-aș face tot mai multe, tot mai multe. Și-s așa înceată. Mi-a zis mama mea cândva că am doar două viteze: încet și foarte încet. Mare adevăr.
Nu îmi mai ajunge timpul așadar. Aștept să se lungească zilele cumva.
Aș scrie și aici, aș mai posta, dar nu mi-ajunge timpul.
Așa.
Ce să mai zic?
Îmi place să merg la bibliotecă. Să stau cu nasul în cărți vechi. Să scriu cu rollere sau linere - sau cum le mai zice acum - multicolore pe un carnețel sau pe un caiet.
Să merg pe jos de la BCU spre metrou - spre stația lui 381, de fapt.
Să cumpăr cărți deși știu că trebuie să mă opresc pentru că, în curând, n-o să mai am loc pentru ele.
Să împrumut romane de la bibliotecă, deși nu am mai făcut asta de multă vreme.
Îmi place să merg 10 km ținându-l pe Radu de mână, să luăm trenul dintr-o gară pustie numită Voila sau altcumva, să mâncăm covrigi cu de toate toată ziua în Brașov, să facem fotografii precum turiștii japonezi.
Îmi place să stau pe fotoliul meu din colțul meu de cameră, lângă bibliotecă.
Îmi place tare mult colțișorul ăsta al meu.
Îmi place să îmi beau ceaiul sau cafeaua dimineață.
Mi-ar plăcea să nu mă mai trezesc dimineața pururea obosită, cu dureri de spate și de cap.
Îmi place să mă întâlnesc cu niște prieteni - deși asta se întâmplă mult prea rar.
Îmi place când e răcoare în cameră, îmi place să am flori în casă.
Visez în continuare să mă trezesc devreme dimineața dar nu fac asta niciodată.
Vreau să merg iar la înot, să merg iar cu bicicleta.
Mi-ar plăcea să (mai) ajut pe câte cineva, să mai ajut oameni.
Îmi place să scriu despre ce îmi place, mă face să mă simt bine.
Îmi place sa fac băi de soare în mijloacele de transport în comun.
Cam atât, pentru ca trebuie să trimit un e-mail restant de multă vreme.

Vreau niște zăpadă.

Despre părinți și copii

În ultima vreme am gândit niște gânduri ce cred c-ar trebui împărtășite lumii, supuse dezbaterii, etc.
Citesc bloguri, majoritatea bloguri de părinți cu copii mici și foarte mici. Contextul e mai larg de atât dar e de-ajuns să plec de aici.
Sunt în țara asta nenumărate femei care sunt nevoite să se despartă de copiii lor de numai 11-12 luni sau poate mai multe, în cazul cel mai fericit, pentru a se întoarce la munca salariată, la serviciu. Și situația lor și a copiilor lor tare mă mai revoltă. Nu știu de unde să pornesc în a-mi expune ideile.
Eu am crescut cu mama tot timpul acasă. Știu că mama mea a renunțat la multe pentru asta, că și-ar fi dorit să mai muncească și în afara casei. Știu în același timp că prezența ei lângă noi trei, zi de zi, a însemnat enorm de mult pentru noi - nu vreau să fiu lipsită de modestie, dar suntem niște oameni bine crescuți, cu bun simț, bine școliți și bine citiți, foarte bine hraniți, ținem mult să fim împreună și s-avem o relație caldă și apropiată cu oamenii dragi nouă...ținem foarte mult unii la alții, la relațiile bune în familia noastră și la părinții noștri, in special la mama. Cele mai dragi două ființe pentru mine sunt mama și Radu - făra ierarhizare. Pe mama o iubesc de-mi dau lacrimile numai când mă gândesc la asta. Și știu cât de mult, de enorm de mult a muncit mama pentru noi toată viața. Eu respect și prețuiesc foarte mult tot ce-a făcut mama de-a lungul timpului, pentru noi. Mă frustrează însă o lipsă de echilibru în gândire pe care o regăsesc chiar la mama - nu știu din vremea cărei generații de femei a început lucrul ăsta dar s-a împământenit ideea că o femeie care stă acasă și are grijă de casă și de copii nu lucrează, o femeie care nu este salariată, nu e angajata cuiva nu are un serviciu, nu are de lucru, practic. Mama mea, una dintre cele mai harnice persoane pe care le cunosc, consideră că o femeie trebuie musai să fie angajată și mai ales salariată (subliniez) ca să se poată considera realizată, independentă, demnă de stimă de sine. Așa a fost crescută mama, cu ideea asta, și sunt sigură că are o părere proastă despre sine și ce a realizat ea în viața asta tocmai pentru că nu a fost salariata cuiva - chiar dacă a muncit și a făcut atât de multe lucruri bune de-a lungul timpului, chiar dacă e o femeie foarte creativă si inteligentă care-a crescut trei oameni și se pricepe să facă și a făcut o mulțime de lucruri. Știu că e bine si plăcut să ai un venit propriu - dar ma întristează că femeile din generația mamei mele dar și multe altele din generații mai tinere nu au foarte clar în minte cât valorează munca făcută fără plată în bani și nici că poți să fii demnă, împlinită și bine plătită nefiind salariată.

Așadar, nu vreau să spun că toate femeile ar trebui să stea acasă să aibă grijă de copiii lor și de cele ale casei - și atât. Vreau să spun, în primul rând, că ar trebui să depășim, tot mai multe și mai mulți, anumite mentalități nocive. Ceea ce femeile fac acasă și pentru copiii lor este enorm de important și de valoros și nu poate fi cuantificat în bani. Este o muncă enorm de utilă societății. Mamele noastre ar trebui să primească toate medalii, să li se ridice statui.
În al doilea rând, sunt frustrată de rezultatul unei lupte pentru drepturi, pentru libertăți. Ceea ce feminismul a urmărit să obțină pentru femei e bun - mai multă libertate, mai multe drepturi, mai multe opțiuni. În timp însă, opțiunile s-au redus semnificativ. Ceea ce pentru femei putea să insemne libertate și drept de a alege s-a transformat ușor - sau abrupt - în normă, obligație, necesitate. De nevoie, trebuie să te intorci la munca de 8-9-10 ore pe zi chiar dacă bietul tău copil e încă foarte-foarte mic. Pentru stat, dreptul femeilor de munci, de a face orice vor ele, când vor, e o oportunitate pe care o speculează pentru angrenarea lor în mecanismul și visul creșterii economice perpetue, fără limite, așa cum a fost el conturat până acum. Citiți strategiile Uniunii Europene - pentru binele nostru, zice-se, Uniunea e avidă de resurse umane, tot mai multe cât mai multe, care să intre în malaxor, în mecanismul predefinit-prestabilit pentru noi, fără să-și pună prea multe întrebări despre calea pe care o apucă. Economia nu-și și nu-ți permite să nu produci bani vreme de minim 8 ore pe zi. De aceea nu-și și nu-ți permite să îți crești tu, atipic, copiii. Nu e UE chiar bau-bau - caută să promoveze si flexibilizarea muncii - dar mai ales a celei salariate. Independența de salarii și de marele capitalism nu e promovata prea mult, nu există interese pentru asta într-o lume în care puterea politică derivă de regulă din cea economică iar puterea economică a unor companii le permite acestora să depășească și să supună puterea politică a unor state. Eu cred că putem să ne putem întrebări și putem schimba ceva, dacă ne străduim.
În toată viața ta - și a copiilor tăi - apuci să îți petreci toate zilele, tot timpul alături de copilul tău vreme de un an sau doi. Atât. Apoi, doar resturile - câteva ore seara si numărul fix de zile libere la care îți dă dreptul legea si statutul de salariat. Și tații sunt și ei, săracii, de mult absenți, în cea mai mare parte a timpului, din viața copiilor lor. Mă supără nu numai că mamele sunt absente - nici tații nu au o soartă mai bună, chiar de ar dori să mai stea și eu cu familiile lor. Sunt educați că rolul lor major este să muncească pe brânci și să producă bani - nu au altfel de model, nu sunt, majoritatea, invățați să fie prezențe active și calde în familiile lor. Iar femeile nu numai că lucrează în afara casei nu știu câte ore dar mai muncesc pe brânci și odată ajunse acasă. Nu mai spun de veșnicele discuții și lupte pe marginea normelor privind cine ar trebui să facă ce, care ar trebuii să fie rolul femeii și care cel al bărbatului într-o relație și-o familie și-o casă. Și-aici am niște păreri...poate altă dată o să scriu și despre ele.
Iaca: muncești pe brânci departe de casă și copii cea mai mare parte a zilei. Pentru că altfel nu te poți întreține, pentru că altfel nu ai ce le da de mâncare copiilor, pleci la muncă undeva departe în zori, lași copilul în îngrijirea unor străini (dacă nu ai noroc de bunici ieșiti la pensie sau de femei-rude-prietene incă prea tinere pentru a fi angajate) sau a unor instituții, străine și ele. În grija altora, oricum, fie că ești femeie sau bărbat. Nu prea ai alternative. Nu există flexibilitate prea multă, e foarte greu să îți croiești alt tip de drum. Trăiești încercând să jonglezi cu munca, familia și ce dorințe de viață bună mai încap între. Ți se pare - și este, într-o mare măsură - foarte greu să găsești căi alternative, să poți să îți hrănești familia, să ai un acoperiș deasupra capului și, în același timp, să poți să petreci mai mult timp cu aceeași familie, să îți educi tu propriii copii, să îi hrănești bine, cu mâncare făcută de tine, să le împletești o căciulă sau chiar un pulover, să le construiești o casuță de păpuși...și să fii o prezență în viața lor - în loc de o absență.

Ce mi-aș dori, într-un prim rând, ar fi ca femeile să înțeleagă și să prețuiască și munca în casă și pentru familiile lor - și bărbații la fel, musai și bărbații. Într-un al doilea rând, tare mi-aș dori ca libertatea să fie libertate, să existe realmente alegeri, ca tot mai mulți oameni să poată să își permită și un program flexibil, dacă vor, să știe că e ok să caute un asemenea program și că ar putea să reușească să-l și obțină. Cred că oamenii ar trebui să prețuiască și flexibilitatea programului și timpul suplimentar petrecut împreună cu cei dragi lor.

Cred că e vremea să ne băgăm adânc în minte că trebuie să existe și căi alternative, moduri alternative de-ați câștiga existența - poate așa o să le născocim, înmulțim, urmăm tot mai mulți dintre noi.

Cred că e vremea să ne educăm copiii, fetițe și băieți, în ideea că nu doar munca salariată și, de altfel, nu doar munca plătită este valoroasă - și că e plină de sens și de importanță munca și prezența părinților în propria casă și timpul petrecut împreună. Și în ideea că ar trebui să fie liberi să își aleagă drumul și că ar trebui să existe mai multe drumuri.

Și-apoi, musai, e cazul să presăm lumea asta să devină un loc mai liber, un loc în care ai realmente alternative. Nu știu cum - e de văzut. Ma oftică foarte mult îngustimea și micimea gândirii celor ce concep politicile sociale în țara asta. De ce nu i-a venit vreunuia, spre exemplu, ideea simplă de a permite mamei în anul al doilea și al treilea de viață a copilului să se întoarcă la slujbă dar cu un program redus, primind în același timp o sumă mică, o eșalonare a banilor pe care i-ar fi primit în al doilea an de concediu maternal, pentru o perioadă de 2 ani, să zicem??? Măcar până la trei ani să poată să fie alături de copiii lor... Sunt sigură că o muțime de femei s-ar întoarce bucuroase la o slujbă cu jumătate de normă, primind jumătate din salariul lor normal și ajutorul ăla de la stat (plătit tot din banii contribuabililor ca ele, vorba aia), ar plăti impozite și contribuții din care și-ar scoate pârleala și statul și toți ceilalți beneficiari ai diverselor programe de protecție și securitate socială. Copiii ar avea parte de prezența iubitoare si grijulie a măcar unui părinte, pentru mai mult timp, în viața lor. Și asta e doar o idee, o alternativă, ce-ar fi meritat poate să fie luată în considerare.

Știu, sunt sigură că foarte mulți părinți suferă pentru că nu pot petrece mai mult timp împreună cu copiii lor. Și foarte mulți copii, la fel. Mi se pare foarte trist și cred că ar fi cazul să încercăm, fiecare dintre noi, cumva, să schimbăm treaba asta.

Senin în Brașov

Răducul de dimineață.

Supă de legume cu pesto și parmezan

...sau un soi de Ribollita, o minunată supă italiană de legume.

Sau "supa de lucs". Sau supa pe care am anunțat-o acum o lună și ceva...

Ori nu am mai avut timp să scriu pe aici, ori nu am mai avut poftă.

Sunt foarte bucuroasă că s-a încheiat anul trecut și a început anul cel nou. Niciodată nu am mai fost (așa) bucuroasă că s-a încheiat un an. Am mari speranțe, mari dorințe pentru 2013. Sunt entuziasmată tare de ceea ce se anunță pentru anul ăsta. Sper că nu degeaba. În orice caz, printre multe altele, îmi doresc să mă țin de scris pe aici. Deci iată de ce scriu și postez iarăși.

De-asemenea, sunt foarte bucuroasă să constat că a început să aibă o viață independentă blogul meu - aproape în fiecare zi mai intră câte cineva, mai multe persoane chiar, pe aici.

Revenind, nu i-am zis supei "Ribollita", simplu, pentru că nu am respectat întocmai rețeta pe care o aveam. Am suplimentat cantitatea de lichid, nu am pus fenicul in ea, nici spanac, după cum spunea rețeta originală...și nici nu am servit-o  turnând-o peste felii de pâine albă, conform rețetei. Dar a ieșit oricum grozav de bună.

 

Supă de legume cu pesto și parmezan*

Preț: 15-20 de lei (depinde de unde cumpărați ingredientele și în ce sezon)

Număr de porții: 6-8 porții generoase (dar nu bag mâna-n foc pentru estimarea asta, din păcate)

Ingrediente: 3 linguri sau 45 ml  de ulei de măsline; 2 cepe tocate; 2 morcovi tăiați felii; 4 căței de usturoi, striviți; o bucațică de țelină-rădăcină sau două tije de țelină, tăiate bucățele; 2 dovlecei măricei feliați; 400 de g de roșii tăiate cubulețe, proaspete sau din conservă; 2 linguri sau 30 de ml de pesto, făcut in casă sau cumpărat; 400 g fasole pre-fiartă sau din conservă; 2,5-3 litri bază de supă de pui sau de legume; sare și piper măcinat; *parmezan sau, mai ieftin, brânză grana padano rasă.

+ O oală în care să încapă toate ingredientele de mai sus. 

Mod de preparare:

1. Încălzitți uleiul în oala în care preparați supa și adăugați, atunci când e uleiul încins, ceapa, morcovii și usturoiul și perpeliți-le vreme de vreo 10 minute la foc mic. Adăugați apoi dovleceii și perpeliți-i și pe ei inca vreo 2 minute împreună cu cele de mai sus.
2. Adăugați roșiile, pesto-ul, fasolele și lichidul și dați focul mai mare, până când supa începe să clocotească. Dați focul mai mic și lăsați supă să fiarbă liniștit vreme de 25-30 de minute sau până când legumele sunt fierte. Adăugați sarea și piperul.
3. Serviți supa presărând peste ea, din belșug, parmezan sau o brânză similară și vă bucurați de așa minunăție.

Să vă spun și cum am făcut eu pesto-ul. În mod normal, sosul pesto se face cu semințe de pin dar eu nu aveam prin casă așa ceva așa că am făcut fără - și-a fost oricum reușit. Am cules de pe balcon o mână de frunze de busuioc și ceva crenguțe de oregano - cantitatea poate varia, după poftă și inspirație. Le-am spălat și le-am pus în blender. Am curățat vreo 2-3 căței mici de usturoi și i-am pus și pe ei în blender. Deasupra am turnat ulei de măsline (3-4-6 linguri, nu mai știu) și am mai pus și, să zic, o lingură de grana padano. Din câte știu, nu e foarte strictă metoda de preparare a pesto-ului - cel putin nu e pentru mine. Am blenduit bine totul și-a ieșit ceva foarte gustos și foarte parfumat. Am pus toată cantitatea rezultată în supă - așadar mai mult decât indica rețeta - și nu i-a dăunat deloc, dimpotriva, a ieșit bună de tot și foarte plăcut aromată.

Brânza grana padano se găsește, bună și mai ieftină, la Lidl - sau la Mega Image, deși de-acolo nu am luat si nu știu cum e. Tot la Lidl am văzut că se găsește și sos pesto deja preparat, la borcan - de văzut și cât de bun este. Nu-mi place să menționez numele supermarketurilor pe aici dar na, trebuia să precizez de unde le puteți lua.

Poftă bună și mare și pe curând, sper eu! :)