Nimic de spus

- Și, spune-mi, e mută? Mă tem că nu am înțeles prea bine.
- Nu e, nu e nicidecum, doar că nu vorbește prea mult, nu cu mine oricum.
- Și ce faceți?
- Nimic, mai nimic, ne petrecem timpul în tăcere. Dimineața trece pe lângă mine în halatul ei de baie, cu ochii încă umflați de somn și stropi de apă pe față, scurgându-i-se din părul ud, cu papucii de casă roz în picioare, se duce în bucătărie, își face o cafea, se așează cu ea lângă fereastră, pe un scaun, același în fiecare zi, stă așa vreo jumătate de oră, privește aparent în gol. Nu ne spunem nimic, uneori nici nu mă privește. Nu am nimic împotrivă.
- Ciudat, amice, ciudat.
- E o prezență bună. Și-apoi ce am avea să ne spunem?
- Ce ați avea să vă spuneți?
- Nu știu nici eu. De obicei mă așez și eu pe un scaun undeva într-un colț opus, stau și o privesc, pic pe gânduri, trece așa destul de mult timp zilnic. Într-o zi am venit acasă, era iarnă și era întuneric, era vreo șase seara, m-am descălțat și mi-am udat șosetele, tot holul era ud, ea nu spală niciodată pe jos, m-am speriat atunci. M-am dus la ușa ei, am bătut, nu a spus nimic, bineînțeles, am intrat deși mi s-a părut cumplit de nepoliticos. Era în camera ei, pierdută în haosul lucrurilor ei, ghemuită într-un colț printre hainele de pe podea, plângea în hohote. Nu am mai întrebat nimic, oricum nu mi-ar fi răspuns. Am stat în picioare și-am privit-o o vreme, apoi m-am lăsat pradă unui impuls, un impuls ciudat, știi, m-am dus la ea, am luat-o în brațe, e mică și slabă și nu a protestat deloc, am luat-o în brațe ca pe un copil mic și-am pus-o în patul ei mult prea mare, am culcat-o în patul ei mult prea mare și s-a ghemuit și a continuat să plângă. Am acoperit-o cu un pled, unul în carouri cărămizii și portocalii, nu că ar conta, m-am așezat pe pat la picioarele ei și am stat și am privit-o cum plânge până s-a mai liniștit, până a adormit. Apoi am stat și-am privit-o dormind.
- Ai stat și-ai privit-o dormind?
- Exact.
- Am citit vreo două romane cu tema asta.
- Știu, știu, și eu.
- Și-apoi?
- Și-apoi nimic, m-am dus și m-am culcat și eu. A doua zi s-a trezit, s-a dus și a făcut baie, a ieșit în halatul ei pufos, nimic neobișnuit. Ba ceva a fost, m-a privit, lung și mut, cumva trist și cumva cu bucurie, înainte să se așeze pe scaunul ei. Nu am înțeles nimic, m-am dus însă în baie și m-am privit în oglindă și m-am întrebat cum m-o fi văzut azi, dacă am fost cumva altul, cumva nou. Apoi m-am îmbrăcat grăbit și am plecat, i-am spus la revedere când am trecut prin fața ușii de la bucătărie, nu a spus nimic, evident.
- Evident.
- Ești un ecou.
- Un ecou.
- Așa-i. Apoi, într-o zi, câteva săptămâni mai târziu, am venit acasă și am găsit-o stând în picioare pe hol, mi-a făcut semn să o urmez, m-am descălțat întâi, mi-am lăsat în cuier hainele de oraș, am urmat-o spre camera ei, m-am oprit în prag. Toată casa era scufundată în întuneric, nu am mai aprins nicio lumină, nu are rost, mi-am zis. Am stat în prag și am privit-o. Era în cămașă ei de noapte cu flori, flori albastre parcă, lungă până la glezne, se clătina aproape mergând și era desculță. Nu s-a mai uitat la mine, și-a dat jos ochelarii, i-a așezat lângă pat, s-a întins apoi în pat, s-a învelit cu o plapumă și s-a culcat. Am rămas o vreme acolo, în picioare, privind-o, mi-am luat apoi ceva de mâncare din bucătărie, m-am întors în cameră și m-am așezat pe podea, nu are niciun scaun în camera ei. M-am așezat pe podea, am mâncat și am privit-o cum adoarme, cum doarme apoi, o vreme. Mi s-a făcut cumplit de somn și m-am întins pe podea, am adormit. Am visat un câmp cu maci, apoi marea, vedeam marea de pe o faleză înaltă. Am coborât, m-am dezbrăcat, am intrat în apă, apa era caldă, m-am lăsat pe spate și am plutit, Sunt un cadavru plin de alge mi-am zis, înecat, m-am speriat și m-am trezit. M-am ridicat, mi-era frig și mă dureau toate oasele, ea dormea în patul ei mult prea mare cu fața în sus, visa, i se zbăteau pleoapele, pe un perete se vedea umbra perdelei, formele complicate din dantelă, proiectate de lumina unei luni pline. Ce frumos, mi-am zis, de-ar fi viața mea întreagă așa nu mi-aș mai dori nimic. Ești ciudat, mi-am zis apoi, și m-am dus să mă culc.
- Și asta e tot?
- Nu, într-o zi am auzit-o vorbind, vorbea la telefon. "Ascultă", a zis, "să nu crezi că sunt absurdă, mai am nevoie pur și simplu de niște timp, nu pot să termin la timp, atât cer, puțin timp." Apoi a urmat o tăcere mai lungă, asculta ce îi spunea cel cu care vorbea, o voce gravă de bărbat, îl asculta stând desculță pe hol într-o zi de duminică. Sâmbetele și duminicile sunt puțin diferite, trebuie să îți spun...dar să revin. A tăcut o vreme, ascultând. A zis apoi "Bine, am înțeles. Mai ții minte locul ăla din spatele blocului în care am copilărit? Era o firidă, despre ea vorbesc, într-o seară unul dintre gemenii de la etajul cinci, nu mai știu care dintre ei, s-a repezit la mine, m-a prins și m-a târăt până în firida aia, m-am zbătut inutil, acolo m-a strâns bine și s-a uitat la mine înspăimântat înainte să se repeadă și să își apese buzele umede de ale mele în timp ce îl priveam imobilă și îngrozită. Apoi mi-a dat drumul și a fugit. M-am întâlnit cu el într-o zi pe aici prin cartier, a îmbătrânit și s-a îngrășat, i-am zâmbit amar amintindu-mi buzele lui prea umede, alunecoase, calde, mâinile lui zdrobind încheieturile mâinilor mele, strânsoarea lor." A făcut apoi o pauză. A mai spus, îmi amintesc precis, e singura dată când am auzit-o vorbind, îți dai seama, "sigur că ai uitat, nici nu mă așteptam să ții minte." Apoi a închis telefonul brusc, trântind ușor receptorul. S-a întors spre mine, m-a văzut privind-o uimit, a zâmbit și nu a spus nimic, a venit la mine și mi-a prins mâna stângă în mâna ei dreaptă preț de o clipă, apoi s-a dus la ea în cameră, a închis ușa zgomotos. Am stat vreo trei ore în bucătărie așteptând-o, a apărut într-un târziu, am făcut o cafea și am băut-o împreună, în tăcere. A apus soarele, s-a lăsat întunericul, am rămas așa, în bucătărie, fără să ne spunem nimic, încă o vreme. Mă mai asculți?
- Sigur, sigur că te ascult. Și?
- Și nimic. Mută nu e, îți spun, doar că nu vorbește cu mine. Locuim împreună, cam atât. Haide să plecăm de aici, am obosit.
- Și are vreun sens toată povestea asta?
- Nu știu. 

Picioare goale pe pâmânt

Nu am mai visat de mult pe aici. Am răcit, sunt somnoroasă, ascult niște jazz și stau în fotoliul meu, ca de obicei, îmbrăcată în flaneaua mea cea roz și pufoasă.
Mi-e dor să visez, să visez dormind și să visez cu ochii deschiși mai ales, să călătoresc departe, să fiu în pielea altor oameni, oameni ce sunt o parte sau părți din mine. Poate am nevoie doar de niște odihnă, poate mă odihnesc în timpul zilei în ultima vreme și visez doar nopțile, vise semnificative uneori, din când în când.


Mi-ar plăcea să locuiesc într-o casă cu o grădină, să umblu din când în când sau adesea desculță pe pământ, prin iarbă, prin grădină, să mă ocup de toate plantele mele cu drag și cu liniște, să am grijă de ele. Picioarele goale pe pâmânt, nu știu de ce dar asociez imaginea asta vieții așezate, pline, vitalității pure și simple, liniștii, stabilității. Din motive obscure mie acum, în imaginația mea, în ipostaza de femeie insărcinată îmi apar de cele mai multe ori doar așa - mă văd cu picioarele goale pe pământ, de parcă aș avea nevoie și eu și ființa nouă din mine de conexiunea cu pământul și cu vitalitatea plantelor și-a întregii naturi ca să putem fi și deveni împreună.
Nu știu ce vreau să spun, nu știu exact unde vreau să ajung, dar o să mă lămuresc.
Visez să am o grădină, un pământ al meu, să pot umbla cu picioarele goale pe pământ.

Adormită

Am palpitații în noaptea asta, nu știu de ce, poate de la vin. Mi-o ia inima la fugă din când în când, un fluture, o pasăre, o lumină pâlpâind.


Ascult muzică, The Doors, iar și iar, un cântec anume, mă atrage mult în noaptea asta.

Awake

Shake dreams from your hair
My pretty child, my sweet one.
Choose the day and
choose the sign of your day
The day’s divinity
First thing you see.
A vast radiant beach
in a cool jeweled moon
Couples naked race down by it’s quiet side
And we laugh like soft, mad children
Smug in the woolly cotton brains of infancy
The music and voices are all around us.
Choose, they croon, the Ancient Ones
The time has come again
Choose now, they croon,
Beneath the moon
Beside an ancient lake
Enter again the sweet forest
Enter the hot dream
Come with us
Everything is broken up and dances.

Nu mai știu nimic-nimic, adorm, noapte bună.

Difuziune

Un trotuar plouat și un platan uriaș și bătrân, oameni dizolvați, oameni fără limite, oameni atingându-se fără să știe, oameni ce au nevoie să se înfășoare în flanele vechi, dungate, pierduți într-un mediu străin, un mediu plin, plin, plin de conținuturi de oameni, gânduri și sentimente și mâncare și intestine, răni deschise și răni supurânde, miezuri înstelate, zburători și înotători împreună, arbori și comete rostogolindu-se, ochi plini și ochi goi, deschizându-se, clipind, lumina zilei și luminătorii nopții, ochii deschiși, afară și înăuntru, lasă-te pe spate, dă-ți drumul, apoi pășește pe strada plină de băltoace, după ploaie, e întuneric și oamenii nu au limite, fâșii sfâșiate de gânduri, fragmente dure de emoții atingându-se, involuntar, rotindu-se în spațiul cosmic, câțiva oameni înfășurați în pături mergând buimaci, ferindu-se, oameni descărnați, oameni rostind febril descântece, apă neîncepută, lut ud între degete, mânjindu-ți obrajii în fața oglinzii, oglinda veche, zgâriată și prăfuită, într-un colț al casei întunecate, ieși afară și oamenii nu au limite, înăuntru nici atât,  haos și confuzie, haos și confuzie în așteptarea aurorei boreale, luminile nordice și luminile sudice si câmpul elctromagnetic prin care plutesc suflete pierdute, albe și negre şi roșii, vulpile și urșii, iepurii, o scără înaltă până la lună, pe ea urcă doi oameni ținându-se de mână, țesuturi rupte pe sub piele, atingându-se, amestecându-se, confuzie, confuzie, oglinda spartă în camera întunecată, ochiul închis și ochiul deschis, haide să mergem prin lumea ciudată, o plasă ciudată unindu-ne, platanul uriaș, bătrân, în centrul orașului vechi, un loc liniștit, haidem să visăm, să visăm, adâncuri, adâncul de jos și cel de sus, reunite de-o scară argintie și doi oameni, două umbre, urcând scara ciudat, împreună, peste cer și peste stele, către lună, finalul limitelor, dizolvă și coagulează, cândva, apoi, apoi spațiul, spațiul cel ciudat în care oamenii sunt urâți sau frumoși precum propriile gânduri, înalți și burtoși, mici și josnici, falnici, calzi, întunecați și luminoși, amestecându-se, amestecându-se, oameni peste oameni, grămezi de cadavre, trupuri dizolvate în spațiul curios, piele și simțăminte, mușchi impregnați cu gânduri și ochi deschizându-se și închizându-se, încet, încet, cu răbdare, călătorim prin spațiul ciudat în care, știm prea bine, nu mai deții controlul, pentru că ești dizolvat și ești, asa cum am crede, la fel de rispit precum propriile gânduri, scrii cu ochii închiși, orizontul, orizontul, scrii tot ce îți trece prin minte, fragmente de asteroizi și nori pufoși și, printre toate acestea, piese de mobilier și bucăți de suflete, oameni în pantofi, goi totuși, deschiși ici-colo, comunicând unii cu alții prin portițe ascunse și oameni descompuși și oameni acoperiți cu pături și flanele şi atât, doar atât, închide ochii și pleacă mai departe, asfaltul e ud și în centrul orașului e un platan, sprijinit de el o scară, hai să plecam de aici, dizolvați, reorganizați, reuniți. 

Deșertul ocru, prăfuit

Am poftă să visez ceva aici dar nu îmi găsesc ideile, cuvintele, îmi amintesc tot felul de lucruri în loc să mi se năzară ceva nou, vreo imagine, vreo imagine de descris, e asta liniștea?, nu tocmai, mi-e somn și ascult muzică, aștept ziua de mâine, aștept.
Văd nu știu de ce o trăsură, un poștalion negru gonind pe un drum prăfuit și ocru, un birjar, o scenă dintr-o carte nu știu a cui, un birjar cu joben și înăuntru o domnișoară cu ochii pe jumătate închiși, visând, ce e poștalionul?, ah, stai, da, e o domnișoară și sunt mulți saci de scrisori, scrisori cu ștampile și timbre circulând spre destinatari anume, gonim printr-o zonă ca un deșert, cu câteva fire de vegetație uscate de căldură și-apoi mult praf și mult ocru și soare, port o rochie albastră și am o batistă roz cu care îmi acopăr nasul în timp ce străbatem deșertul ocru, privesc pe geam și visez în deșertul ocru, mergem nu știu unde dar mă las dusă, mi s-a mai năzărit ceva, era interesant dar am uitat deja ce pentru că aproape am adormit aici în fotoliu, am închis ochii și am plecat mai departe, o să continui sub plapumă, la cald, noapte bună. Nu, mai stai, vor veni după noi toate animalele pământului, păsările, cerbii și popândăii, vom repopula încet deșertul, oaze cu apă, copaci și banane, flori mari roz și femei liniștite cărând vase de apă către casele lor, pace netulburată de secole, plapumă, muzica, somnul, totul e mult mai simplu, așa-i, îmi pare rău că nu am ajuns mai devreme, care o fi destinația, nu șțiu, o carte cu o bunică și un tren fermecat și o mulțime de copii, noapte bună.

Un cântec

Doar ceva, foarte scurt, pentru că mi-e dor să scriu ceva aici.

Ascult muzică, mi-am amintit de-o trupă ce era cândva preferata mea - Incubus. Multe-multe piese de-ale lor îmi plac încă foarte mult, le-am ascultat pe repeat pe mai multe dintre ele în noaptea asta. M-am oprit, acum, înainte de culcare asupra ăsteia - cândva era preferata mea dintre toate, am auzit-o prima dată într-o zi când eram prin liceu, era la televizor, m-a fermecat instant, a rezonat atât de adânc în mine. Conștientizez acum că e o problema foarte veche a mea, spaima, frica în fața vieții și-a zilei de mâine - și-o necesitate așa de mare să aflu în mine ceva, curaj să întâmpin viața cu brațele deschise, cu ochii deschiși, curajul să trăiesc mai ales, să acționez, să acționez conștient, fără să fiu condusă sau paralizată de frică.

Sârma

Săptămâna trecută stăteam în bucătărie aşteptând să fiarbă apa pentru un ceai când mi s-au năzărit o femeie şi câteva lucruri despre ea. Nu am mai avut de atunci încoace starea necesară ca să scriu şi s-o descriu dar acum o am - şi am nevoie să scriu aici, iar.



Sunt o croitoreasă înaltă cu un trup foarte subţire şi firav, cu mâini osoase şi degete lungi, îmi petrec zilele şi nopţile într-o odaie mică şi destul de rece, cosând la maşină haine pentru alţii. Stau pe scaunul meu destul de tare cea mai parte a zilei, pierdută în ceea ce fac. Nu cunosc pe nimeni în oraşul în care m-am mutat de vreo trei ani şi nici nu-mi doresc să o fac. Cu clienţii mei abia dacă schimb două vorbe. Le-arăt clar că nu sunt interesată de ei, de nimic. Nu vreau mai nimic si pe nimeni. Uneori am mintea tulbure, alteori limpede, uneori cos cu mintea goală, alteori sunt cuprinsă de un iureş interior greu de descris. Mă privesc în oglindă şi mă văd trasă la faţă şi sobră, inexpresivă. Îmi place sunetul ritmic al maşinii de cusut, îmi plac texturile materialelor pe care le cos, culorile lor, mirosul de ulei şi metal al maşinii. Acul urcând şi coborând, mai încet, mai repede, pedala pe care piciorul meu o cunoaşte atât de bine. Mănânc foarte puţin. Beau apă şi ceaiuri foarte multe, citesc ziare. În rest, în puţinul timp liber rămas, îmi place să mă plimb. Nu simt nevoia să vorbesc cu nimeni. Ies pe stradă şi mă tem adesea să nu cad, mă tem de atingerile străinilor în locurile aglomerate, îmi simt trupul uscat şi uşor, uşor de doborât. Nu-mi plac zilele ploioase, nici cele în care bate vântul puternic. Cele din urmă mai ales. Îmi imaginez atunci că sunt parte a unui număr de circ, un acrobat în costum strâns pe corpul prelung şi foarte slab cu faţa pictată precum un clovn, un zâmbet larg, nenatural, ochi mari pictaţi, ochi goi, un acrobat mergând pe o sârmă, balansându-se. Temându-se să nu cadă. Mă cuprinde frigul şi spaima. Îmi bate inima foarte tare şi trebuie să mă opresc undeva, să respir adânc si încet, până mă mai liniştesc.
Într-o noapte am ieşit să mă plimb, era o noapte răcoroasă şi liniştită. Priveam blocurile şi luminile ferestrelor şi rememoram texturi, figuri din trecut şi senzaţii diverse. Nu eram atentă în jur. Cineva m-a atins uşor pe umăr. Am tresărit înspăimântată. Mi-am strâns paltonul gri din lână buclată în mâini, mi le-am încleştat în textura lui, încercând să nu cad. Nu am apucat să văd cine m-a atins înainte să îi aud vocea, o voce calmă de bărbat.
- Domnişoară, aveţi un foc?
- Nu am, i-am zis, şi m-am întors să-l văd totuşi, cu inima bătându-mi tot mai tare.
- V-am speriat? m-a întrebat cu calm.
Nu am putut să îi răspund. L-am privit înfiorată, fără să mai pot spune nimic. Am început să ameţesc. Am făcut câţiva paşi spre un zid, ca să mă sprijin. N-aveam putere destulă cât să plec sau să fug.
M-a privit lung, îngrijorat. Un bărbat îmbrăcat bine, cu un palton de modă veche şi pălărie, elegant. S-a îndreptat spre mine, emoţia cea groaznică mi-a cuprins tot trupul. Nu ştiu ce-a văzut în mine dar s-a oprit.
- Pot să vă însoţesc până acasă? Nu...îmi pare rău, nu vă vreau răul, voiam doar un foc, pentru o ţigară. Îmi fac doar griji.
Nu am putut să spun nimic, am rămas sprijinită de zid, aşteptând să-mi revin puţin ca să pot pleca mai departe. Nu a plecat nici el, a rămas în faţa mea, privindu-mă. Am stat aşa o vreme, câteva minute care mi-au părut foarte lungi, eu privindu-l, el privindu-mă.
Am reuşit după o vreme să mă mişc, mi-a trecut puţin ameţeala, spaima. Mi-am strâns paltonul în jurul corpului.
- Sunt un acrobat pe o sârmă, i-am zis, mirându-mă singură de ce-am rostit. Sub mine însă, ştiţi, nu e nici aer, nici pământul, e o mare neagră şi rece.
- Curios, mi-a zis. E un vis, un vis doar, un vis şi atât.
- Eu sunt însă cât se poate de reală, sunt subţire şi uşoară şi viaţa pe o sârmă e copleşitoare.
Simţeam că începe să mă doară tot trupul.
- Daţi-mi voie să vă conduc totuşi.
Am încuviinţat din cap, nu mai puteam să rostesc niciun cuvânt. A mers pe lângă mine. Ne-am oprit în faţa blocului. Mi-era frig şi ştiam că urmează să mă zvârcolesc de durere câteva ore. M-a atins pe umăr iar, privindu-mă cald.
- La revedere, mi-a zis. Şi a plecat.
La revedere, am gândit, fără să i-o mai pot spune, copleşită de durere.

Înfășurată

Mai nimic de spus.
Vreau să mă liniștesc și să adorm, să mai citesc ceva înainte să mă bag în pat sau chiar în pat, sub plapumă, să mă-nfășor între timp mai bine cu flaneaua mea cea roz și pufoasă. Îmi amintesc momentul în care am cumpărat-o, am probat-o și mi-am vârât mâinile în buzunarele ei și-am știut instant, scufundându-mi mâinile în materialul moale, pufos, călduros, că trebuie să o iau musai acasă, o senzație atât de plăcută învăluindu-mi mâinile - relaxare, căldură, plăcere. Flaneaua mea roz, mare, moale, pufoasă, ținându-mi cald, învăluindu-mă, protejându-mă și liniștindu-mă.
Am în minte acum, nu știu de ce, o imagine cu niște picioare goale pășind prin iarbă, aș vrea să simt iarba sub tălpile mele, văd apoi un tablou al lui Van Gogh cu o pajiște verde, plină de flori, câțiva copaci cărora li se văd doar trunchiurile, culori bogate, vii, intense. Apoi zăpadă depusă pe mașini și senzația pe care o am atingând-o. Și aerul rece, de iarnă.
Iarba cu rouă, iarba plină de chiciură într-o zi, undeva aproape de munte, câteva brândușe acoperite și ele.
O sobă caldă.
Flaneaua mea și o durere vagă de spate, pentru că stau de prea mult timp aici in fotoliu si nu prea bine.
Am poftă să visez, după cum am o mare poftă de senzații și de realitate, picioare prin iarbă și picioare pe pământ, trunchiuri de copaci de-mbrățișat, plimbări lungi, aer curat și tare, frunze și lumină printre ele, mâini calde, flanele, pături și plapumi.
Noapte bună. 

Un foc

© Ara Guler

Am găsit azi pe undeva, nu prin mine, ce mirare, imaginea asta. E așa de familiară pentru imaginația mea, imaginația mea se regăsește in ea.

Aș fi pornit de la ea ca să țes una din poveștile mele proaste dar nu îmi iese acum pentru că pic de somn.

Poate măine.

Noapte bună.