Persistență

Am fost plecată de ieri dimineață până în seara asta dar nu am poftă să scriu despre asta acum, de fapt. A fost frumos până la urmă - am savurat mai tot ce-am văzut, am pus la păstrare.
Despre mai nimic nu mai pot să scriu acum.
O imagine, prea greu de pus în cuvinte.

Plouă

Plouă şi plouă.
Paşi puțini, dureri mari în oase.

Plouă pe acoperiş şi pe pervazuri şi ascult zgomotul şi oamenii zac pe întuneric, aşteptându-şi somnul şi ziua de mâine.

M-am ghemuit pe un fotoliu, înconjurată.

Motocicletă cu ataș

Vreau să călatoresc prin univers, spre un loc simplu și uscat și gol și sterp, spre deșert, pe o moticicletă cu ataș, fără niciun bagaj, cu sufletul uscat și gol și sterp.
S-adorm pe nisipul fierbine, să nu mă mai trezesc, pierdută prin vise.
Arată-mi locul, arată-mi locul unde nu mai sunt cuvinte, unde motocicletele gonesc, cu ataș și cu vântul prin șuvițele decolorate, blonde, și cu un om ușor și uscat, mușchii topiți și oasele ușoare pe o motocicletă cu ataș, libertate și sărăcie, locul unde degetele alunecă peste goliciune și pielea e caldă și arsă de soare și nimeni nu-i nimeni - și-atât.
O să întind mâinile, o să le întind și-o să decolez, pe-o motocicletă cu ataș, într-un loc sterp.
Deșert.
Să păstrăm un moment de tăcere, un moment pentru tot ceea ce a trecut, pentru linii și degete și oameni răsuciți, lipiți, cu pielea întunecată, sprâncenele strânse, buzele închise, tălpile goale în public.
În public.
Pe aici cântăm, noi personajele fără suflet, alcătuite din linii dense și negre și neregulate, organe și cute și goliciuni expuse, acute, ascuțite, pe aici suntem pierduți și venele sunt groase și privirile ciuntite, ascunse.
Mi-e dor de prietenul meu ermetic, găsit într-o noapte pe străzi ascunse, nu am cu cine să vorbesc, lumile sunt crude, oasele trosnesc, mușchii se întind și pielea se întinde, se întinde. Se întinde.
Și atunci când mă prăbușesc, om din carne și oase și suflet, călător pe o motocicletă cu ataș, zărită parcată într-o zi lângă magazinul omniprezent, atunci când închid ochii și amețesc și îmi vine să plâng, o pierdere, o rătăcire, norii, atunci, atunci îmi sprijin capul în mâini și ascult versurile și plec, plec pe o motocicletă cu ataș.

Cuvintele

Am scris și șters de zeci de ori cuvintele astăzi, le-am adunat și le-am aruncat cu pumnul în țărână și-au fost șterse de ploaie. 
- Ce mai aștepți, chir Manole?
- S-aud cuvintele peștelui.
- Palavre franțuzești, chir Manole.
- Mai curând parabole.

În derivă

Curge apa zgomotos şi mi-e somn.
Picioarele fâlfâie, tremură-n aer, o mână se mai ține doar de un fir, corpul atârnă spre cerul lichid, pielea e albastră, ochii la fel.
Urechile sub apă - respirația zgomotoasă.
Scafandru plutind în derivă. 

Alambicată

Amalgamuri în vene, roşii şi negre, curgerea neclară, oasele sucite. Pielea strânsă, strânsă, înăuntru arsă, mâinile-ncleştate, mintea-ntunecată, să roadă, să roadă, inimă strânsă, rece şi caldă, să tacă, să cadă. Degete strivite, priviri rătăcite, pântece ticsite, vene înnegrite şi buzele vinete. 

Soare și umbre

Ochii deschiși, ochii închiși, nu știu nimic, pași, habar n-am, pașii repezi pe străzi înguste, întortocheate, pierdută azi, soarele e orbitor pe străzi, cupolele și umbrele și străzile, mușuroaiele, furnicarele, viermuială și haos, lumi ascunse, oamenii, oamenii, oamenii au salarii, vezi, și stau pe terase și eu caut, caut, nu înțeleg nimic si refuz, refuz, auzi, am amețit, am amețit, gata, gata, ne rotim, pe aici oasele s-au ciocnit, oasele s-au cioplit, cu dalta, cu dalta, adânc, cioplită și sângerândă carnea, sângele șiroind, mustind. Ochii închiși, oracolul vorbește - pe străzile lungi oamenii sunt mici și mărunți și stelele cad și cerul se deschide, soarele e orbitor și coboară îngerii, auzi, coboară îngerii sunând din trâmbițe și nu-i ascultă și nu-i aude nimeni, oamenii sunt acum lungi și negri și au umbre și asflatul strălucește, bate vântul și mi-e gol pântecele, cere, cerșește, ridic ochii, acolo sus, vezi, e o clădire atât de veche, acolo, dincolo de un geam, într-o odaie plină de mucegaiuri e o femeie, spală rufe în lighean și le răsucește, le stoarce, fibre, curg apele, stropii, sub soarele orbitor stropii, unde mai mergem?, aici, aici e strada, colo e clădirea, nu ai vazut-o, nu, verde sălbăticit, puțină iederă verde poate, o curte, moliciunea, moliciunea, blocurile înalte, vechi, umbre. Pe aici trecătorii sunt avuți, pe aici sunt piese de teatru, băuturi reci și salate, fripturi calde, mâini și pântece și pulpe. Umbrele și luminile, îngeri și oameni ce își strâng instrumentele, bărbați si femei sorbind cafele din cești, cu buzele țuguiate, pline, ochii injectați și pupilele strânse, închise, genele lungi, plecate, buzele arse, fripte, tăcute. Nu plecăm nicăieri, totul e limpede și tulbure, apa șiroiește încă din rufe și soarele strălucește, violonistul bătrân își pune vioara în cutie și oamenii avuți își cheltuiesc liniștiți timpul liber. Visătorii se leagănă în fotolii, se leagănă în cuvinte, pe aici pleoapele sunt grele și imaginile curg scăpate printre degete, mâini obosite, uimite, soare și umbre.

Un cerc

Un cerc şi înăuntru un om - protecție. 

Conțopist

Un conțopist oarecare, umblând pe străzile vechi târziu în noapte, mâinile lui multiplicând cuvintele, clipele, imaginile, oamenii, la nesfârșit, pășind agale.

Seară

Prin parc e întuneric şi miroase a iarbă tăiată şi a flori, am pantofi confortabili şi o rochie cu flori albastre şi afară e aşa potrivită răcoarea.

Un bărbat

A înmugurit un personaj în mine as'noapte, nu îi știu povestea, nu știu prea multe despre el, s-a mai ivit prin mine azi, în mașină mai ales,- dar e mai curând un fel de atmosferă, o drojdie, un ferment, bolborosind în mine, trimițându-mi emoții și mai ales imagini, din când în când.
Nu știu însă dacă o să fiu acum în stare să scriu despre el, nu știu dacă o să pot să scriu în noaptea asta - încerc. Un exercițiu, habar nu am ce o să iasă.

Nu prea-mi place ce-a ieșit, nu-i ce trebuie, cred.

*

"De ce mergi atât de repede?", "nu știu, mă grăbesc", "bine", am zis, "nu mai insist". Am rămas în urmă și l-am privit îndepărtându-se. S-a întors spre mine și mi-a strigat: "Nu am timp!" A zâmbit, a mers rapid mai departe. Îl urmăresc de ceva timp - ce altceva aș putea să fac pe aici? Mă plictisesc. Zilele trec destul de rapid, nepăsătoare, goale. Nici eu nu am timp și totuși. Stau de multe ori pe scaunul meu improvizat și mi-l imaginez - îmi place mai ales să-mi imaginez cum își petrece zilele.
L-am oprit într-o zi, "cu ce te ocupi?", "sunt scriitor", a zis, "și sunt foarte obosit." Am presupus că nu prea doarme. Am vrut să spun: "și eu, știi, uneori, de plăcere, așa, de plăcere..." Nu am zis nimic.
Pare mereu amărât, e înalt și foarte slab, poartă doar haine largi, cămăși largi de tot soiul, pantaloni largi, pulovere în zilele mai reci.  Atârnă toate pe el. Are și-o geantă neagră și mare, atârnată pe un umăr. Are părul și barba negre, cu câteva fire albe, buzele pline și roșii, pe sub ochi pungi și cearcăne. Are ochii mari și de-o culoare indecisă, spălăcită, în colțuri au riduri și sunt puțin triști chiar și atunci când zâmbește, în zilele rare. Dar eu nu mă pricep așa de bine la descrieri.
Mi-l imaginez. 
Într-o scară de bloc, pe aici pe aproape, deschide o ușă gălbuie. În casă abia de-i lumină și e încă devreme, e mai mult întunecat, draperiile sunt trase, groase și maronii, sunt fotolii roșii într-o sufragerie, o bibliotecă și niște bibelouri, proprietarii sunt oameni bătrâni, le-au plăcut bibelourile, în capăt geamuri şi o ușă - balconul. Afară e zarvă, sunt oameni și mașini multe și plouă și întinde o mână și apa-i șiroiește în palmă. Revine în odaie. "Am nevoie de asta, am nevoie." Se așează la o masă mare și veche, acoperită cu o față de masă vișinie, pătată ici și colo, în mijloc e-o vază și florile-s de plastic și sunt prăfuite - și scrie. Scrie. Scrie cu stiloul într-un caiet gros. Uneori scoate o mașină de scris dintr-un dulap. Dactilografiază energic, zgomots, o vreme. Se oprește. O strânge tacticos, o pune la loc. Adună foile de pe masă, le stivuiește și le așează între coperțile unui dosar de carton.
Probabil că mănâcă doar ceva pâine cu niște brânză sărată și bea un ceai de mentă tare. Poate, totuşi, mănâncă și niște șuncă și niște muștar. Cască. "Pe vremuri era mai ușor, totuși. Am nevoie de o baie, de apă." Se oprește să mai privească pe fereastră puțin - un cârd de ciori undeva deasupra unor blocuri.
Dă drumul apei să curgă în cadă, se dezbracă. Își pipăie coastele și sternul și bazinul, pielea încă e caldă, dedesubt oasele, tari, vii, simple. "E bine, totuși." 
Baia e veche, cada are smalțul ciobit și îngălbenit, faianța e albă, apa verzuie și tulbure şi foarte caldă. Se lungește în cadă, lasă capul pe spatele și mâinile pe margini, "ai obosit și mâine vine altă zi". Rămâne așa o vreme. Se spală.
Se ridică și apa îi șiroiește pe piele, iese și umblă prin baie, oglinda e aburită, o șterge cu mână udă, "trebuie să fii calm, respiră". Prosopul, hainele.
Merge și se așează pe un pat și-și sprijină capul în mâini și stă așa, pierdut, cu fața ascunsă de palmele mari, vreo jumătate de oră. "Nu mai știu, nu mai știu, nu mai știu nimic - cum a fost? ăsta sunt? ce-ar trebui să fac? Nu știu ce să fac. Aș sta aici. Dar o să ies, o să îmi cumpăr o pâine, o să mai văd apoi ce mai fac. Am obosit, am obosit foarte tare." 
Unele seri și le petrece stând pe un fotoliu, cu ochii închiși, cu o cafea alături, duce din când în când ceașca la gură, o tine cu mâinile lui subțiri, osoase - soarbe. Își simte inima, îl dor oasele. Nu se ridică până în zori.
Alteori iese.
"Sunt un om simplu și liber", își spune, "nu mai contează nimic", își trage hainele, își leagă șireturile ghetelor din piele, vechi și uzate, se repede spre ușă și pleacă grăbit, "vreau să plec" își spune - și nu-l întreabă nimeni unde și nici când revine. Pășește repede pe bulevardul larg, cu geanta pe umăr, cu mâinile în buzunare.
Și eu îl privesc.

Ficțiune

O ficțiune:

acum şi aici.

Călina

Am aflat în seara asta că mama ar fi vrut să îmi dea alt nume - Călina. Mă numesc însă Alina pentru că așa a vrut un naș pe care nici nu-l cunosc și Cecilia pentru că așa a vrut tata - Cecilia e numele mamei.
N-a putut mama să-și numească fetele cum ar fi vrut - pe sor-mea ar fi trebuit să o cheme Miruna. Sor-mea a aflat asta la 36 de ani, în ziua când i-a spus mamei cum ar vrea să își numească copila nenăscută - Miruna.
Călina o chema pe străbunica, pe bunica mamei, țărancă dintr-un sat de răzeși, de țărani liberi din Bucovina de nord. Povestea străbunicilor mei din Bucovina ocupată e una foarte tristă - oameni destul de avuți, au pierdut totul brusc din cauza unei datorii a unui frate al străbunicului. Au murit apoi de tineri, de cancer din câte-mi amintesc, lăsând în urmă mai mulți copii, am uitat acum câți (5 mici acasă, parcă, și o fată adoptată de o rudă mai bogată prin alte părți). Bunica mi-a povestit cândva, o singură dată, că a trebuit să aibă grijă de toți frații mai mici, deși era și ea foarte mică (nu-mi amintesc ce vârstă avea când a rămas orfană, îmi vine în minte că ar fi avut 8 ani dar nu-s sigură deloc). Și bunica și bunicul refuzau aproape întotdeauna să îmi povestească lucruri din trecutul lor, deși eram foarte curioasă.
De foarte mult timp îmi doresc să ajung în satul din care era bunica, satul pierdut de țară din care a fugit în timpul războiului. Acum îmi doresc să ajung acolo şi mai mult.
Călina. Cum o fi fost străbunica mea Călina? Ce soi de om o fi fost?
O fi umblat desculță prin grădină? Poate i-au plăcut florile. Poate-i plăcea să stea pe prispă și să miroasă pământul umed după ploaie. Poate că-i plăcea coaja de pâine proaspătă. Probabil că dimineața mulgea vacile și noaptea dormea sub pături aspre de lână. Probabil avea mâini aspre.
Îmi imaginez că o fi fost și ea o femeie zdravănă și cu ochii albaștri, așa ca și bunica, așa ca și mine. Înaltă poate. Cu umeri lați și piele palidă, zdravănă și fragilă totuși, doborâtă de un necaz transformat în boală.
Poate că-ntr-o zi, stând pe prispă pe un scaun mic, privind în jur, prin curte, găinile și firele de iarbă și lumina plăcută de după-amiază și vreo doi copii mici jucându-se, poate i-a trecut prin minte că-ntr-o altă zi dintr-o primăvară foarte îndepărtată un strop din sângele ei o să curgă prin venele unei strănepoate, trup din trupul ei, viață dusă mai departe, o strănepoată simțindu-se brusc și neașteptat și ciudat legată și fascinată de o străbunică numită Călina, o țărancă fragilă și zdravănă din nordul pierdut, al cărei nume strănepoata nu a mai ajuns să-l poarte.

Paracetamol

Un soi de jurnal - nimic neobișnuit, nimic deosebit.
M-a lovit subit gripa în autocar as'noapte, sau poate apoi - poate apoi, mi-a fost cam frig apoi în orașul meu nordic, poate are vreo legătură, mai știi. Totul a început cu o durere ascuțită în gât în vreme ce goneam pe drumul european E85, legănându-ne prin gropi, de la aerul uscat mi-am zis, lasă că trece, apoi azi m-a durut și gâtul și tot corpul, pielea și mușchii și capul și am consumat ibuprofen, de două ori câte 400 de mg și paracetamol și miere și propolis și ghimbir și lămâie și sorb iar, acum și aici, dintr-o băutură fierbinte plină de paracetamol - și încă ceva, nu mai știu ce. Îmi curg alene substanțe prin vene, în șir indian prin capilare alături de hemoglobină și cine mai știe ce, cine mai știe? Și transcriu articole alene, alene și scriu aici în vreme ce ascult niște muzică, refugiată în bucătărie - amorțesc, mă anesteziez.
Asta-i. Nu mai pot.
Mi-e cam dor să scriu cu energie, cu patimă chiar.
În ultima vreme zilele mele sunt prea lungi și obositoare, nopțile cad aproape răpusă destul de devreme pentru mine și trag mereu nădejde că o să mai găsesc puțină energie și inspirație ca să scriu.
Energie să mai scriu puțin găsesc întotdeauna aproape, inspirația nu întotdeauna, nu știu cum și când și dacă o găsesc, mă bucur când se ivește, neașteptat, ciudat, ca de nicăieri, așa scriu lucruri mai puțin banale, ca de nicăieri, ca de niciunde, subit, mintea mea, creierul meu, puf, o idee, un cuvânt, cuvinte, subit, de niciunde. 
Paracetamol, anestezie. Poate mâine, după toate leacurile, o să fiu iar om.
Pe aici merg televizoarele, am văzut puțin mai devreme o ploaie, uda niște rinoceri, mi-am amintit tot felul de ploi, ploi mărunte și nesfârșite, ploi torențiale de vară și veri întunecate, răcoroase, pline de ploi și ploi reci de toamnă. Și aerul și diversele soiuri de stropi.
Ploile, ploile, îmi plac ploile.
Multe, multe, nu știu nimic.
Excedent de cuvinte, nimic. 
Adesea habar nu am ce se mai întâmplă prin lumea largă a televizoarelor. Aleg să ignor ce se întâmplă prin lume, mai ales că veștile sunt de obicei foarte proaste, mult prea proaste pentru mine. Timpul trece ciudat pentru mine, fără prea multe repere prin lume. Mi-e ciudă doar când nu apuc să trăiesc anotimpurile, să le simt așa cum trebuie. Să simt puțin timpul, să mă agăț de el, să-l agăț în memorie, în cuie, cuiere, să-l îndes în cutii. Anul trecut, în aprilie, încercam să îmi notez zilele, să le simt, să mă agăt de ele, să le fac să fie pline.
Mi-e ciudă că anul asta nu m-am plimbat printre pomii înfloriți din București, nu m-am bucurat mai deloc de flori, cred că atunci când, peste vreo săptămână, o să mă intorc acolo, n-o să apuc să le mai văd, să le miros, să mai simt vremea asta a anului. Aici e încă rece, aici florile au alt ritm, aici viață curge altfel, mai încet, pe răcoare.
Un roman cu Gauguin, căutând sălbăticia, timpul sălbatic și ciudat al omenirii.
Aluat.
Mă doare spatele, mă doare și gâtul și nu mai știu ce, nu mai știu, curge paracetamolul în venele mele și aș scrie ceva, altceva, dar nu pot, nu mai am energie.

Somnul

Mai am puțin până să mă culc, mâine nu mă mai trezesc în zori, habar nu am nimic, știu doar că o să mă culc în curând și sper să visez, să visez frumos, să visez frumos și poate nesfârșit.
Aștept și tot adorm pe aici. 
Noapte bună.