Ieri după-masă ședeam la birou cu ochii în niște fotografii când am început să le-aud - păsări cântând afară. Poate-au mai cântat și-n altă zi sau alte zile. Eu nu le-am mai auzit de multă vreme. Nu prea mai am urechi pentru asemenea lucruri. M-am gândit - mai știi, așa o fi, și-or fi căutând perechea azi. Era o zi însorită și caldă - poate-or fi stat doar la soare, poate s-or fi încălzit doar. Poate ciripitul lor nu era o chemare a perechii, poate era doar o expresie a energiei lor vitale, a trupurilor lor pline de poftă de viață. Poate erau ambele, poate...cine știe.
Mi-am amintit azi de o zi de mai, o noapte și-o zi de mai, de-acum aproape 3 ani. Am vrut să stau trează până în zori. Aveam 28 de ani și nu-mi aminteam prea multe nopți albe afară de revelioanele petrecute întotdeauna cu părinții mei. Aș fi vrut să pot să trăiesc altceva afară de viața mea cuminte, potolită până la suprimare uneori, posomorâtă și tensionată în fel și chip adesea, scufundată în adâncuri de ape întunecate de prea multe ori. Aveam atâta viață netrăită în mine și-atâta poftă de altceva. Aproape că mă strivea un soi de chemare către o viață nouă, pulsând dureros și înspăimântător în mine. Am ajuns într-un târziu în camera mea și-am rămas acolo până în zori. Era cald și-am stat cu geamul deschis. În zori au început să cânte păsările. Erau atât de multe - și cântau incredibil de frumos. Pentru ele era o nouă zi, întîmpinată viu, viu și frumos și emoționant, cu sunete ce mie-mi aminteau de entuziasm și de-o poftă și-o bucurie de-a fi în propriul corp și propria viață în zorii unei noi zile. Le-am ascultat, le-am înregistrat. Am plecat apoi spre casă. Am zăbovit pe alei, printre blocuri. Am privit, am ascultat, m-am tot gândit, zadarnic, la viața mea și locul meu. M-am întors aici, în apartamentul ăsta numit acasă, până la urmă.
Am ajuns târziu acasă în seara asta, ducând niște tristeți cu mine în autobuz. Mi-am amintit, dintr-un gând în altul, de Florin - de terapeutul meu. Am început, de la un punct încolo, să fug de gândurile legate de el, să nu zăbovesc prea mult asupra lor - pentru că nu mai pot duce cu mine atâtea tristeți. Sau nu mai vreau. Obișnuiam să ne așezăm față în față, pe două fotolii. Avea un fel de a se așeza, cu mâinile pe genunchi, de a zâmbi ușor și de a mă privi într-un fel anume - simțeam mereu că ăsta e felul în care îmi spune ”sunt aici, prezent, pentru tine, te văd, te accept și te primesc”. Lucrul ăsta mă emoționa tare și mă inhiba, cumva, mai mereu. N-am putut să fiu foarte deschisă cu el aproape nicicând, să-i vorbesc despre adâncurile și întunecimile și tainele mele, temîndu-mă de mine, de potențiala mea reacție emoțională la el, de limitele pe care poate aș fi putut să le întrec, temându-mă de el și de ceva necunoscut plutind în încăpere, ciudat, un zid ciudat, o opreliște peste care nu reușeam să trec oricât aș fi vrut. Dar el era acolo. În zilele sau săptămânile sau lunile în care m-a văzut în cele mai rele stări, despre care nu puteam să îi vorbesc mai nimic realmente, mi-a spus că, dacă am nevoie, pot să îl caut oricând, oricând, dacă am nevoie, mi-a spus. Nu l-am căutat niciodată în vreun moment de disperare - știam însă că el era acolo pentru mine. Știam că pot să merg la el, că e cineva acolo pentru mine, dornic să mă ajute și că pot să fac ceva pentru mine, ceva bun, orice ar fi. Că nu sunt singură, că am pe cineva acolo, cineva sigur - și că nu sunt neputincioasă. Mai mereu stătea în plus, dincolo de o oră, cu mine, pentru mine. Într-una din puținele dăți când am reușit să îi vorbesc despre un lucru din viața mea ce-avea o încărcătură emoțională puternică și au început să îmi șiroiască lacrimile și mucii, l-am văzut participând, mișcat, cu nasul plin de muci, de lacrimi suprimate, răspuns la ale mele. Era acolo cu mine. Ceva atât de rar și de greu de acceptat și de cuprins, pentru mine. Am reușit să evit mai mereu asemenea momente și conținuturile cu o încărcătură emoțională prea mare - deși ceva din mine ar fi vrut mereu să fiu mult mai deschisă. Neputința asta a mea și alte câteva lucruri ce țineau de el și de interacțiunea cu el mă făceau periodic să fiu mai mult sau mai puțin nemulțumită de mine și de el și neîncrezătoare în el și în terapia cu el. Mi-amintesc cum mă gândeam, mergând spre ultima ședință cu el, una extrem de tulburătoare, pe care am rememorat-o de zeci de ori de atunci, ultima dată când l-am văzut, că nu știu despre ce să îi vorbesc, că sunt nepregătită și că nu aș vorbi despre mai nimic, de fapt, că aș fi preferat totuși să stau să lucrez mai departe în tăcere și să nu merg acolo - și m-am gândit, printre altele, și că aș putea să fac altceva cu banii dați pe terapie dacă nu m-aș mai duce la el. Nu era prima dată când aveam gânduri de soiul ăsta. În ultima vreme vorbeam, totuși, mult mai ușor și mai dezinvolt cu el. Și funcționam totuși împreună, terapia funcționa totuși - ceva din mine a decis, nici nu știu exact când și cum, că el e totuși cineva semnificativ pentru mine și în mine. Nu reușeam să îi vorbesc despre multe - și totuși proiectasem în cabinetul lui un spațiu psihic deschis în care interacționam cu el. Mai tot ce am reușit să discut și să lucrez cu el în cursul unui an și ceva de terapie devenea cumva semnificativ si rodnic în mine. Lucram pe dinăuntru mai mult inconștient decât conștient și discuțiile cu el deveneau semințe din care creșteau lucruri în mine. Știam lucrul ăsta, i l-am spus, l-am discutat. Mă consolează și îmi liniștește conștiința, oarecum, că obișnuiam să îi mulțumesc - și că am făcut lucrul ăsta și ultima oară când ne-am văzut. În fine.
Nu am văzut și nu am știut decât foarte puține despre el. Cred că m-am străduit cumva, mai mult sau mai puțin conștient, să nu îl văd prea mult, realmente, să nu mă atașez de el prea mult, să nu caut o conexiune mai puternică sau un soi de reciprocitate. L-am văzut mai mult fără să știu ce și cât văd. În cursul ultimei ședințe i-am spus mai multe lucruri al căror sens nu îl știam dar care pentru el au avut un sens ce l-a tulburat atât de mult încât mi-a spus, până la urmă, că trece printr-o perioadă extrem de grea (cred că așa a spus, totuși, nu foarte grea - ceva din mine nu vrea să își amintească precis exprimarea lui) și că se gândește foarte serios să renunțe la practică - ba chiar a avut și gânduri mai sumbre de atât. Am înțeles imediat ce ascunde exprimarea lui, ce sunt gândurile și mai sumbre - m-am gândit însă că asemenea lucruri se mai întâmplă, știu că se mai întâmplă și știu că pot să treacă, mi-am spus. Mi-a spus și că, într-un fel sau altul, se ocupă împreună cu cineva de situația asta - că are totuși grijă de el, am înțeles eu, și că are cineva grijă de el. Credeam că poate să treacă prin perioada asta. Nu m-am temut prea mult pentru mine și nici de perspectiva de a nu mai merge la el la terapie. Speram și voiam și credeam că o să ne mai vedem la o următoare ședință, i-am propus asta și a acceptat, deși nu părea prea convins că ne vom mai vedea înainte să plec. Am plecat foarte tulburată, după ce am rămas amândoi fără cuvinte. M-am tot gîndit la cele întâmplate și aflate. Așteptam și doream să ne revedem și voiam să îi spun lucruri ce speram să îi fie de ajutor. Așteptam să vină sfârșitul de săptămînă ca să îl caut, ca de obicei. Era o zi de miercuri cea în care am aflat că a murit. Mi-am făcut griji pentru el - dar nu atât de mari și de multe cum ar fi trebuit. Nu am făcut și nu am putut să fac nimic pentru el. M-a chinuit cel mai mult lucrul ăsta - și altele, apoi. M-am zguduit, m-am cutremurat și aproape dărâmat, am suferit neașteptat de mult și de tare, ca după un om apropiat și important pentru mine. S-au schimbat lucruri în mine. Primele zile și primele 5-6 săptămîni după moartea lui au fost grele și foarte grele. Apoi, mai mult datorită unei întâmplări pe care-am socotit-o și trăit-o ca pe-o metaforă - și pe care nu mai am voință și energie să o scriu aici - am început să îmi revin.
Cândva, într-o ședință, am făcut un exercițiu. M-a pus să-mi aleg un obiect ce mă reprezintă. Am ales un pahar. Un pahar cu apă. Mi-a cerut să ii spun ce animal ar fi în acel pahar, un animal ce m-ar reprezenta. O meduză, i-am zis. I-am descris apa, apele mele, meduza, am vorbit despre ele. Mi-a spus să aleg un alt animal ce m-ar reprezenta, o altă parte din mine, o altă versiune a mea, una ce vede lucrurile altfel, are o altă perspectivă. O broască țestoasă, i-am spus. Cum e broasca mea țestoasă? Cum vede ea lucrurile? Ce i-ar spune meduzei? Am aflat lucrurile astea în mine și i le-am spus. La un moment dat, mi-a vorbit despre el. El e o cârtiță, obișnuiește să se scufunde în problemele lui, în gândurile lui, în întunecimile lui, în măruntaiele pământului, până nu mai vede nimic altceva, până nu mai află ieșire, până se pierde și nu mai află ieșire. Celălalt animal al lui e o pasăre. El are nevoie de pasărea lui, de privirea ei de sus, de înălțimea și de zborul ei.
Cumva felul în care a murit - sărind sau căzând de la un balcon - l-am legat de metafora asta a lui. Și m-am cutremurat și mai mult.
Aș fi vrut să fie el o pasăre, încă vie, zburătoare.
Pentru mine nici nu știu ce mai vreau. Ceva, ceva, legat de viața păsărilor cântătoare.
