Alina

Am ieșit săptămâna trecută în toiul amiezii la o plimbare de vreo oră cu Alina, prietenă ce mi-a fost altă dată colegă de muncă, în vremurile imemoriale în care am fost Akaki Akakievici la minister. Nu m-am mai ocupat serios de fotografii de nu știu când. Am uitat multe - și mai multe nu le-am mai învățat. Aș vrea însă să mă ocup mai serios...serios, de fapt, de asta, în sfârșit, cât mai curând. Nu am avut cum să mă ocup prea mult și prea bine de procesarea imaginilor - din lipsă de photoshop, din lipsă de cunoștințe în materie, apoi (mai ales, mai curând). Sunt lucruri ce mă nemulțumesc tare la ele, nu le mai enumăr. Mi se par însă relativ decente unele caracteristici ale unor imagini - și pentru că nu am mai postat fotografii pe aici de circa un secol o să pun câteva azi, ca să fie - sau nu știu de ce, mai precis.

O femeie

Stau în bucătărie pe întuneric, la răcoare, caut să mă liniștesc.

Scriu, șterg, scriu iarăși.
Am regăsit imaginea de mai jos, m-am uitat la ea o vreme.

O femeie ce pleacă - pleacă undeva într-un loc alb, gol, necunoscut, nescris, poate dispare. Dispare începând cu picioarele - poate-i o amintire doar de-acum. Și firele - liniile. Poate e ființa ei, destrămându-se într-o amintire. Poate sunt fire, legături, suspendate, rupte. Poate e o atmosfera - emoții, firicele de cerneală întinse de mâna celui ce-o privește cum pleacă, umede încă, absorbite de hârtie, uscându-se, tremurate, curbe, încâlcite; poate sunt ale ei emoțiile. Poate că închide ochii în timp ce pășește și simte cum firicele subțiri și transparente din ființa ei se risipesc în juru-i, tremură în aer, plutesc, încercând, simțind ce e în jur. Poate se înfioară toată pielea ei atunci. Și corpul ei e într-un echilibru fragil în vreme ce pășește mai departe. Poate e o zi de iarnă și pleacă purtând un palton lung, maro, din lână, mănușile și cizmele îi sunt negre, părul negru și el - și e zăpadă și aerul proaspăt, înghețat, lumina orbitoare.

Undeva

Mi s-a năzărit în sfârșit ceva, ceva ce se cere scris, descris. Mi-era dor să fac asta.



Nopțile mi le petrec în odaia cea mare, stând turcește pe covor lângă o măsuță joasă de lemn. Lucrez. Am o lampă mică, cu abajur de sticlă portocalie, luminând ceva mai departe, într-un colț. Stau cu fereastra deschisă, ascult greierii, mașinile trecând din când în când, oamenii fericiți și nefericiți făcând gălăgie la ore târzii, intrând în scările lor de bloc. De multe ori mă prind zorile întins pe podea, privind tavanul, fumând, ascultând păsările cântând. Zeci de păsări, aproape de mine, cântând în zori. Mi-e greu să mă ridic, să mă târăsc până în pat, să adorm năpădit de sudoare pe cearșafuri albe, lipite de mine, unul așternut pe salteaua ce scârțâie, altul de învelit în zilele mai răcoroase. Mă întorc pe podea, mă ghemuiesc. Stau așa o vreme. Mă răsucesc, ajung cu pântecele pe parchet. Am obrazul și nasul lipite de lemn și buzele întredeschise, respir, cu un ochi închis, cu unul privesc spre un șifonier vechi. Îmi mușc buzele. Un val de căldură.
Închid ochii. Trupul mi-e greu, apăsător. 
Mă trezesc spre prânz.
Mă ridic cu greu, mă dor oasele. Îmi încalț papucii de casă și merg fără vlagă spre bucătărie. Holul casei e întunecat, privesc pereții ce par maronii, ușile închise, o oglindă. Deschid ușa bucătăriei și mă opresc în pragul ei. Lumina e aproape orbitoare, vine prin fereastra deschisă, din față. În stânga, pe langă peretele acoperit cu faianță albă, e întâi un frigider, apoi e o masă nu prea mare, acoperită cu o mușama decolorată, cu flori. Mă așteaptă pe ea o cană galbenă, având în ea un rest de cafea de ieri. Aprind aragazul. Masa, faianța albă, lumina orbitoare și pata galbenă de culoare - închid ochii și le revăd. Sunt aici, îmi amintesc. Sunt aici, îmi trec mâinile peste față, le apăs pe piele, buricele degetelor îmi apasă ochii. Văd lumini. Sunt tot obosit. Pun apă în ibric, o pun să fiarbă. Aștept. Iau cana galbenă și mă îndrept cu ea spre fereastră - privesc. Copacii, frunzișul lor des, o stradă, alte blocuri. O femeie șatenă într-o rochie cu dungi, fără mâneci și până la genunchi, pășește grăbită și, pentru o clipă, nu știu de ce, privește în sus. 

Pământ

Întinsă pe pământ - un cer negru, fară stele, praf pe pleoape, pe buze şi palme în timp ce mă rotesc, mă ghemuiesc, mă întind. Miroase a fân încins şi sunt lac de sudoare sub pânza înfăşurată strâns.

Noapte

"Noapte" - atât mi-a scris. Mi-am imaginat atunci cum adoarme, cum cade, cum mâna dreaptă îi cade alături, moale, învinsă. Mi-am imaginat pleoapele ei închise și genele și felul în care respiră și întunericul ce se lasă peste trupul întins acum pe un cearșaf alb, rece, curat.
Noapte, atât.

Neisprăvită

Căldură.
Mă doare capul de abia pot gândi.

Am început să scriu asta azi, acum mai multe ore. 
În ultima vreme tot încep să scriu lucruri și nu pot să le duc mai departe, nu pot să le termin. Mă răpune oboseala. Lipsa, bezna densă în care se pierd imaginile, cuvintele. Nu-i liniște, e o tăcere ce-mi stârnește, dincolo de altele multe, spaime.
În seara asta e puțin altfel și totuși.
Ascult muzică.

Adorm.

Awake.
Shake dreams from your hair
My pretty child, my sweet one.
Choose the day and choose the sign of your day
The day's divinity
First thing you see.

A vast radiant beach in a cool jewelled moon
Couples naked race down by it's quiet side
And we laugh like soft, mad children
Smug in the woolly cotton brains of infancy
The music and voices are all around us.

Choose they croon the Ancient Ones
The time has come again
Choose now, they croon
Beneath the moon
Beside an ancient lake

Enter again the sweet forest
Enter the hot dream
Come with us
Everything is broken up and dances.

Polonaise No 8, Op 71 en ré mineur

Poloneze de Chopin pe discuri, rădăcinile sociale ale cunoașterii, scheme pe hârtie. Sunt un puțin știutor, doritor, vreau să dorm.
Și să scriu, despre mușchi, fibre, piele, locuitorii lor.
Îmi imaginez degetele pe clape, bătăile inimii.

Litorală

O privire - amintire.
Noapte - o, ființele măiestre, cu paiete și cu pene, domnișoarele silfide, domnișoarele plinuțe, corpuri albe, corpuri brune, cu veșminte ușurele, unduindu-se lejere pe nisipul stațiunii, cu șalvari și cu ilice pe sub care se văd forme, rotunjoare și oneste, calde, vii, tremurătoare, așteptând lungane palme să le mângâie cu pofte, mici cazane și cu focuri, foale, lemne și lulele, pufăite rar, alene, pe o barcă părăsită, sticle pline, sticle goale, cu tărie și cu bere, palme calde zac pe șolduri de cadâne nu prea treze, plete lunecând pe umeri, o țigară și, pesemne, soarele-adunat în vene, pe când valuri, valuri, valuri, tot izbindu-se de țărmuri, aduc algele aproape și le-ascund naiv pe piele, sub costume, sub păvaze, dezlipite pe cearșafuri, cu plăcere și mirare, pielea arsă și lichide, pe nisip întinși învinșii, lâncezeala, amețeala, visele prea îndrăznețe, rochii lungi multicolore și bermude și tricouri și nisip lipit pe pulpe, mateloți fantasmagorici privind marea lung, cu jale, obosiți și melancolici, submarine cu piscine, mâini ținute pe sub mese, buze strânse și sărate, pești albaștri și pești roșii, păsări albe, rotitoare, nori urâți şi fulgere, luminând o clipă ochii rotunjiți de fericire, un lungan cu blugi și oase, împungându-i piela fină încă albă și pistruii, se oprește și-o cuprinde, o sărută și o lasă, tot mișcându-se, mișcându-se, ușurel și foarte liber, tinerețe simplă, mută, inundând-o în neștire, muzicanții sorb din sticle, din pahare și din aer, note, ritmuri și cuvinte, scoici, meduze și un cuplu, scufundându-se-n adâncuri, neștiute, calme, calde.

Adorm

Nu am mai scris de ceva vreme pe aici.
Aș scrie mai mult și mai des și divers, pentru mine și pentru cine mai știe cine, cineva e acolo uneori, totuși - dar de cele mai multe ori în ultima vreme nu prea mai am ceva, un fel de energie, nu știu.
Sunt într-un fel de supă cremă cu de toate, de fiertură cu ingrediente pasate, greu de identificat - și mai greu de exprimat. 
Mi-aș scrie o poveste dar nu o aflu prin mine, mă simt cumva deconectată. Poate mâine.
Nu vreau să rămân așa
Ascult muzică, închid ochii. Mi-e așa de somn și mi se golește mintea de mai toate și văd doar, văd așa de bine un cuplu de dansatori, mișcându-se, dansând. Nu mai am energie să scriu. Adorm aici, pe fotoliu, cu căștile pe urechi, cu vedeniile mele.
Noapte.

O altă

Mă legăn într-un hamac şi mi-e cam frig la picioare. Ascult muzică. Nişte oameni lansează undeva lampioane.
Nisip şi sare şi alge şi soarele cald pe piele, apa răcoroasă, cuprinzându-mă.
Faleza cărămizie, sideful, pietrele, algele.
Albastrul, pieile goale, norii.
În altă viață poate voi fi fost o femeie, poate scriitoare, lungindu-şi picioarele, cu pielea lor încinsă şi fină, pe un cearşaf alb pe o plajă, într-o zi nu prea caldă de iunie, cu nisipul frământat de valuri mari, zgomotoase. Scriind o scrisoare. Cu o viață plină, caldă, liberă.

Pentru ce

Pentru ce nopțile sunt încă răcoroase și pentru ce, pentru ce totul cade, decade în neștire?
Pălării suflate de vânt și oameni mințindu-se singuri pe străzi, înfășurați.

Picată

Am băut un pahar cu lapte și mi-e somn, foarte-foarte somn.
Un soi de epuizare.
Ai îmbătrânit, mi-aș zice, corpul tău mare s-a făcut și mai mare, umerii mari, brațele groase, coloana deformată tot mai mult, mai tare, burta umflata, mare, bărbia dublă, obrajii picați, cearcăne.
Aș vrea să închid ochii și să nu mai fiu nicăieri, ierburi verzi și ierburi amare, flori galbene și ceaiuri, ceaiuri, plouă peste tabla acoperișului și dânșii adorm, adorm, plecați pe valuri de cearșafuri și plapumi și cuverturi, pe perne șuvițe de păr și respirații calde, clădiri vechi înclinate unele spre altele, zidurile colorate și pietrele pavajului, te rog, haide să plecăm departe, în largul oceanelor, nu am văzut niciodată oceanul, mi-ar fi frica de el, te rog să mă crezi că atunci când merg cu tramvaiul nu văd mai nimic în jur afară de clădiri vechi, ruinate, mușchi și fire de iarbă sfărmând zidurile, coleoptere, rozătoare, aici noi rămânem singuri și sterpi, întinși pe pavaj când tramvaiul schimbă macazul, privind cum trec norii pe cer, ascultând roțile metalice, zidurile aproape se prăbușesc și înăuntru ei dorm, pe saltele cu arcuri, inimile bat asincronic și înăuntru au gheare, strângându-le, lama e lungă și sfâșie, pielea întinsă a unui picior moale, a pulpei, pășește cu atenție pe linie, vezi, încolo se văd luminile, o să ajungă în stație și o să plecăm încolo, nu știu unde, într-un loc în care, de nesomn, păsări dau spasmodic din aripi, ascultă-mă, există un leac, el e ascuns undeva între ziduri, împachetat într-o hărtie de ziar, pe o podea, în odaia cea mare, ia-ți o vacanță scurtă și du-te, undeva unde, unde, norii se reflectă în bălți și picioarele sunt goale și dormi, dormi mai departe, cu ochii întorși spre ruine.

Oboseală

Sprijinită de zid, cu ochii închişi şi gura deschisă.
Out here in the perimeter there are no stars.
Out here we is stoned
Immaculate.

Țarină

Închide ochii, o să visăm împreună oceane vaste de cuvinte, buze întredeschise și branhii mișcându-se ritmic, mici sfere umplute cu aer, plutind spre lumină.
Pe aici, pe această câmpie, pielea e udă de rouă și norii se plimbă.
Și mâine o să plouă.
Oameni lipiți de pământ, nări adulmecând aerul.

În râu

Soare în ferestre de dimineață. Am cafea și lapte și lucruri interminabile de făcut.

Am o imagine ce îmi persistă în minte, îmi cere s-o descriu. Sunt undeva, nu știu unde, cu picioarele goale într-un râu limpede și rapid, puțin adânc. Îmi ajunge apa poate până la glezne. Văd pietrele mari și rotunjite, fundul apei, le simt sub picioare. Apa e rece - dar nu foarte. Atât văd - picioarele mele goale, apa limpede curgând, pietrele mari, rotunjite de curgerea apei, câteva alge verzi crescând peste griul de bazalt al pietrelor.

Și plec iar, pentru câteva zile.